Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 142/F/CA din 12 iunie 2006, admițând excepția necompetenței teritoriale, a declinat în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta sucursala D.F.E.E. Miercurea Ciuc, prin reprezentant legal SC F.D.F.E.E. SA Brașov, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Harghita.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență următoarele:
Reclamanta a solicitat prin acțiune anularea dispoziției nr. 486/2005 a Președintelui Consiliului Județean Harghita, admiterea contestației împotriva măsurilor stabilite și înscrise cu titlu executoriu nr. 2/2005 emis de Consiliul Județean Harghita, lămurirea întinderii și aplicării acestui titlu executoriu și, în urma examinării lui sub acest aspect, anularea obligației de plată stabilită pentru utilizarea drumurilor județene, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că prin Hotărârea nr. 39/2003, adoptată de Consiliul Județean Harghita, au fost stabilite tarife pentru exploatarea, drumurilor județene, iar în baza acesteia, reclamantei i s-a impus în mod nelegal, ca obligații de plată pentru anul 2004, suma de 7.875.618.927 lei indicată în adresa nr. 2886 din 24 martie 2005.
În opinia reclamantei, dreptul pârâtului de a încasa tarife pentru utilizarea suprafețelor drumurilor județene în baza respectivului act administrativ a încetat la data de 16 august 2003, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 318/2003 care o scutește de orice fel de obligații de plată pentru terenurile ocupate de capacitățile energetice.
Pârâtul a invocat pe cale de excepție necompetența materială și teritorială a Curții de Apel Brașov, apreciind că se impune soluționarea cauzei, în primă instanță, de Tribunalul Harghita, întrucât actul contestat nu este emis de o autoritate centrală și nu stabilește taxe și impozite pentru a deveni incidente prevederile art. 10 din Legea contenciosului administrativ, ci tarife care se referă la un drept real imobiliar, compatibil cu dreptul de proprietate publică al județului Harghita, asupra unor terenuri din acest județ.
S-a mai arătat că sediul reclamantei nu este la Brașov, ci la Miercurea Ciuc, că să se impune soluționarea cauzei la instanța unde aceasta își are sediul, pentru a se realiza mai ușor actele de procedură și probele în cauză.
În acest sens s-a invocat și practica judiciară a Curții de Apel Târgu Mureș, privind alte litigii dintre aceleași părți, cu obiect asemănător.
Întrucât valoarea tarifelor, dobânzilor și penalităților aferente pentru utilizarea suprafețelor din zona drumurilor județene pe perioada anului 2004, stabilită prin titlul executor contestat este mai mare de 5 miliarde lei, iar acesta a fost emis în baza O.G. nr. 92/2003, prima instanță a stabilit că sub aspect material competența în soluționarea cauzei revine curții de apel, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pentru a soluționa excepția necompetenței teritoriale, instanța a reținut că debitorul obligației de plată stabilită prin titlul executor contestat este S.D.F.E.E. E. SA Miercurea Ciuc și prin urmare, sediul reclamantei nu este la Brașov, irelevantă fiind sub acest aspect împrejurarea că acțiunea a fost formulată de reprezentantul legal filiala D.F.E.E. T.S. SA, câtă vreme sucursala are obligații proprii față de proprietarul drumurilor utilizate, precum și organe proprii de conducere.
În drept, instanța și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 41 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC F.D.F.E.E. SA Brașov, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii excepției privitoare la necompetență teritorială a Curții de Apel Brașov.
A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căreia s-a susținut, în esență, că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în raport cu prevederile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 și art. 41 din Legea nr. 31/1990, republicată, sucursala din Miercurea Ciuc nu poate sta în judecată în nume propriu, neavând personalitate juridică, reclamanta fiind îndreptățită, astfel, că uzeze de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, pentru a se adresa instanței de la domiciliul său.
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, întrucât excepția necompetenței teritoriale a fost corect soluționată, însă prin precizările scrise depuse ulterior la dosar a apreciat că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, Tribunalului Harghita, reiterând excepția necompetenței materiale a curților de apel, motivat de faptul că actele contestate nu sunt emise de o autoritate centrală, iar acțiunea reclamantei nu se referă la taxe și impozite locale pentru a deveni incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 care sunt de strictă interpretare, ci la tarife pentru utilizarea zonei drumurilor județene care au o cu totul altă natură.
S-a precizat că Tribunalul Harghita a soluționat, de altfel, o acțiune cu obiect identic, prin sentința civilă nr. 3575/2006, anexată în copie, respingând excepția de litispendență, motivat de faptul că în dosarul nr. 195/2006 al Curții de Apel Brașov nu s-a stabilit în mod irevocabil competența de soluționare a cauzei.
Examinând actele dosarului, criticile și susținerile părților, prin prisma prevederilor legale incidente în materie și a dispozițiilor art. 304 și 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit în mod greșit competența de soluționare a acțiunii reclamantei, impunându-se admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, la Judecătoria Miercurea Ciuc, pentru considerentele în continuare arătate.
Independent de temeiul de drept invocat de reclamantă, acțiunea cu are aceasta a învestit Curtea de Apel Brașov vizează anularea titlului executoriu nr. 2 din 18 martie 2005, emis de Consiliul Județean Harghita, în temeiul art. 130 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pentru suma de 7.875.618.927 lei, reprezentând valoarea tarifelor pentru utilizarea suprafețelor din zona drumurilor județene, aferente anului 2004, alături de anularea deciziei nr. 468/2005, emisă de Președintele Consiliului Județean Harghita, prin care a fost soluționată contestația având ca obiect lămurirea întinderii și aplicării acestui titlu executor și anularea obligației de plată astfel stabilită.
Or, cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea unui titlu executoriu fiscal reprezintă o contestație la executare, și nu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât, potrivit art. 169 alin. (4) C. proc. fisc., raportat la art. 373 alin. (2) C. proc. civ., competența de soluționare a acesteia revine judecătoriei în circumscripția căreia se va face executarea.
Pentru a se concluziona astfel, s-a avut în vedere reglementarea juridică distinctă a noțiunilor de „titlu executoriu fiscal”, „titlu de creanță fiscală” și „act administrativ fiscal”, ca, de altfel, și a căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva unor astfel de acte juridice distincte.
Din coroborarea art. 21, cu art. 108 alin. (3) C. proc. fisc., republicat rezultă că titlul de creanță fiscală este actul prin care se stabilesc și se individualizează drepturile patrimoniale ale statului și obligațiile patrimoniale de plată, corelative, ale contribuabililor, care rezultă din raporturile de drept material fiscal și care este întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii, acesta constituind, conform art. 175 alin. (1) C. proc. fisc., un act administrativ fiscal.
Potrivit prevederilor art. 137 alin. (2) C. proc. fisc., titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța a devenit scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. Acesta constituie temeiul desfășurării procedurilor prevăzute de Titlu VII din Codul de procedură fiscală, pentru stingerea creanțelor fiscale, inclusiv prin executarea silită, care în speță a fost demarată, astfel cum rezultă din art. 3 al deciziei contestate, fiind suspendată până la soluționarea unei alte contestații la executare ce formează obiectul dosarului nr. 910/2005 al Judecătoriei Miercurea Ciuc.
Rezultă, așadar, că un act administrativ fiscal a cărui creanță a ajuns la scadență, dobândește statutul unui titlu executoriu, având un regim juridic distinct de cel al actului administrativ-fiscal.
Codul de procedură fiscală reglementează, totodată, două instituții cu natură juridică diferită, respectiv contestația împotriva titlului executoriu ori împotriva executării silite înseși (art. 169-177) și contestația împotriva actelor administrative fiscale (art. 175-128).
Cele două căi de atac sunt distincte, fiecare intervenind în etape procesuale diferite.
Astfel, dacă în procedura de individualizare a taxelor, impozitelor, contribuțiilor etc. este reglementată calea administrativă de atac a contestației împotriva titlurilor de creanță fiscală și a altor acte administrative fiscale, în înțelesul dat de art. 41 al aceluiași cod, în procedura executării silite a creanțelor fiscale este reglementată o singură cale judiciară de atac, și anume, contestația la executare propriu-zisă, respectiv contestația la titlu.
Reglementând sfera de aplicare a contestației la executare, Codul de procedură fiscală prevede, prin art. 169 alin. (3), că aceasta poate fi făcută și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acesta nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional și dacă, pentru contestarea lui, nu există o altă procedură prevăzută de lege.
Acest text reglementează instituția numită generic „contestația la titlu” prin care se contestă însuși titlul executoriu, atât sub aspectul înțelesului, întinderii și aplicării sale, cât și sub aspectul validității acestuia, în raport cu existența, întinderea și valabilitatea creanței contestate, evident doar atunci când legea nu deschide celui interesat o cale specială pentru anularea sau modificarea titlului, cum este cazul în speță.
Art. 169 alin. (4) C. proc. fisc. stabilește că aceste contestații se introduc la instanța judecătorească competentă.
În lipsa unor prevederi exprese care să stabilească instanța competentă, atât sub aspect material, cât și sub aspect teritorial, devin incidente dispozițiile art. 2 alin. (3) C. proc. fisc., care arată că „unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului de procedură civilă”.
Din coroborarea dispozițiilor art. 400 alin. (2) teza a II-a, cu cele ale art. 373 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că este competentă să judece contestația la titlu, judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.
Dreptul comun în cazul executării silite care se realizează de către organele administrativ-fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, este reprezentat, așadar, de dreptul civil, material și procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004, respectiv în Titlul IX din Codul de procedură fiscală, acestea fiind incidente numai pentru soluționarea acțiunii în anulare sau modificarea obligației fiscale, ce constituie titlu de creanță fiscală.
Faptul că legiuitorul a înțeles să excludă competența instanței de contencios administrativ de la soluționarea unor astfel de contestații, rezultă și din interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor legale ce constituie sediul materiei celor două instituții juridice.
Astfel, dacă în cazul contestației împotriva titlului de creanță fiscală sau a altui act administrativ fiscal legiuitorul a prevăzut expres, în art. 188 alin. (2) C. proc. fisc., republicat, că deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța de contencios administrativ competentă, în contestația la executare legiuitorul se referă doar la instanța de judecată, rezultând, așadar, că în cel de al doilea caz, competentă aparține instanței de drept comun care, potrivit art. 1 C. proc. civ., este judecătoria.
Prin urmare, în raport în aceste considerente și întrucât în speță nu sunt incidente prevederile Legii nr. 554/2004, nu se mai impune examinarea motivelor pentru care, în opinia intimatului-pârât Consiliul Județean Harghita, competența materială și teritorială în soluționarea cauzei ar reveni Tribunalului Harghita.
De asemenea, pentru corecta stabilire a competenței în prezenta cauză este nerelevantă împrejurarea că reclamanta a înțeles să conteste și o decizie emisă ca urmare a exercitării unei căi de atac care nu este prevăzută de lege.
Reținând, așadar, că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii sub aspectul stabilirii competenței de soluționare a cauzei, raportat la obiectul acțiunii reclamantei și la prevederile legale incidente în materie, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și a art. 313 C. proc. civ., va admite recursul și, casând această hotărâre, va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Judecătoria Miercurea Ciuc.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC F.D.F.E.E. SA Brașov, reprezentantă a sucursalei Miercurea Ciuc, împotriva sentinței civile nr. 142/F/CA din 12 iunie 2006 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Judecătoria Miercurea Ciuc.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2007.