Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 22 decembrie 2006, Primul Ministru al Guvernului României, în contradictoriu cu intimatul S.I. a formulat o contestație în anulare împotriva deciziei nr. 4316 din 30 noiembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus reintegrarea domnului S.I. în funcția de președinte al A.N.R.C., invocând în drept prevederile art. 318 C. proc. civ. și arătând că decizia atacată este practic rezultatul unei greșeli materiale.

Prin decizia nr. 4316 din 30 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de S.I. împotriva sentinței civile nr. 1075 din 17 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat această sentință și în fond a admis în parte acțiunea reclamantului-recurent.

Drept urmare, a fost anulată decizia nr. 248 din 4 martie 2005, emisă de Primul Ministru și s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior emiterii actului atacat și obligarea pârâtului Primul Ministru al Guvernului României, la plata despăgubirilor, reprezentând salariul indexat majorat și recalculat, ca și la celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate de la 4 martie 2005 și până la reintegrarea efectivă în funcție. Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de acordare a daunelor morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că prin actul normativ ce reglementează activitatea A.N.R.C., respectiv O.U.G. nr. 79/2002, legiuitorul a conferit funcțiilor de conducere ale acestei autorități, o reală stabilitate pe parcursul mandatului, fiind expres și limitativ prevăzute situațiile în care Primul Ministru poate revoca președintele și/sau vicepreședintele A.N.R.C.

S-a mai reținut că decizia atacată are indicate ca temeiuri de drept, exclusiv, prevederile art. 15 lit. a) și art. 19 din Legea nr. 50/2001, privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, fiind emisă la 4 martie 2005, după publicarea în Monitorul Oficial al României nr. 179/2005 a O.U.G. nr. 11/2005, pentru abrogarea alin. (2) al art. 38 din O.U.G. nr. 79/2002, care prevedeau tocmai situațiile limită în care Primul Ministru putea revoca președintele și vicepreședintele A.N.R.C. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 258 din 14 martie 2006, definitivă și obligatorie, a admis, însă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 11/2005 pentru abrogarea a alin. (2) al art. 38 din O.U.G. nr. 79/2002.

În fine, reținând caracterul obligatoriu al acestei decizii și efectul său în cauză, precum și nelegalitatea și netemeinicia deciziei atacate, în condițiile în care a lipsit motivarea detaliată, clară și adecvată a măsurilor dispuse, cu atât mai mult, cu cât în cauză efectele actului administrativ privesc dreptul la muncă, instanța de recurs, rejudecând fondul, a admis acțiunea reclamantului S.I. și a dispus reintegrarea acestuia în funcția de președinte al A.N.R.C., cu plata drepturilor salariale solicitate, ceea ce s-a apreciat a constitui și o reparație suficientă pentru prejudiciul moral suferit.

Prin contestația în anulare promovată, contestatorul Primul Ministru al Guvernului României a susținut că decizia nr. 4316 din 30 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este rezultatul unei greșeli materiale, în principal pentru faptul că art. 107 din Constituția României și art. 15 lit. a) din Legea nr. 90/2001 conferă Primului Ministru libertatea de a numi și revoca din funcție președinții instituțiilor aflate în subordinea Guvernului și în subsidiar, pentru faptul că, oricum, domnul S.I. a încălcat dispozițiile O.U.G. nr. 79/2002 și, deci, revocarea sa din funcție este validă, chiar în ipoteza existenței restricțiilor ce par a fi impuse de art. 38 alin. (2) din respectivul act normativ.

Întrucât, în opinia contestatorului, acest din urmă argument a scăpat analizei Înaltei Curți, în pronunțarea Deciziei nr. 4316/2006, s-a ajuns la o apreciere eronată a întregii situații de fapt dedusă judecății. Culpa domnului S.I. a fost subliniată prin trimiterea la concluziile Raportului Autorităților de Control a Guvernului, efectuat cu privire la activitatea A.N.R.C., ce evidențiază încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2002 și care, deși au justificat pe deplin revocarea dispusă, au fost nesocotite de către instanța de recurs.

Prin contestația în anulare de față s-a solicitat și suspendarea provizorie a executării hotărârii a cărei anulare s-a cerut conform art. 319 C. proc. civ., care a și fost dispusă, în baza art. 403 alin. (4) C. proc. civ., prin încheierea irevocabilă din data de 27 decembrie 2006, cu efect până la soluționarea cererii de suspendare de către instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare.

Cum la termenul acordat pentru soluționarea acestei din urmă cereri s-a soluționat chiar contestația în anulare de față, nu a mai fost pusă în discuție părților, separat, cererea de suspendare ce și-ar fi putut produce efectele numai până la judecarea contestației în anulare.

Examinând contestația în anulare formulată, în raport cu temeiul legal invocat, cu prevederile incidente și prin prisma motivelor menționate, Înalta Curte reține că aceasta nu este fondată și urmează a fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerațiuni.

Potrivit art. 318 C. proc. civ., două sunt motivele pentru care se poate formula contestație în anulare specială, (i) când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau (ii) când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Contestatorul a invocat eroarea materială comisă de instanța de recurs, făcând, însă, referiri exprese la modalitatea de apreciere și de interpretare de către Înalta Curte de Casație și Justiție a probelor și a prevederilor legale incidente, ceea ce, însă, nu este admisibil în cadrul procesual al acestei căi extraordinare de atac, de retractare.

După cum în mod constant s-a statuat în doctrină, dar și în jurisprudența acestei curți, prin „greșeală materială” se au în vedere numai greșelile materiale evidente, de ordin procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi greșita anulare a unui recurs ca tardiv introdus sau ca netimbrat, greșeli pentru verificarea cărora nu se impune însă reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor.

Prevederea legală sus-citată având caracter de excepție și fiind, așadar, de strictă interpretare, nu poate fi, însă, în nici un caz, extinsă la eventuale erori de judecată, căci dacă s-ar admite astfel, ne-am afla în situația în care s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Fiind evident din formularea și motivarea contestației de față că se tinde de către contestator la o reevaluare a probelor ca și la o re-interpretare a prevederilor legale incidente și în raport cu toate cele sus-învederate, urmează ca Înalta Curte să rețină că nu poate fi primită contestația de față, urmând a fi respinsă conform art. 318-320 C. proc. civ., ca nefondată, cu aplicarea art. 274-276 C. proc. civ., referitor la cheltuielile de judecată solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul Primul Ministru al Guvernului României împotriva deciziei nr. 4316 din 30 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Obligă contestatorul la plata sumei de 1785 lei către intimat reprezentând cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2007.