S-a luat în examinare recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și Garda Financiară Iași împotriva sentinței civile nr.72/CA din 1 iunie 2002 a Curții de Apel Iași.
La apelul nominal s-au prezentat recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, ambii reprezentați de consilierul juridic A.L. și intimata-reclamantă S.C. „D” SRL prin avocatul C.B., lipsind recurenta-pârâtă Garda Financiară Iași.
Procedura completă.
Consilierul juridic A.L. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate ca nelegală și netemeinică și pe fond, respingerea acțiunii pentru motivele prezentate în recurs.
Avocatul C.B. a pus concluzii de respingere a recursului, menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacată pentru motivele prezentate pe larg în concluziile scrise (f.15) și acordarea cheltuielilor de judecată conform dovezilor de la dosar.
Reprezentanta Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 29.11.2001, reclamanta Societatea comercială „D” SRL a solicitat anularea procesului-verbal încheiat la 13.09.2001 de Garda Financiară Iași și a deciziei nr.1750 din 30.10.2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, precum și exonerarea sa de obligația de a plăti la bugetul statului suma de 539.904.441 lei, reprezentând impozit pe profit, T.V.A. și majorările de întârziere aferente. În subsidiar, reclamanta a solicitat recalcularea obligațiilor sale de plată și să se constate că datorează la bugetul statului numai suma de 85.959.968 lei.
În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că organele de control au stabilit greșit obligațiile sale către bugetul de stat, reținând că a transmis către S.C. „C” SA dreptul de proprietate pentru spațiul comercial în suprafață de 158,85 m.p., anterior datei la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Reclamanta a arătat că organele de control nu au ținut seama de actele depuse și prin care a dovedit că emiterea facturii către S.C „C” SA și încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost posibile numai după data la care a devenit proprietara spațiului comercial, având dreptul să-l înstrăineze.
Prin sentința nr.72/CA/ 1.06.2002, Curtea de Apel Iași a admis în parte acțiunea, a anulat parțial actele contestate pentru următoarele obligații fiscale: impozit pe profit în sumă de 89.438.858 lei, cu majorările de întârziere aferente în sumă de 289.384.853 lei și majorările de întârziere aferente TVA în sumă de 67.660.651 lei. În aceeași sentință s-a dispus menținerea actelor de control pentru obligațiile reclamantei de a plăti la bugetul statului impozit pe profit în sumă de 11.126.342 lei și T.V.A. în sumă de 55.504.914 lei, cu majorări de întârziere în sumă de 106.319.514 lei, fiind obligate pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 9.305.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, până la data de 26.04.1999, reclamanta nu a fost proprietara spațiului comercial de 158,85 m.p. și nu a avut posibilitatea să încheie actul de vânzare-cumpărare, astfel încât a fost nelegal obligată ca și până la această dată să plătească impozitul pe profit și majorările de întârziere aferente TVA calculate la sumele reprezentând contravaloarea imobilului înstrăinat Societății comerciale „C” SA.
Împotriva acestei sentințe și în termen legal, au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași și Garda Financiară – Secția Iași, solicitând casarea hotărârii ca nelegală și netemeinică.
Recurenții au susținut că instanța de fond nu a analizat probele dosarului și soluția dată s-a întocmit exclusiv pe raportul de expertiză contabilă, efectuat în cauză pe baza susținerilor din acțiune. Recurenții au arătat că prețul vânzării spațiului comercial a fost încasat integral de intimată în anul 1997 și de la această dată, a existat obligația impunerii venitului realizat, indiferent de momentul perfectării actului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât actul s-a încheiat pe parcursul judecății, la data de 17.06.2002.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art.304 și art.3041 Cod procedură civilă, Curtea va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Societatea comercială „D” S.R.L. a dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.1071/ 7.07.1997 încheiat cu F.P.S. acțiuni reprezentând 40% din capitalul social al SC „A” S.A., iar prin contractul nr.22/ 10.12.1997 a cumpărat acțiunile reprezentând diferența de 60% din capitalul societății. Cu ordinul de plată nr.264/ 19.01.1998, societatea intimată a achitat ultima rată din prețul întregului pachet de acțiuni cumpărate.
La 26.08.1997, societatea intimată a încheiat cu S.C. „C” SA un contract de asociere în participațiune pentru spațiul comercial în suprafață de 158,85 m.p., situat în Iași și aflat la acea dată în patrimoniul Societății comerciale „A” SA. Prin acest contract, intimata s-a obligat ca după achiziționarea spațiului comercial să perfecteze vânzarea lui către SC „C” SA, iar transferul dreptului de proprietate a fost stabilit pentru data plății integrale a ratelor care au fost eșalonate până la 30.10.1997.
Convenția astfel încheiată nu reprezintă o participare la beneficiile și la pierderile uneia sau mai multor operațiuni comerciale, pentru că nu cuprinde elementele esențiale ale asociațiunii în participațiune prevăzute în art.251-256 Cod comercial. Această convenție este în realitate un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care părțile s-au obligat să încheie în viitor contractul de vânzare-cumpărare pentru un bun individual determinat și la prețul stabilit.
Din clauzele convenției rezultă neîndoielnic și că părțile au consimțit ca unele din obligațiile proprii vânzării să fie executate anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare și anume ca, lucrul vândut să fie predat la data plății primei rate care a avut loc la data de 27.08.1997, ca prețul să fie plătit anticipat și în rate, urmând ca dreptul de proprietate asupra bunului să fie transmis la data plății ultimei rate, efectuate de S.C. „C” SA cu ordinul de plată nr.1342 din 30.10.1997.
În atare situație, la data de 10.12.1997, când intimata a devenit deținătoarea întregului pachet de acțiuni al Societății comerciale „A” SA și când S.C. „C” SA achitase suma de 307.800.000 lei cu titlul de contravaloare a spațiului comercial, erau îndeplinite condițiile stipulate în convenția părților pentru transferul dreptului de proprietate și pentru care corect organele de control au calculat obligațiile de plată a impozitului pe profit și a taxei pe valoarea adăugată, cu majorările de întârziere aferente.
Faptul generator al celor două obligații fiscale l-a constituit însuși transferul dreptului de proprietate care, prin convenția părților, a avut loc anterior perfectării actului de vânzare-cumpărare și din acest punct de vedere se constată că, instanța de fond și-a întemeiat greșit hotărârea pe apărarea din acțiune privind exigibilitatea obligațiilor către bugetul de stat după data la care intimata a fuzionat cu S.C. „A” S.A.
Astfel, conform art.4 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.70/1994 republicată, „profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile rezultate din livrarea bunurilor mobile, a bunurilor imobile pentru care s-a transferat dreptul de proprietate (...), inclusiv din câștiguri din orice sursă și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, într-un an fiscal, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile”.
De asemenea, Ordonanța Guvernului nr.3/1992 republicată, prevede în art.10 alin.1 că „obligația plății TVA ia naștere la data efectuării livrării de bunuri mobile, transferului proprietății bunurilor imobiliare și prestării serviciilor”.
Aplicând aceste dispoziții legale, recurenții au stabilit corect că, la data de 25.01.1998 au devenit scadente obligațiile intimatei de a plăti impozit pe profit și TVA pentru suma de 307.800.000 lei și că, de la aceeași dată sunt datorate și majorările de întârziere aferente celor două obligații.
Anulând parțial actele de control, instanța de fond a apreciat eronat ca fiind întemeiată susținerea din acțiune privind scadența obligațiilor de plată a impozitului pe profit și a T.V.A. numai după data de 26.04.1999, când a fost înscrisă la Oficiul Registrului Comerțului Iași fuziunea prin absorbție a S.C. „A” S.A. cu societatea intimată.
Apărarea intimatei că numai după absorbția activului și pasivului SC „Alimentara 15 Nusa” SA a devenit proprietara spațiului comercial și a fost în drept să-l înstrăineze, nu poate fi reținută ca temei de exonerare pentru obligațiile de plată către bugetul de stat, devenite scadente de la 25.01.1998.
Fuziunea prin absorbție realizată prin actul autentificat la 2.11.1998 a avut drept consecință încetarea ca persoană juridică a societății absorbite, S.C. „A” S.A. dar prin transmisiunea universală a patrimoniului acestei societăți, intimata nu a dobândit dreptul de a dispune cu privire la elementele din activul societății absorbite pentru că, acest drept l-a avut încă din momentul cumpărării întregului pachet de acțiuni din capitalul societății și a cărei unică acționară era anterior fuziunii.
Omițând că intimata, în calitate de unică acționară a S.C. „A” S.A., avea dreptul de dispoziție asupra spațiului comercial, ca element al activului societății cumpărate și că, la 30.10.1997, primise suma de 307.800.000 lei cu titlul de contravaloare a spațiului, expertul contabil desemnat în cauză a exprimat opinii contradictorii cu privire la natura juridică a acestei sume și nu a argumentat concluzia sa privind lipsa de implicații fiscale pentru înregistrarea sumei în contabilitatea societății intimate pe anul 1997.
Instanța de fond și-a însușit greșit concluziile expertizei contabile, fără a avea în vedere celelalte probe administrate în cauză și care infirmă susținerea expertului privind încasarea de către intimată a sumei de 307.800.000 lei cu titlul de împrumut de la S.C.„C” SA.
Față de considerentele expuse, Curtea va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată și pe fond, va respinge ca nefondată acțiunea formulată de S.C. „D” SRL Iași, menținând ca legale și temeinice procesul-verbal din 13.09.2001 și decizia nr.1750/ 30.10.2001 întocmite de recurenți cu privire la obligația societății intimate de a plăti la bugetul statului și suma de 539.904.441 lei, contestată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și Garda Financiară Iași, împotriva sentinței civile nr.72/CA din 1 iunie 2002 a Curții de Apel Iași.
Casează sentința atacată și pe fond respinge acțiunea formulată de S.C. „D” SRL.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2003.