Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 26 noiembrie 2001 la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamanta D.M. a chemat în judecată Guvernul României, solicitând să se constate nulitatea H.G. nr. 429/2001, pentru modificarea și completarea H.G. nr. 28/2001 și să se constate că H.G. nr. 4/2001, modificată prin H.G. nr. 267/2001, ca și H.G. nr. 18/2001 și H.G. nr. 28/2001, au fost abrogate prin Legea nr. 90/2001 și ca atare, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Culturii și Cultelor, funcționează nelegal.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că la 27 aprilie 2001 s-au emis două decizii de imputare în sarcina sa, de către Opera Națională Română și că a acționat-o pe aceasta în judecată, ca și pe Guvernul României, cele 3 ministere menționate și Curtea de Conturi, în dosarul nr. 4393/2001, al Tribunalului București și cu acea împrejurare, a constatat că atât Opera Națională Română, cât și cele 3 ministere funcționează ilegal, în baza hotărârii de guvern, lovită de nulitate.
Mai arată că în cauza respectivă a făcut cercetări și a constatat că H.G. nr. 429/2001 a fost emisă pentru modificarea unei alte hotărâri care era deja abrogată și că la termenul din 17 iulie 2001 a depus precizări în acest sens, precizări ce constituie reclamație administrativă.
Prin precizările depuse la 22 ianuarie 2002, reclamanta își completează și precizează acțiunea, solicitând ca instanța să dispună și desființarea hotărârilor invocate, care au fost emise de guvern, cu încălcarea prevederilor art. 107 alin. (2) și art. 116 alin. (1) din Constituție și art. 29 din Decretul nr. 31/1954.
Acțiunea, astfel cum a fost precizată, s-a respins ca inadmisibilă, prin sentința civilă nr. 220 din 28 februarie 2002, instanța reținând că reclamanta nu a individualizat actul, a cărui anulare se cere, pentru a se putea verifica dacă s-a introdus în termen și nici nu a îndeplinit procedura prealabilă administrativă. Mai reține că instanța nu este competentă să soluționeze cererea privind completarea prevederilor Legii nr. 29/1990, cu prevederile legii civile.
Prin cererea înregistrată la 8 aprilie 2002, reclamanta a cerut îndreptarea unor erori din încheierea ședinței publice de la 21 februarie 2002 și din sentința civilă nr. 220 din 28 februarie 2002, cerere care a fost respinsă ca nefondată, prin încheierea dată la 8 aprilie 2002, în Camera de consiliu, cu motivarea că pe calea unei cereri de îndreptare a erorii materiale, nu se poate cere înlocuirea unor fraze și termeni din încheiere și hotărâre, cu fraze indicate în cerere, reclamanta având posibilitatea de a uza de calea de atac a recursului.
Reclamanta a declarat recurs împotriva încheierilor din 8 aprilie 2002 și din 21 februarie 2002, precum și a sentinței civile nr. 220 din 28 februarie 2002.
Susține că în ședința publică de la 21 februarie 2002, apărătorul său a solicitat a i se da cuvândul, numai în ce privește cele două excepții invocate de pârât, nu și pe fondul cauzei și că aceasta a cerut oral respingerea celor două excepții, asupra cărora instanța a rămas în pronunțare.
Menționează că încheierea ședinței publice de la 21 februarie 2002, ca și sentința, sunt netemeinice și nelegale, pentru că s-a unit fondul, cu excepția lipsei procedurii prealabile, iar instanța, în situația în care admitea această excepție, nu mai trebuia să analizeze cealaltă excepție și nici fondul cauzei.
Consideră și că instanța a reținut greșit că a solicitat completarea prevederilor Legii nr. 29/1990, cu prevederile legii civile, când în realitate a cerut completarea acestei legi, cu dispozițiile procedurii civile.
Recursurile sunt nefondate.
Referitor la recursul formulat împotriva încheierii din 8 aprilie 2002, prin care s-a respins cererea recurentei-reclamante, privitoare la îndreptarea unor pretinse erori materiale strecurate în cuprinsul sentinței civile nr. 220 din 28 februarie 2002, Curtea constată că din conținutul încheierii din 2 februarie 2002 (care face parte integrantă din sentință) rezultă că instanța de fond a consemnat corect mersul dezbaterilor, cu susținerile părților și dispozițiile luate de instanță, din nici o probă nerezultând o altfel de situație.
Rezultă, astfel, că apărătorul reclamantei a depus un set de acte, care s-au atașat la dosar, sunt numerotate și se poate afla conținutul lor.
În ce privește susținerea că nu s-a dat cuvântul decât pe excepții, nu și pe fond, nici aceasta nu poate fi reținută, recurenta nefăcând nici o dovadă în acest sens.
Aceeași situație este și în cazul aliniatului din sentință, privind mențiunea că au avut loc dezbateri în fond, în ședința din 2 februarie 2002, Curtea reținând că la acea dată s-a dat cuvântul atât pe excepții, cât și pe fondul cauzei.
Instanța de fond a argumentat judicios inadmisibilitatea acțiunii, pentru că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, privitoare la termenul în interiorul căruia se introduce acțiunea și la îndeplinirea procedurii prealabile administrative.
Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că anterior introducerii acțiunii, s-a adresat organului administrativ emitent al hotărârilor contestate, respectiv intimatului-pârât Guvernul României, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, astfel că din acest punct de vedere acțiunea apare ca inadmisibilă.
De asemenea, instanța de fond a reținut corect că prin cererea completatoare, reclamanta a solicitat desființarea tuturor hotărârilor guvernului, emise cu încălcarea prevederilor art. 107 și 116 din Constituție și a art. 29 din Decretul nr. 31/1954, fără să indice în concret care sunt aceste hotărâri, pentru a se putea verifica dacă cererea de desființare a acestora s-a introdus în termen legal, conform dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Chiar dacă s-a dat cuvântul părților, pe fondul cauzei, acțiunea a fost respinsă numai pe excepții, instanța neintrând în analizarea fondului pricinii.
Actualizarea cererii privind completarea prevederilor Legii nr. 29/1990, cu ale legii civile sau a celei de procedură, nu mai prezenta relevanță în soluționarea cauzei, pentru că deja erau întemeiate celelalte două excepții invocate de pârât.
Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 14 din Legea nr. 29/1990 și art. 299 și urm. C. proc. civ., se vor respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de D.M., împotriva sentinței civile nr. 220 din 28 februarie 2002, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și împotriva încheierii de ședință din 8 aprilie 2002, pronunțată de aceiași instanță, în dosarul nr. 2008/2001, ca nefondate.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.