Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la 27 august 2002, reclamantul F.A. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bihor și a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta, să se dispună anularea hotărârii nr. 1475 din 13 august 2002 emisă de aceasta și să fie obligată pârâta să îi recunoască calitatea, drepturile acordate prin O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
A susținut că după 6 septembrie 1940, la data ocupării Ardealului, părinții săi au fost strămutați în Ungaria, din localitatea de domiciliu care a fost Oradea, că această strămutare a fost aplicată cetățenilor români care au refuzat să se refugieze în localități din România, care nu au fost cedate Ungariei hortyste. Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 529/CA din 10 octombrie 2002, a admis acțiunea, a anulat hotărârea criticată și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre, prin care să îi recunoască reclamantului calitatea de strămutat și să îi acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999 și Legea nr. 189/2002.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a constatat că sub noțiunea de transfer, autoritățile maghiare, după 6 septembrie 1940, instaurate în Ardeal, au strămutat în Ungaria cetățenii români care au refuzat a părăsi domiciliile și să se refugieze în localități românești necedate Ungariei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând soluția ca fiind nelegală, instanța aplicând greșit legea, reclamantul și părinții săi nefiind strămutați, ci părinții transferați cu serviciul în localitatea Gyomore în Ungaria, că nu este, deci, persecutat pe motive etnice.
Recursul este nefondat.
Potrivit prevederilor cuprinse în O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, de prevederile acestor acte normative beneficiază persoana, cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, au avut de suferit persecuții din motive etnice, prin strămutare din localitatea de domiciliu.
Cu actele și probele administrate s-a făcut dovada că una din formele utilizate de autoritățile Ungariei hortyste de a persecuta cetățenii români, a fost strămutarea lor, izgonirea din localitățile de domiciliu, că lucrătorii căilor ferate ce au refuzat să părăsească localitățile ocupate, localități unde domiciliarii au fost mutați forțat în Ungaria.
Reclamantul, minor fiind, a urmat părinții strămutați și care evident că au avut de suferit nu numai cu pierderea gospodăriei, dar și prin persecuțiile aplicate românilor.
Drepturile prevăzute de actele normative sus-citate sunt drepturi compensatorii acordate ca o reparație pentru consecințele negative produse ca urmare a persecuțiilor exercitate asupra celor ce au suferit strămutarea și se cuvin tuturor celor care îndeplinesc condițiile legii, indiferent de vârsta avută la data respectivă, adică și copiii strămutați împreună cu părinții lor.
Curtea constată că instanța de fond, în aprecierea exactă a probatoriului, a aplicat corect legea, pronunțând o hotărâre legală, iar în consecință se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței nr. 529/CA/2002 – P din 10 octombrie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2003.