Ședințe de judecată: Martie | | 2026
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 324/2003

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2003.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 25 aprilie 2002, reclamanta D.S. a solicitat anularea hotărârii nr. 1472 din 2 aprilie 2002, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor, prin care i s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiară al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea cererii introduse, reclamanta a arătat că la data când au fost strămutați părinții săi, nu era născută și că fără temei legal, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, i-a respins cererea, de a-i fi stabilită calitatea de refugiat.

Prin sentința civilă nr. 329 CA - P din 3 iunie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 1472 din 2 aprilie 2002, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor și o obligă să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.

În considerentele sentinței pronunțate, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 127/2000, dată în aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, s-a prevăzut că noțiunea de strămutat include și aceea de refugiat.

Instanța a reținut că situația de refugiat este un statut al persoanei, care se acordă de către statul primitor și care nu conferă refugiatului nici cetățenia și nici domiciliul statului respectiv, iar copiii dobândesc statutul juridic al părinților și anume, acela de refugiați, cu domiciliul și cetățenia părinților din statul de origine, cu drept de ședere legală temporară în statul primitor.

Nemulțumit de sentința sus-menționată, a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Bihor, considerând-o nelegală și ntemeinică.

În motivarea cererii de recurs s-a arătat, în esență, că reclamanta nu era născută la data strămutării părinților ei și ca urmare, nu avea un domiciliu de unde să fi fost strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu, din motive etnice, așa cum expres și limitativ prevede art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

S-a susținut că strămutarea în altă localitate, decât cea de domiciliu, este o modalitate de persecuție etnică, cu condiția ca persoana care o reclamă, să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speță, fătul conceput neavând capacitatea de folosință și nici domiciliu.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ, o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt, a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Argumentul dedus de recurentă, în invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate, este în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii, în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 329 CA - P din 3 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2003.