La data de 6 decembrie 2002 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâții T. S. și T. A. împotriva deciziei civile nr. 381 din 27 iunie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 6 decembrie 2002, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 17 decembrie 2002, la 23 decembrie 2002, apoi la 13 ianuarie 2003.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3323/2000, reclamanta C. M. C. a chemat în judecată pe pârâții T. S. și T. A., solicitând să se constate că titlul și dreptul ei de proprietate sunt preferabile titlurilor de proprietate ale pârâților, urmând ca aceștia să fie obligați să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. G. G. nr. 36, sector 1.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că, prin sentința civilă nr. 4883 din 18.04.1997, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 București a constatat nelegalitatea titlului prin care a fost preluat de către stat imobilul în litigiu.
Cu alte cuvinte, prin sentința menționată reclamanta a fost repusă de facto în dreptul său, deoarece s-a constatat că preluarea de către stat a imobilului a fost nelegală.
Astfel, reclamanta concluzionează că, având în vedere caracterul declarativ al oricărei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, imobilul precizat nu a ieșit niciodată din proprietatea sa, iar statul nu a avut nici un moment drept de proprietate asupra lui.
Reclamanta a mai arătat că titlul său de proprietate este preferabil, întrucât ea a dobândit acest imobil de la adevărații proprietari, care, la rândul lor, aveau un titlu de proprietate valabil și necontestat, în vreme ce pârâții au dobândit de la stat, deci de la o persoană care nu are titlu valabil.
Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 89 din 26.01.2001, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul.
Pentru a ajunge la această soluție, instanța de fond a reținut că titlul reclamantei este mai bine caracterizat , iar pârâții au dobândit același bun de la un non-proprietar, al cărui titlu de proprietate nu era valabil.
Pârâții au declarat apel împotriva sentinței tribunalului, susținând că imobilul în litigiu făcea parte din categoria celor aflate sub incidența Legii nr. 112/1995, fiind în proprietatea statului, iar contractul lor de vânzare-cumpărare a fost încheiat anterior formulării cererii de restituire, ei fiind de totală bună credință.
S-a mai susținut, prin cererea de apel, că sentința este nelegală și netemeinică, deoarece instanța s-a considerat investită și cu verificarea valabilității titlului statului, reținând că acțiunea este admisibilă și în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, aspect ce nu a fost pus în discuția părților.
Prin decizia nr. 381 din 27.06.2001, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Instanța de apel a reținut, la fel ca instanța de fond, că, prin sentința civilă nr. 4883 din 18.04.1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a constatat nelegalitatea titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu, fiind obligați pârâții C.G.M.B. și S.C. Pajura SA. la restituirea în proprietate și posesie a imobilului, măsură ce, de altfel, a fost luată și prin Dispoziția Primarului General al Capitalei nr. 1003/22.07.1997.
Tot instanța de apel a reținut și faptul că, prin sentința pronunțată s-a stabilit că Decretul nr. 223/1974, în baza căruia fusese trecut imobilul în proprietatea statului, a contravenit Constituției României de la acea dată, acordurilor și tratatelor internaționale la care România era parte.
S-a considerat, astfel, că reclamanta nu a pierdut niciodată proprietatea asupra bunului și, din acest punct de vedere, instanța de fond a acordat în mod corect prioritate titlului reclamantei în raport cu cel al pârâților, a cărui desființare nu s-a solicitat.
Cum transferul proprietății către stat a fost inexistent, s-a apreciat că în mod corect a fost dispusă restituirea imobilului prin sentința nr. 4883/1997.
Împotriva acestei decizii, pârâții au declarat recurs, prin care au arătat, în esență, că instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul că reclamanta a efectuat demersurile în baza Legii nr. 10/2001, așa cum o atestă actele depuse la dosar de către recurenți, faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate , respectiv înscrisurile prin care s-a dovedit că reclamanta a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea pricipiului ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros și a principiului validității aparenței în drept, precum și că întreaga motivare a instanței are la bază analiza sentinței civile nr. 4883/1997.
Recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente:
Reclamanta C. M. C. a promovat o primă acțiune în revendicare, ce, prin sentința civilă nr. 4883 din 18.04.1997, rămasă definitivă și irevocabilă, i-a fost admisă, s-a constatat nelegalitatea titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu și a obligat pârâții C.G.M.B. și S.C. Pajura SA. să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate și posesie.
În anul 1998, reclamanta a formulat altă cerere de chemare în judecată prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții T. S. și T. A., cu privire la imobilul din litigiu.
În mod definitiv și irevocabil instanțele au respins acțiunea reclamantei, reținând că nu intră în discuție vreo cauză de nulitate absolută sau un caz tipic de fraudă la lege, contractul de vânzare-cumpărare fiind anterior începerii oricărui demers de restituire a imobilului, potrivit dreptului comun.
Astfel, s-a stabilit că titlul pârâților dat de contractul de vânzare-cumpărare nr. N 593 din 23.01.1997, încheiat cu C.G.M.B. în temeiul Legii 112/1995, este valabil,acțiunea în revendicare a reclamantei fiind introdusă după data semnării acestui contract.
În atare situație, reclamanta a promovat prezenta acțiune, întemeiată pe soluția comparării titlurilor deținute de cele două părți, în considerarea faptului că titlul său este mai bine caracterizat.
În temeiul art. 1854 Cod civil posesia creează o prezumție de proprietate, caracterizată „iuris tantum” care încetează dacă se face dovada că posesorul este de rea-credință.
Efectul bunei-credințe a posesorului face aplicabil „in pari causa possessor potior haberi debet”.
Ca atare, prezumția de proprietate cade dacă posesorul a fost de rea-credință. Soluția, întemeiată pe ocrotirea bunei-credințe, ca principiu fundamental al dreptului civil și, invers, pe combaterea relei-credințe, ca sancțiune, își are, logic, aplicabilitate și în ipoteza când părțile litigante ale revendicării produc, fiecare, titluri emanând de la autori diferiți. În acest caz este necesar ca reclamantul să facă dovada că pârâtul are, într-adevăr, un autor, că între autori au existat raporturi juridice, în temeiul cărora autorul pârâtului, pierzând calitatea de proprietar, a devenit un detentor precar și că pârâtul este un dobânditor de rea-credință. În acest caz, reclamantul va câștiga în revendicare prin compararea titlurilor în temeiul principiului „nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet”.
Numai că, în speță, cu privire la titlul pârâților, izvorât din prevederile și în aplicarea Legii 112/1995, s-a stabilit, după cum s-a arătat, că este valabil, respingându-se acțiunea promovată de reclamantă, pentru constatarea nulității absolute a acestuia.
Or, din interpretarea prevederilor art. 46 al. 2, coroborat cu art. 47 al. 2 din Legea nr. 10/2001, rezultă că restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea prin hotărâre judecătorească a nulității actului de înstrăinare, această soluție găsindu-și aplicarea și în cazul acțiunilor în curs de judecată, referitor la care persoanele îndreptățite nu înțeleg să facă uz de dispozițiile art. 47 din lege.
Nulitatea absolută a actului se impune, astfel, ca o premisă inevitabilă a admiterii acțiunii în revendicare împotriva subdobânditorului, motiv pentru care nu se poate opera cu soluția clasică în materie de revendicare, a comparării drepturilor autorilor.
Față de cele ce preced, recursul se va admite, decizia atacată se va modifica în sensul admiterii apelului declarat de pârâți împotriva sentinței, care va fi schimbată în tot, prin respingerea acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâții T. S. și T. A. împotriva deciziei nr. 381 din 27 iunie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâții T. S. și T. A. împotriva sentinței civile nr. 89 din 26.01.2001 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea introdusă de reclamanta C. M. C.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2003.