Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Curții de Apel Târgu-Mureș, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată A.N.A.F. solicitând anularea Deciziei nr. 65 din data de 18 mai 2005 emisă de pârâtă, decizie prin care a fost respinsă contestația reclamantei cu privire la obligațiile fiscale nedatorate.
În motivarea cererii reclamanta a precizat faptul că prin Decizia de impunere nr. 1896 din data de 07 noiembrie 2005 privind obligații fiscale suplimentare, urmare a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 1895 din 04 noiembrie 2005, întocmit de D.G.F.P. Mureș Activitatea de Inspecție Fiscală, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 2.264.214 lei reprezentând obligații stabilite suplimentar, după cum urmează:
1. Contribuția la fondul special de solidaritate pentru persoanele cu handicap în valoare de 427.114 lei, dobânzi în valoare de 123.057 lei, penalități de întârziere în valoare de 35.626 lei, rezultând un total de 585.797 lei;
2. Impozit pe veniturile nerezidenților în valoare de 1.289.017 lei, dobânzi în valoare de 322.683 lei, penalități de întârziere în valoare de 66.717 lei, cu un total de 1.678.417 lei.
Reclamanta a precizat că, în legătură cu contribuția la fondul special de solidaritate pentru persoanele cu handicap, nu a fost contestată obligația de angajare a persoanelor cu handicap prevăzută de art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/1999, modificată prin Legea nr. 512/2002 și Legea nr. 343/2004, sau obligația de plată prevăzută de art. 43 alin. (1) din ordonanță, în schimb reclamanta a invocat excepția de la plată prevăzută de art. 43 alin. (2) din aceeași ordonanță, în conformitate cu care: sunt exceptați de la plata obligatorie prevăzută la alin. (1) agenții economici, autoritățile și instituțiile publice care fac dovada că au solicitat trimestrial la agențiile județene de ocupare a forței de muncă, respectiv a municipiului București, repartizarea de persoane cu handicap calificate în meseriile respective și că acestea nu au repartizat astfel de persoane în vederea angajării.
A arătat faptul că a depus la dosar înscrisuri doveditoare în acest sens, demonstrând faptul că se încadrează în excepția de la plata acestei contribuții.
În privința impozitului pe veniturile nerezidenților, a precizat reclamanta faptul că este în termenul de prescripție în care poate prezenta certificate de rezidență fiscală, astfel încât a depus la dosar certificatele arătate, ce aparțin unui număr de 42 de societăți nerezidente, dovedind astfel că suma reținută de organele fiscale nu este datorată.
Reclamanta a precizat că în cauză sunt incidente dispozițiile din C. fisc. care fac referire la aplicabilitatea convențiilor privind evitarea dublei impuneri, invocând Acordul dintre România și Turcia pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitul pe venit și pe avere și Convenția dintre România și Ungaria pentru evitarea dublei impuneri și evitarea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit și capital.
Prin sentința nr. 70 din 3 august 2007 a Curții de Apel Târgu-Mureș a fost respinsă acțiunea reclamantei, ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, Instanța de Fond a reținut faptul că sumele pe care societatea a fost obligată să le plătească, reținute de organele fiscale ca fiind datorate, sunt corect reținute, iar reclamanta nu poate fi exonerată de la plata acestora.
Instanța a reținut, în ceea ce privește contribuția la fondul special de solidaritate pentru persoanele cu handicap, că ofertele de muncă depuse de reclamantă nu îndeplinesc condițiile legii, în sensul că nu se solicită prin ele repartizarea de persoane cu handicap calificate în meseriile menționate în oferte, ci ele au un caracter general, rezultând că pot viza orice fel de persoane.
Cu privire la impozitul pe veniturile nerezidenților, Instanța a constatat că societatea nu a reținut, evidențiat și achitat impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți pentru sumele achitate la extern, aferente prestărilor de servicii, de transport și nu a depus la organul fiscal din România și nici la plătitorul de venit certificatele de rezidență fiscală, astfel încât decizia organului fiscal este corectă privind impozitarea acestor venituri.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, cererea sa fiind legal timbrată.
1. În motivare, recurenta reiterează susținerile din acțiune privitor la exonerarea de contribuția la fondul pentru protecția socială a persoanelor cu handicap, pe temeiul de fapt al formulării unor oferte de muncă ce constituie dovada îndeplinirii obligației prevăzute de art. 43 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/1999.
Consideră recurenta că Instanța a interpretat restrictiv norma juridică, în sensul că oferta ar trebui să se adreseze doar persoanelor cu handicap, în realitate ea referindu-se la „locuri de muncă", astfel încât ofertele publicate de recurentă constituie dovada îndeplinirii obligației legale.
Pe de altă parte, recurenta consideră că Instanța nu s-a pronunțat asupra unei probe: adresa A.J.O.F.M. Mureș nr. 239 din 26 ianuarie 2006 prin care aceasta arată, că în ultimele 6 luni din perioada controlată, nu a avut în evidență persoane cu handicap.
2. Prin al doilea motiv de recurs, reclamanta critică greșita evaluare de către Instanță a forței probante a certificatelor de rezidență fiscală depuse la judecata în fond, invocând încălcarea dispozițiilor art. 12 din O.U.G. nr. 83/1998, ale art. 118 din C. fisc. și ale pct. 13 - 15 din Normele de aplicare a C. fisc.
Recursul se fondează, sentința urmând a fi modificată în parte, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greșita aplicare a legii, pentru următoarele considerente:
1. Prin actul de control s-a constatat că recurenta - reclamantă datorează suma de 1.289.017 lei impozit pe veniturile nerezidenților pentru perioada 1 februarie 2003 - 31 august 2005.
Pentru perioada controlată erau aplicabile acte normative diferite:
- pentru perioada 1 februarie 2003 - 31 decembrie 2003 - O.G. nr. 83/1998 și Precizările aprobate prin O.M.F.P. nr. 635/2002;
- pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 august 2005 – C. fisc. (intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004) și Normele de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Ambele acte normative emise în vederea executării în concret a legii, pentru cele două perioade, conțin dispoziții similare în ceea ce privește obligația nerezidentului beneficiar al venitului de a depune certificatul de rezidență fiscală la plătitorul de venit în formă originală ori în copie tradusă și legalizată de organul autorizat din România.
În speță, certificatele de rezidență fiscală ale beneficiarilor nerezidenți nu au fost depuse la reclamanta plătitoare de venit în termenul legal prevăzut de precizări și nici în cel prevăzut de norme.
Ele au fost prezentate în copie cu traducerea legalizată abia în susținerea contestației la M.F.P., iar Decizia nr. 65 din 18 mai 2006, emisă de acesta, constată acest fapt ulterior.
În fața Instanței de Fond au fost prezentate spre observare acele certificate traduse din limba turcă în engleză, dar și în traducerea legalizată în limba română.
Instanța a considerat că acele copii ale certificatelor nu îndeplinesc condițiile legale, deoarece notarul a legalizat doar semnătura traducătorului, iar nu actul.
Aprecierea Instanței de Fond este eronată, fiind rodul greșitei aplicări a legii: articolul 8 lit. i) în loc de art. 8 lit. j) din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici.
Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 36/1995, notarul public îndeplinește mai multe acte notariale printre care: legalizarea copiilor de pe înscrisuri (lit. i)) și efectuarea și legalizarea traducerilor (lit. j)).
În speță, certificatele emise de către o autoritate fiscală a altui stat trebuiau traduse, iar traducerea legalizată, nefiind vorba despre înscrisuri în limba română de pe care să se efectueze copii legalizate.
De altfel, Legea nr. 36/1995 detaliază fiecare act notarial, astfel încât din conținutul art. 93 „Legalizarea copiilor după înscrisuri", comparat cu cel al art. 94 „efectuarea și legalizarea traducerilor" rezultă cert că este vorba despre două acte diferite.
Pe de altă parte, textul art. 94 prevede că: „pentru efectuarea traducerii, dacă aceasta nu este făcută de notarul public autorizat în acest scop, traducătorul atestat potrivit legii, care a întocmit traducerea, va semna formula de certificare a acesteia, iar notarul va legaliza semnătura traducătorului” Așadar, notarul nu legalizează traducerea, deci copia tradusă a actului, ci doar semnătura traducătorului.
Întrucât din punct de vedere formal strict dovezile depuse de reclamantă sunt legale, iar Instanța de Fond nu le-a analizat valoarea probatorie în conținutul lor, înlăturându-le „de plano”, dar, ca urmare, nici nu a trimis cauza spre reevaluare la M.F.P. (în fața căruia aceste dovezi au fost, de asemenea, ignorate), Curtea de față costată că, odată stabilită admisibilitatea certificatelor, autoritatea fiscală emitentă a deciziei trebuie să reanalizeze contestația recurentei în fond.
Din acest motiv, decizia M.F.P. va fi anulată în parte, numai cu privire la suma reprezentând impozitul pe venitul nerezidenților.
2. Potrivit dispozițiilor art. 43 din O.U.G. nr. 102/1992, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 519/2002, persoanele juridice care nu angajează persoane cu handicap conform art. 42 alin. (1) au obligația de a plăti lunar la bugetul statului o contribuție calculată conform art. 43 alin. (1).
Sunt exceptate de la plata acestei contribuții, potrivit alin. (2) al art. 43, persoanele juridice care fac dovada că au solicitat trimestrial la A.N.O.F.M. repartizarea de persoane cu handicap.
Așadar, dispozițiile art. 43 alin. (2) prevăd o exonerare de contribuție condiționată de îndeplinirea unei formalități. Dar, prin natura ei, o condiție formală trebuie îndeplinită strict în forma prescrisă de lege, pentru că, în caz contrar, ea și-ar pierde caracterul de condiție formală. Forma, în acest caz, fiind o condiție de validitate a scutirii, lipsa ei va înlătura beneficiul dreptului de a fi scutit.
Așa fiind, nu are valoare în speță că recurenta a lansat niște „oferte" de locuri de muncă cu caracter foarte general și care nu îndeplineau condiția formală a legii.
Din acest motiv, este irelevant și faptul că, într-o perioadă anume, nu ar fi existat persoane handicapate înscrise în evidențele A.J.O.F.M., câtă vreme o asemenea situație de fapt nu este prevăzută în lege ca o cauză de înlăturare a obligației contribuabilei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC P. SA împotriva sentinței nr. 70 din 3 august 2007 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că admite în parte acțiunea reclamantei SC P. SA Reghin.
Anulează în parte Decizia nr. 65 din 18 mai 2006 emisă de A.N.A.F. în privința sumei de 1.678.417 lei în total reprezentând impozitul pe venitul nerezidenților, dobânzilor și penalităților aferente și obligă A.N.A.F. - D.G.S.C. să reanalizeze contestația formulată de reclamantă cu privire la acest impozit.
Menține sentința atacată sub aspectul respingerii contestației reclamantei vizând contribuția la fondul special de solidaritate socială pentru persoane cu handicap.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2008.