Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 12 februarie 2001, P.S. a solicitat Tribunalului București, anularea Ordinului nr. 3955 din 6 iunie 2001, prin care Ministerul Educației Naționale (în prezent Ministerul Educației și Cercetării) a dispus încetarea activitățiii sale de consilier categoria A, clasa I, gradația 1, conform art. 130 alin. (1) C. muncii și trecerea la catedră pe postul didactic rezervat, începând cu data de 29 mai 2001.
A mai solicitat, totodată, reintegrarea în funcția deținută în cadrul ministerului și plata drepturilor salariale cuvenite.
Instanța sesizată, prin sentința civilă nr. 340/F din 18 octombrie 2001, a admis excepția de necompetență materială invocată de autoritatea administrației publice pârâte și în consecință, și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ. și prevederilor Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici.
Această instanță, soluționând cauza prin sentința nr. 400 din 11 aprilie 2002, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că neprezentarea reclamantului la examenul organizat la 14 martie 2001, justifică nepreluarea sa de la fostul minister, la Ministerul Educației și Cercetării, conform art. 17 din H.G. nr. 23/2001, precum și emiterea ordinului de încetare a activității.
Împotriva acestei soluții, reclamantul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, prin motivele de casare formulate, recurentul susține că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece H.G. nr. 23/2000, evocată în sentință, nu este aplicabilă în cauză, ilegalitatea ei fiind evidentă în raport cu art. 4 din Legea nr. 188/1999, care consacră principiul stabilității în funcție a funcționarilor publici.
Că, organizarea concursului s-a făcut peste termenul limită fixat prin art. 17 alin. (1) din H.G. nr. 23/2001, deși, după expirarea acestui termen, personalul din fostul Minister al Educației Naționale trebuia preluat în totalitate de noul minister, fiindcă prin trecerea timpului s-a confirmat că este în continuare necesar și corespunzător profesional.
În legătură cu acest concurs se mai susține că a fost îintrerupt după examinarea candidaților și reprogramat în mod nejustificat, scopul urmărit fiind înlăturarea reclamantului din funcția deținută în minister, din motive politice, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 4 lit. a), b) și d) din Legea nr. 188/1999.
Printr-un alt motiv de recurs, se arată că respingerea cererii de amânare a judecății, în vederea audierii martorului ce nu s-a putut prezenta la instanță din motive medicale, contravine art. 129 alin. (5) C. proc. civ., reclamantul-recurent fiind grav dezavantajat. Aceasta, deoarece martorul în discuție era singurul în măsură să ofere relații pertinente cu privire la faptele ce urmau a fi dovedite.
În sfârșit, prin ultimul motiv de recurs, se invocă nelegalitatea hotărârii atacate, nelegalitate rezultând din încălcarea principiului neretroactivității legii civile.
În acest sens se arată că instanța de fond, menținând ordinul administrativ contestat, a dat eficiența acestuia, deși el conține măsuri ce produc efecte juridice, începând cu dată anterioară datei la care a fost emis și comunicat persoanei interesate.
Recursul este întemeiat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Într-adevăr, reclamantul, precizându-și acțiunea la data de 31 ianuarie 2002, a invocat nelegalitatea H.G. nr. 23/2001, susținând că aceasta încalcă Legea nr. 188/1999 și ca atare, organizarea, în temeiul ei, a unui examen pentru salariații care aveau deja statutul de funcționar public, este nelegală.
Instanța de fond susține argumentul că hotărârea de guvern menționată „nu formează obiectul prezentei cauze”, ceea ce este greșit.
Controlul jurisdicțional al actelor administrative și faptelor asimilate lor, se realizează pe cale directă, dar și pe calea indirectă a excepției de nelegalitate.
Această excepție constituie un mijloc de apărare prin care cel amenințat într-un proces să i se aplice un act administrativ ilegal, se apără, invocând acest viciu și cere să nu fie luat în considerație la soluționarea speței.
Spre deosebire de acțiunea directă în contencios administrativ, îndreptată împotriva actului administrativ considerat nelegal, excepția de ilegalitate nu este supusă vreunor termene și nici unor condiții speciale de valorificare.
Instanța judecătorească legal învestită cu soluționarea litigiului, trebuie să se pronunțe asupra acestui mijloc de apărare și să consemneze în considerentele hotărârii pronunțate, motivele pentru care apreciază că actul administrativ atacat pe cale incidențială este legal sau, dimpotrivă, ilegal, urmând să fie primit ori înlăturat din soluția procesului.
Cum în cauză instanța de fond nu a procedat în modul arătat, hotărârea pe care a pronunțat-o este casabilă, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Din probele dosarului rezultă că la termenul din 21 februarie 2002, instanța a încuviințat proba testimonială, solicitată de reclamant, pentru a dovedi împrejurările în care, după examinarea candidațiilor, a fost suspendat concursul (examen) din 6 martie 2001.
La termenul următor, unul dintre cei doi martori încuviințați de instanță nu s-a putut prezenta din motive medicale și, deși partea a stăruit în ascultarea acestuia, instanța a luat act de imposibilitatea propunerii unui înlocuitor care să cunoască faptele ce urmau a fi dovedite și a declarat închisă cercetarea judecătorească.
În acest fel, aflarea adevărului în cauză a fost stingherită, iar dreptul la apărare al reclamantului, afectat.
Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Or, în speța dedusă judecății, martorul pe care instanța nu l-a mai audiat, deși anterior încuviințase ascultarea sa, era în măsură să furnizeze relații cu privire la examenul la care recurentul-reclamant a participat la 6 martie 2001 și care nu a mai fost finalizat, din motive neimputabile lui.
Față de cele prezentate, urmează a se admite recursul, a fi casată sentința atacată, cu trimiterea cauzei la aceiași instanță, pentru rejudecare.
Instanța de trimitere va examina și celelalte critici formulate prin motivele de casare depuse la dosar, a căror cercetare, în această fază procesuală, devine inutilă în raport cu soluția dată recurentului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de P.S., împotriva sentinței civile nr. 400 din 11 aprilie 2002, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată, cu trimitere spre rejudecare, la aceiași instanță.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2003.