Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 4 aprilie 2002, la Curtea de Apel Oradea, reclamanta B.F. a solicitat să i se recunoască calitatea de beneficiară al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 și O.G. nr. 242/2000, aprobată prin Legea nr. 367/2001, precum și H.G. nr. 127/2000, privind aprobarea Normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că a fost căsătorită cu defunctul său soț B.V. și că mama acestuia a fost nevoită în luna septembrie a anului 1940. să se refugieze din satul Mihai Bravu. județul Bihor, aflat în teritoriul vremelnic cedat din Ardealul de Nord, în Banat, situație comună pentru aproape toți locuitorii satului. În timpul în care s-au petrecut aceste evenimente. mama soțului său era însărcinată, dând naștere copilului la data de 1 ianuarie 1941, când se afla în refugiu.
Casa Județeană de Pensii Bihor, prin hotărârea nr. 732 din 11 martie 2002, a respins cererea de recunoaștere a drepturilor sale, de beneficiară a prevederilor O.G. nr. 105/1999, în calitate de soție supraviețuitoare, pe considerentul că soțul său „nu era născut la data strămutării părinților”, neavând, așadar, un domiciliu de unde să fi fost strămutat.
Instanța învestită cu judecarea contestației introduse împotriva acestei hotărâri, prin sentința nr. 325/CA/2002, a admis acțiunea, a anulat respectiva hotărâre și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
În considerentele sentinței, prima instanță a reținut că persoanele care s-au născut în astfel de situații, se încadrează în prevederile legii, dobândind statutul juridic al părinților și anume, acela de refugiați, respectiv domiciliul și cetățenia părinților din statul de origine, de unde s-au refugiat, dobândind doar un drept de ședere legală și temporară pe teritoriul statului care a acordat statutul de refugiat.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta, reiterând motivarea hotărârii contestate și susținând că pentru a dobândi calitatea de refugiat, trebuia ca persoana respectivă să existe cu capacitate juridică la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speță. A mai susținut că legislația română nu recunoaște capacitatea de folosință și de domiciliu, fătului conceput, singura excepție fiind aceea privind fătul conceput, născut viu, căruia i se deschide dreptul la succesiune.
Recursul este nefondat, cu precizările ce se vor aduce în continuare.
În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.
Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.
În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).
Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.
Nu pot fi însușite nici considerentele aduse de prima instanță în motivarea soluției date, care altfel este corectă, în sensul că minorul dobândește cetățenia părinților din statul de origine, de unde aceștia s-au refugiat, „având un drept de ședere legală și temporară în statul primitor”, deoarece aceste calificări de ordin teoretic nu corespund circumstanțelor particulare ale cauzei și nici nu se vede care ar fi relevanța lor în speță, raportat strict la obiectul litigiului.
Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat în cauză se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se soluția atacată, cu precizările aduse prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 325/VCA/2002 - P din 3 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2003.