Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
SC C.P. SA Timiș, în contradictoriu cu Administrația Financiară Timiș. Direcția Generală, a Finanțelor Publice Timiș și Ministerul Finanțelor, a solicitat anularea ca nelegale a procesului-verbal din 25 august 2000, a hotărârii nr. 231 din 20 septembrie 2000 emise de prima pârâtă, a dispoziției nr. 135 din 9 noiembrie 2000 emisă de cea de a doua pârâtă și a deciziei nr. 140 din 20 februarie 2001 emisă de ultimul pârât și exonerarea de plata sumei de 269.212.047 lei achitată cu titlu de obligații fiscale.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1 din 8 ianuarie 2002, a admis acțiunea, a anulat actele contestate și a obligat pârâții să restituie reclamantei suma de 269.212.047 lei încasată în baza actelor anulate și 8.076.361 lei cheltuieli de judecată, aceasta având în vedere concluziile expertizei și răspunsul la obiecțiuni.
Considerând hotărârea netemeinică și nelegală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs și a solicitat în principal admiterea lui și casarea sentinței cu trimitere spre competentă soluționare Tribunalului Timiș.
S-a arătat că decizia Ministerului Finanțelor nr. 140 din 20 februarie 2001, este de dezînvestire, precizându-se că dispoziția nr. 135 din 9 noiembrie 2000 se va ataca în 15 zile la Tribunalul Timiș.
În subsidiar, dacă se consideră că instanța a fost legal sesizată, se arată că se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii, întrucât soluția instanței s-a bazat pe o expertiză neconcludentă și pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale, actele contestate fiind legale.
Recursul este fondat.
Prin acțiune, reclamanta solicită anularea unor acte de control prin care s-a stabilit că are obligații fiscale de 269.212.047 lei reprezentând: 33.410.628 lei impozit pe profit, 70.738.254 lei majorări impozit pe profit, 5.778.666 lei T.V.A., 5.280.837 lei majorare T.V.A., 46.499.999 lei impozit pe dividende și 107.503.663 lei, majorări impozit pe dividende, perioada verificată fiind octombrie 1996 – iunie 2000.
În urma controlului efectuat s-a constatat că au fost încălcate prevederile O.G. nr. 70/1994, resp. art. 4, art. 15 alin. (3) cu modificările și completările ulterioare a Legii nr. 31/1990, republicată, art. 205 alin. (2) al Legii nr. 195/1997, pct. 39 alin. (3) din Normele metodologice privind determinarea gradului de utilizare a mijloacelor fixe necesare stabilirii valorii amortizării incluse în cheltuielile de exploatare pe anii 1996 – 1998.
Astfel, după recalcularea impozitului pe profit s-a stabilit că reclamanta are de achitat suma de 33.410.628 lei, la care s-au calculat majorări de întârziere în valoare totală de 65.628.260 lei.
S-a constatat că societatea nu a ținut cont la calculul profitului impozabil de costul mărfurilor degradate, nedeductibil fiscal. În conformitate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 70/1994 s-au reținut ca nedeductibile fiscal cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor constatate lipsă din gestiune sau degradate.
În temeiul art. 20 pct. 10.14 din H.G. nr. 3/1992 s-a stabilit T.V.A. în sumă de 5.778.666 lei, cu majorări de 5.280.837 lei.
Impozitul pe dividende în sumă de 46.499.999 lei, cu majorări în sumă de 107.503.663 lei, a fost calculat în baza constatării că s-au încălcat prevederile art. 157 și 158 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, în sensul că societatea și-a majorat capitalul social din profitul net realizat pe anii 1996/1997 și 1998, fără a calcula această categorie de impozit.
În calea prealabilă de contestare fiscală, soluția a fost de respingere, iar la instanță, de admitere și anulare a actelor contestate și exonerarea de răspundere.
Curtea de apel a fost competentă cu soluționarea cauzei, întrucât acțiunea a fost introdusă la 31 ianuarie 2001, or, modificarea Codului de procedură civilă, prin O.U.G. nr. 59/2001, a intervenit la 27 aprilie 2001.
Art. 725 pct. 2 C. proc. civ. prevede că procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanței legal învestite vor continua să fie judecate la acele instanțe.
Astfel, primul motiv de recurs nu poate fi primit.
Criticile pe fondul cauzei sunt întemeiate și urmează a fi reținute pe următoarele considerente.
Instanța a încadrat cheltuielile privind bunurile de natura atacurilor constatate lipsă din gestiune sau degradate și neimputate, ca fiind deductibile fiscal, aceasta prin încălcarea art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 70/1994 care prevede „cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor”, dovada inexistentă în cauză.
Fără suport legal, instanța a reținut ca neimputabile mărfurile distruse de inundații sau de acțiunea rozătoarelor.
Societatea și instanța însușindu-și expertiza nu au considerat amortizarea aferentă gradului de neutilizare a mijloacelor fixe de bază în anii 1996 – 1998, cheltuială nedeductibilă la calculul impozitului pe profit, precizând că toate mijloacele fixe au fost considerate de bază de Consiliul de Administrație.
S-a conchis că toate mijloacele fixe se află în funcțiune, lucru ce nu-și găsește justificare, întrucât normele metodologice care precizează modul de calcul al gradului de utilizare pentru perioada supusă verificării, prevăd că agenții economici vor include în cheltuielile de exploatare amortizarea calculată în directă corelație cu gradul de utilizare a mijloacelor fixe de bază, indiferent de regimul de amortizare utilizat.
Procedeul folosit de organul de control este cel legal, întrucât la calculul gradului de neutilizare nu a luat în calcul toate mijloacele fixe, deși considerate „de bază” de către societate.
Amortizarea aferentă gradului de neutilizare s-a calculat numai pentru mijloacele fixe specificate în anexă la Normele Metodologie nr. 18845 din 13 februarie 1997, ca fiind de bază. Astfel, în balanța de verificare de la 31 decembrie 1996, valoarea mijloacelor fixe din soldul contului 212 „mijloace fixe” este de 107.189.107lei, deci care s-a calculat amortizarea aferentă gradului de neutilizare numai pentru mijloace fixe în sumă de 25.409.601 lei.
La 31 decembrie 1997, soldul contului 212 „mijloace fixe” era de 128.590.866 lei, iar amortizarea aferentă gradului de neutilizare s-a calculat numai pentru mijloace fixe în valoare de 27.565.823 lei.
Amortizarea în contabilitate în contul 682 „amortizarea mijloacelor fixe” la 30 septembrie 1998 era de 222.823.270 lei, din care 77.110.270 lei aferentă mijloacelor aflate în sold la 31 decembrie 1997, la care s-a calculat indicele de neutilizare de 88,54% în sumă de 68.273.433 lei, conform H.G. nr. 587 din 14 septembrie 1998.
La sfârșitul anului calculul s-a făcut pe baza Normelor metodologice nr. 359249m din 15 februarie 1999, stabilindu-se amortizarea nedeductibilă fiscal pentru anul fiscal 1998 în sumă de 17.079.044 lei, ce corespunde unui indice de neutilizare de 27,43%. Față de amortizarea înregistrată în contul 681 la 31 decembrie 1998 în sumă de 353.644,741 lei, s-a calculat amortizarea aferentă gradului de neutilizare în sumă de 62.218.741 lei, aferentă mijloacelor fixe în sold la 31 decembrie 1997, conform art. 1 alin. (3) al Normelor metodologice nr. 350249 din 15 februarie 1999, pentru mijloacele fixe puse în funcțiune în anul 1998 amortizarea se include pe costuri integral în cheltuielile de exploatare.
Normele metodologice arătate sunt de aplicare a Legii nr. 15/1994 și O.G. nr. 54/1997, privind amortizarea și nu de modificare a acestei legi, au putere juridică.
Calculul T.V.A. - ului și a majorărilor de întârziere la T.V.A., raportat la impozitul pe profit stabilit, de asemenea, a fost calculat legal de organul de control, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că aceste bunuri ar fi fost sub forța majoră.
Diferența de T.V.A. în sumă de 5.778.666 lei și majorări de întârziere în sumă de 5.280.837 lei s-au stabilit legal, întrucât societatea nu a respectat prevederile O.G. nr. 3/1992, republicată, H.G. nr. 512/1998 art. 20 pct. 10.14, unde se precizează că, „pentru bunurile lipsă sau depreciate calitativ, imputabile, precum și pentru bunurile constatate lipsă la inventar, peste normele legale, neimputabile, se datorează T.V.A., în vigoare la data constatării”.
Nici exonerarea societății de la plata impozitului pe dividende nu se justifică întrucât reclamanta, în mod nelegal, a constituit fondul de rezervă legal peste limita de 5% prevăzut de O.G. nr. 70/1994.
Depășirea s-a făcut din majorarea capitalului social din fondul de rezervă legal.
Organul de control justificat a reținut o diferență de impozit pe dividende în sumă de 46.499.999 lei și majorări de întârziere de 107.503.663 lei, pentru că societatea a încălcat prevederile Legii nr. 31/1990 art. 157 și art. 158 și O.G. nr. 26/1995, aprobată prin Legea nr. 101/1996 art. 2, și-a majorat capitalul social din profitul net realizat în perioada 1996 – 1998, fără a calcula, evidenția și vira la buget impozit pe dividende.
În baza art. 6 din O.G. nr. 26/1995 s-au calculat majorările de întârziere.
Susținerea instanței că organul de control prin invocarea O.U.G. nr. 117/2000 pentru perioada supusă controlului 1996 – 1998 duce la încălcarea principiului neretroactivității legii, nu poate fi primită întrucât temeiul legal l-a constituit O.G. nr. 70/1994 și nu textul invocat.
Art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 70/1994, republicată, prevede că orice majorare a capitalului social din profitul net sau rezerve constituite din profitul net se impozitează cu o cotă de 10% pentru a se împiedica transferul din proprietatea societății comerciale în cea a acționarilor sau a asociaților ca subiecți de drept. Aceștia pot intra în proprietatea unei cote din profit doar sub forma dividendelor.
În consecință, față de dispozițiile legale mai sus arătate, se reține că expertiza efectuată în cauză nu este concludentă, astfel în mod greșit instanța și-a întemeiat soluția pe concluziile ei. Recursul fiind fondat, urmează a fi admis în baza art. 312 C. proc. civ., a se casa sentința și în fond, se va respinge acțiunea, actele contestate fiind legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1/CA din 8 ianuarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2003.