Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, sub nr. 366 din 27 februarie 2002, reclamantul T.V. a chemat în judecată Guvernul României – Corpul de Control al Primului Ministru, solicitând ca în contradictoriu cu acesta. să se pronunțe o hotărâre prin care să fie obligat să îi răspundă la memoriul nr. 17/11028 din 30 octombrie 2001 și nr. 17/1434 din 7 februarie 2002.
În motivarea acțiunii, reclamantul suține că a sesizat pârâtul cu un caz grav de corupție, că deși s-a efectuat un control la Primăria municipiului București, sesizările sale au rămas fără răspuns.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 279 din 18 martie 2002, a respins acțiunea, în esență constatând că nu sunt întrunite cerințele art. 1 din Legea contenciosului administrativ, reclamantul putând să formuleze plângere penală direct la parchetul competent, că reclamantul a primit și răspuns scris, în care îi erau indicate demersurile legale ce trebuiesc întreprinse.
Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat recurs, criticând soluția, în sensul că motivarea este făcută nu pe probele din dosarul nr. 366/2002, și a avut în vedere probele, înscrisurile, depuse în dosarul nr. 365/2002, că se reține greșit că pârâtul nu are competența să se implice în verificarea actelor de corupție, ce le pretinde reclamantul a fi săvârșite.
Examinând recursul prin incidența motivelor invocate și dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
Așa cum precizează chiar recurentul-reclamant, există unele răspunsuri ce vizează procedura de urmat în cazul sesizărilor sale, dar sunt depuse într-o altă cauză.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ, persoana fizică sau juridică dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative, de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Dacă o persoană s-a adresat unui organ administrativ care nu are competența legală de rezolvare a cererii, refuzul rezolvării este justificat. Împrejurarea că răspunsul prin conținutul lui, nu îl satisface pe reclamant, chiar dacă se află în altă cauză, nu constituie o vătămare a vreunui drept recunoscut de lege, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Așa fiind, în mod legal instanța de fond a reținut că reclamantul-recurent nu a făcut dovada vreunui drept încălcat, motiv pentru care Curtea va constata recursul, ca nefondat, în care sens îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de T.V., împotriva sentinței civile nr. 279 din 18 martie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2003.