Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București la 14 aprilie 2003, Casa de Pensii a municipiului București a declarat recurs împotriva sentinței nr. 249 din 26 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, solicitând casarea acesteia pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, recurenta a susținut că în mod neîntemeiat s-au acordat intimatului-reclamant G.L., drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 1940 – 1945, întrucât acesta nu a făcut dovada cu acte oficiale că s-ar încadra în dispozițiile legale. Cât privește declarațiile celor doi martori audiați în cauză, declarațiile acestora sunt contradictorii, recurenta susținând că din probele administrate în cauză ar rezulta că în perioada 15 septembrie 1940 – 28 iulie 1942 „reclamantul a fost în același timp în două locuri – Chișinău și Olt”.
Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiție constată că prin sentința nr. 249 din 26 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantului G.L. în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București și a anulat decizia nr. 1560 din 7 octombrie 2002, emisă de pârâtă.
Pârâta a fost obligată să emită reclamantului o nouă decizie cu încadrarea în categoria de persoane prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare și H.G. nr. 127/2002, pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, cu drepturile corespunzătoare calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
S-a reținut că reclamantul se încadrează în drepturile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, întrucât s-a refugiat din Basarabia, din orașul Românești, județul Tiglina, în comuna Milcov, județul Olt.
Așa fiind, s-a anulat decizia nr. 1560 din 7 octombrie 2002 emisă de recurenta-pârâtă și care a respins cererea reclamantului, cu motivarea că nu a făcut dovada cu acte oficiale, că s-ar încadra în Legea nr. 189/2000.
Curtea Supremă de Justiție constată că cererea petentului a fost corect admisă de către instanță, dovedindu-se că acesta a fost persecutat etnic, fiind nevoit să se refugieze din Basarabia, în județul Olt, însă perioada stabilită de instanță este greșită.
Astfel, pentru perioada 6 septembrie 1940 – 1 noiembrie 1942, petentul nu se încadrează în prevederile legii, întrucât a fost student în Basarabia abia începând cu data de 1 noiembrie 1942 – 6 martie 1945, acesta refugiindu-se în județul Olt.
La dosar se găsesc xerocopii de pe livretul militar al petentului care a luptat în front pentru România, ca cetățean român, astfel încât, avându-se în vedere și declarațiile martorilor audiați în cauză, se va reține pentru petent că perioada în care beneficiază de drepturile conferite de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, este 1 noiembrie 1942 – 6 martie 1945.
Așa fiind, cum nu se verifică ca întemeiat motivul de recurs invocat de recurentă, petentul fiind în cele 2 localități în perioade distincte, în raport cu probele dosarului, ceea ce se va modifica față de hotărârea instanței de fond, va fi numai perioada pentru care petentul beneficiază de drepturile conferite de Legea nr. 189/2000, așa cum a fost modificată și completată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 249 din 26 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și, în fond, admite în parte acțiunea.
Anulează decizia nr. 1560 din 7 octombrie 2002 emisă de pârâtă și o obligă la emiterea uneia noi, pentru recunoașterea calității reclamantului în categoria prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, pentru perioada 1 noiembrie 1942 – 6 martie 1945, cu drepturile corespunzătoare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2003.