Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 119/F-C din 3 septembrie 2008 Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca tardiv formulată, acțiunea reclamantei L.R.D. împotriva pârâtei C.C.S.D., având ca obiect contestarea valorii imobilului din Pitești, județul Argeș, indicate în Decizia nr. 1017 din 30 ianuarie 2007 emisă de pârâtă.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că reclamanta trebuia să formuleze acțiunea în termenul de 6 luni calculat de la data la care autoritatea avea obligația legală de a soluționa plângerea prealabilă, adică, potrivit art. 7 alin. (4) coroborat cu art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, în termenul de 30 de zile de la primirea contestației de către autoritate. În raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, rezultă, consideră prima instanță, că ultima zi în care putea fi depusă contestația era 2 februarie 2008. Cum cererea de față a fost înregistrată la 16 mai 2008, ea este tardiv formulată.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat recurs, în termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 1 și pct. 9, precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
În esență, recurenta critică soluția adoptată de prima instanță sub următoarele aspecte:
1. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, deoarece din practicaua hotărârii reiese că la judecarea cauzei a participat un singur judecător, iar art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificat prin art. I pct. 15 din Legea nr. 262/2007 prevede expres că în litigiile de natura celui de față completul de judecată este format din doi judecători.
2. Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004. Recurenta susține că raționamentul instanței este greșit întrucât ignoră regula potrivit căreia „unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă”, introducând restricții neprevăzute de lege.
Prin întâmpinarea formulată, intimata C.C.S.D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a arătat că Legea nr. 554/2004 a fost modificată prin Legea nr. 97/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 100/2007, pentru modificarea și completarea unor acte normative, inclusiv dispozițiile art. 10 alin. (1) invocate de recurentă, la data soluționării cauzei în primă instanță completul fiind legal constituit.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, intimata susține că soluția criticată este legală, fiind de acord cu interpretarea prevederilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 în sensul celor reținute de Curtea de apel. În plus, afirmă că recurenta era chiar decăzută din dreptul de a formula contestație împotriva Deciziei nr. 1017/2007, întrucât aceasta a fost emisă la data de 30 ianuarie 2007 iar acțiunea a fost înregistrată la data de 19 mai 2008, cu depășirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi, potrivit dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.
Examinând sentința atacată prin prisma celor două motive de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum și sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Recurenta-reclamantă L.R.D. a atacat în contencios administrativ Decizia nr. 1017 din 30 ianuarie 2007 emisă de intimata-pârâtă C.C.S.D. în cadrul procedurii prevăzute de art. 13 alin. (1) și art. 16 alin. (7) din Titlul VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Această decizie i-a fost comunicată recurentei la data de 29 mai 2007. Plângerea prealabilă a fost formulată la data de 27 iunie 2007, în termenul legal prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind înregistrată la autoritate la data de 2 iulie 2007.
Intimata-pârâtă a soluționat plângerea prealabilă la data de 22 noiembrie 2007, cu depășirea termenului legal de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (4) din aceeași lege.
Cererea de chemare în judecată a fost depusă la Curtea de Apel Pitești la data de 16 mai 2008.
Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. a ) din Legea nr. 554/2004: „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.”
În speță, din cele arătate anterior, rezultă cu claritate că acest termen a fost respectat (22 noiembrie 2007-16 mai 2008), deci acțiunea a fost formulată în interiorul termenului de prescripție reglementat de legiuitor, dar și cu respectarea termenului de decădere de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din același act normativ.
Prima instanță și-a fundamentat soluția adoptată pe dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c), potrivit cărora termenul de 6 luni curge de la „data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii”. Ca argument a reținut că dacă s-ar aplica nediferențiat dispoziția de la lit. a) a textului de lege, s-ar putea ajunge la situația absurdă a formulării acțiunilor peste mulți ani de zile.
Chiar dacă s-ar accepta teza Curții de apel, a incidenței dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. c), concluzia formulării acțiunii în termenul legal se impune în raport de prevederile cuprinse în art. 11 alin. (2) din lege, potrivit cărora:
„Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. 1, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului”.
Or, este notorie practica intimatei C.C.S.D. de a soluționa cu mare întârziere majoritatea cererilor care îi sunt adresate în procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând numărul mare de dosare și complexitatea procedurii. Cunoscând această situație de fapt, care poate fi circumscrisă noțiunii generice de „motiv temeinic”, recurenta a așteptat soluționarea plângerii sale administrative, chiar și peste termenul legal de 30 de zile, iar această atitudine, în contextul special examinat, apare ca fiind legitimă.
Pe de altă parte, poziția autorității publice intimate, de a invoca o atare excepție fondată tocmai pe culpa sa, apare ca fiind o veritabilă aplicație a adagiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Cât privește argumentul de reductio ad absurdum utilizat de prima instanță, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi reținut, câtă vreme alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004 stabilește că, indiferent de momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 6 luni, cererea de chemare în judecată poate fi introdusă „nu mai târziu de un an de la data comunicării actului”, iar alin. (5) califică acest din urmă termen ca fiind de decădere.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) și (5) C. proc. civ. se va admite recursul și se va casa sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Primul motiv de recurs, referitor la compunerea completului de judecată este vădit nefondat.
Dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocate de recurentă, au fost modificate prin art. VI1 din O.U.G. nr. 100/2007, astfel cum a fost introdus prin Legea de aprobare nr. 97 din 15 aprilie 2008, așa încât la data soluționării cererii, 3 septembrie 2008, completul de judecată a fost legal constituit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta L.R.D. împotriva sentinței civile nr. 119/F-C din 3 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2009.