La 19 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva sentinței civile nr.87 din 27 februarie 2002 a Curții de Apel Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 19 februarie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 26 februarie 2003.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 14 ianuarie 2002, reclamanta SC ”S” SA a solicitat anularea deciziei nr.2021 din 13.12.2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice și a procesului verbal nr.5700 din 24.10.2001 încheiat de inspectori din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Cluj și exonerarea de plata sumei de 524.927.471 lei reprezentând TVA suplimentară și a sumei de 116.746.167 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA.
In motivarea acțiunii reclamanta arată că nelegal și netemeinic
s-a reținut în sarcina sa obligația plății sumelor menționate, prin ignorarea normelor speciale aplicabile în cauză, care sunt Instrucțiunile nr.1/15086/1995 ale Băncii Naționale a României și Ministerului Finanțelor, iar nu prevederile Hotărârii Guvernului nr.401/2000 și ale Ordonanței Guvernului nr.17/2000, cum greșit se arată în procesul verbal de control.
Menționează că în conformitate cu pct.7 din Instrucțiunile nr.1/15086/1995 nu se consideră neîncasate sumele în valută reprezentând contravaloarea mărfurilor exportate dacă au fost demarate proceduri judiciare, ca în cazul de față și din acest motiv îndeplinește toate condițiile prevăzute de art.17 lit.B a din Ordonanța Guvernului nr.17/2000 pentru aplicarea cotei zero de TVA.
Curtea de Apel Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.87 din 27 februarie 2002 a admis acțiunea, a dispus anularea parțială a deciziei nr.2021/2001 și a procesului verbal nr.5700/2001 pentru suma de 524.927.471 lei – TVA și suma de 116.746.167 lei – majorări de întârziere și a obligat pârâții la 380.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Instanța reține că reclamanta a făcut dovada că a început procedurile judiciare de recuperare a valutei aferente celor 3 exporturi realizate, conform dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr.18/1994 și Instrucțiunilor nr.15086/1995 date în aplicarea acestei ordonanțe.
Mai reține că organele financiare au făcut o interpretare rigidă a actelor normative incidente în cauză, constatând greșit că reclamanta datorează TVA pentru contravaloarea celor 3 exporturi, ca și majorările de întârziere aferente.
Pârâtele au declarat recurs împotriva sentinței, susținând că instanța a reținut greșit aplicabilitatea Instrucțiunilor nr.15086/1995 de aplicare a Ordonanței Guvernului nr.18/1994, când în realitate sunt incidente prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.17/2000 privind TVA, care este o lege specială.
Se mai susține că în mod legal s-a aplicat cota de 19% de TVA pentru contravaloarea facturilor emise de reclamantă la exportul către MS Global Impex din Emiratele Arabe Unite și către firma Sun Earth Ceramics din India, deoarece s-a depășit termenul de 90 de zile de la data emiterii facturilor, respectiv termenul de 60 de zile de la data livrării mărfii, conform mențiunilor din contracte, termene în interiorul cărora trebuia încasată valuta de la firmele străine pentru ca reclamanta să poată beneficia de cota zero la exportul bunurilor.
Menționează că pentru neachitarea la scadență a obligației bugetare, reclamanta datorează și majorări de întârziere, calculate până la data achitării sumei, conform art.13 din Ordonanța Guvernului nr.11/1996 și pct.9.9 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000.
Analizând motivele de recurs invocate, în raport de materialul probator administrat în cauză și de dispozițiile legale aplicabile, Curtea reține următoarele:
Prin procesul verbal încheiat la 24 octombrie 2001 de către inspectori din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Cluj s-a stabilit, printre altele, că intimata datorează bugetului de stat suma de 524.927.471 lei cu titlu de TVA suplimentară, aferentă exporturilor neîncasate până la data verificării și suma de 116.746.167 lei cu titlu de majorări de întârziere aferente TVA suplimentară.
Intimata a contestat aceste sume, contestație care s-a respins prin decizia nr.2021 din 13.12.2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice – Direcția generală de soluționare a contestațiilor.
In ambele acte se reține că intimata a efectuat export, cu cota zero de TVA către M/S G. I. din Emiratele Arabe Unite, la 31.05.2001, în valoare totală de 152.260 USD, cu termen de încasare de 90 de zile de la data emiterii facturilor și că până la data încheierii procesului verbal de control se încasase numai suma de 60.333,13 USD.
Se mai reține că la 1.03.2001 și la 20.06.2001 intimata a mai efectuat exporturi cu cota zero de TVA și către Sun Earth Ceramics din India, în valoare de 4.458,5 USD, cu termen de încasare a contravalorii exporturilor la 60 de zile de la data livrării.
Cum nu s-a respectat termenul de 90 de zile pentru încasarea diferenței de valută de 91.926,87 USD de la prima societate și nici termenul de 60 de zile de la cealaltă societate, conform prevederilor contractuale, organele financiare au considerat că intimata nu poate beneficia de dispozițiile art.17 pct.B din Ordoananța de urgență a Guvernului nr.17/2000 privind acordarea cotei zero de TVA, fiind aplicabile prevederile pct.9.3 și ale pct.9.9 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.401/2000.
Se susține și că intimatei nu îi sunt aplicabile prevederile Ordonanței Guvernului nr.18/1994 și nici Instrucțiunile nr.15086/1995 date în aplicarea acestei ordonanțe, pentru că se referă la măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenților economici, respectiv la modul de aplicare a sancțiunilor prevăzute de ordonanță ci se aplică prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată, care este o lege specială și care nu face trimitere la prevederile Ordonanței Guvernului nr.18/1994.
Conform art.17 lit.B a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.17/2000, se aplică o cotă zero de TVA pentru exportul de bunuri, transportul și prestările de servicii efectuate de contribuabili cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare, deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României.
Nu se contestă că intimata reclamantă a efectuat operațiunile de export, dar se consideră că valuta primită din exportul mărfurilor s-a încasat în conturi bancare deschise de bănci autorizate de Banca Națională a României peste termenele de 90 de zile, respectiv 60 de zile de la data emiterii facturilor pentru exporturile realizate.
Se susține și faptul că până la data controlului nu se încasase încă toată valuta prevăzută în contracte și că este irelevant că intimata s-a adresat Curții de Arbritraj București pentru recuperarea diferenței de preț.
Dar, Ordonanța de urgență de Guvernului nr.17/2000 nu prevede și condiția ca valuta să fie încasată în termenele specificate în contractele de export.
Pentru aplicarea cotei zero de TVA trebuie îndeplinite numai două condiții, conform art.17 lit.B din ordonanță și anume: să se încaseze în valută contravaloarea mărfurilor exportate, iar valuta să se depună în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României.
Ordonanța nu prevede și condiția încasării valutei într-un anumit termen, această condiție fiind numai stipulată în contractele încheiate de intimată cu partenerii externi și neîndeplinirea ei are efecte numai în raporturile dintre părțile contractante.
In ordonanță nu există nici o dispoziție de aplicare a unei alte cote de TVA pentru situația în care nu se respectă termenele de încasare a valutei, termene prevăzute de contractele încheiate între exportator și importator sau în declarațiile de încasare valutară.
Trebuie reținut și faptul că neîncasarea valutei la termenele prevăzute în contracte nu i se datorează intimatei, ci partenerilor săi de afaceri și că intimata, pentru recuperarea diferențelor de preț a formulat acțiuni arbitrale.
Pentru considerentele de mai sus, se va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art.14 din Legea nr.29/1990 și art.299 și următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea reținând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.
Respingându-se recursul, la solicitarea intimatei și în baza prevederilor art.274 din Codul de procedură civilă se va dispune obligarea recurenților la plata sumei de 19.248.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă menționată în ordinul de plată aflat la fila 35 din dosar, factura fiscală nefiind relevantă pentru că este emisă de Societatea civilă de avocați, neconfirmată de intimată, iar contractul de asistență juridică cuprinde ștersături la rubrica onorariu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva sentinței civile nr.87 din 27 februarie 2002 a Curții de Apel Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă recurenții la 19.248.900 lei cheltuieli de judecată către intimata SC ”S” SA Cluj.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2003.