S-a luat în examinare recursul declarat de C.T.D. împotriva deciziei nr.559 din 8 decembrie 2000 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională.
La apelul nominal s-au prezentat recurentul C.T.D. reprezentat de avocatul M.F., precum și intimatul Ministerul Afacerilor Externe reprezentat de consilierul juridic A.M.E., lipsind intimații C.D., R.C. și Curtea de Conturi a României.
Procedura completă.
Avocatul F.M. a solicitat admiterea recursului pentru motivele invocate în scris la dosar, casarea în tot a deciziei atacate și în fond, menținerea ca legală și temeinică a sentinței nr.10 din 14 februarie 2000 a Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi a României, depunând în susținerea motivelor de recurs, note scrise.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin actul nr.771/107/D/ 1999 din 25 iunie 1999, procurorul financiar a sesizat Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi, pentru a hotărî obligarea pârâților C.T.D., C.D. și R.C. la plata sumei de 31.462 franci francezi reprezentând despăgubiri civile și foloase nerealizate sub forma dobânzii practicate de B.N.R.
În motivarea sesizării se arată că, în urma verificării documentelor de cheltuieli pentru un număr de 48 deplasări efectuate de personalul misiunii diplomatice a României la Paris, s-a constatat o depășire a plafoanelor legale de cazare, cu suma de 31.462 F.Fr.
Prin sentința nr.10 din 14 februarie 2000 Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi a respins actul de sesizare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs jurisdicțional procurorul financiar, care prin decizia nr.559 din 8 decembrie 2000 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională a fost admis, modificată sentința atacată și în fond a admis actul de sesizare cu consecința obligării în solidar a pârâților C.T.D., C.D. și R.C. la plata echivalentului în lei a sumei de 31.462 F.Fr. și la dobânda de 50% practicată de B.N.R.
C.T.D. a declarat recurs împotriva acestei decizii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În esență, criticile aduse soluției Secției jurisdicționale a Curții de Conturi, vizează faptul că aceasta a ignorat în totalitate dispozițiile legale în materie, respectiv H.G. nr.1069/1995 și H.G. nr.59/1993 care prevăd că ordonatorii principali de credite bugetare au competența de aprobare a cheltuielilor de cazare pentru demnitari în limita tarifelor efectiv plătite de aceștia în unele situații speciale.
Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de unitate trimitățoare a personalului în misiuni permanente în străinătate, în sensul H.G. nr.837/1995, acordă pentru deplasările efectuate în interesul serviciului în altă țară străină, cheltuieli de cazare în aceleași condiții, stabilite pentru personalul român care se deplasează temporar în țările respective.
Față de perioada supusă controlului (1 iulie 1994 – 31 decembrie 1996) actele normative aplicabile sunt H.G. nr.647/1993 care și-a produs efectele juridice până la apariția H.G. nr.518/1995 în vigoare și în prezent.
Prevederile art.9(5) din H.G. nr.648/1993 și art.9(4) din H.G. nr.518/1995 stabilesc că „eventualele plăți pentru cazare, care depășesc plafoanele stabilite în condițiile prezentei hotărâri, se aprobă în cazuri temeinic justificate de către conducerile unităților trimițătoare, pe baza documentelor de plată”.
Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de unitate trimițătoare, cu ocazia verificării operațiunilor din jurnalul de casă și bancă trimise de Misiunea diplomatică din Paris, a acceptat ca legale cheltuielile de cazare decontate, în sensul dispozițiilor art.9(4) și 9(5) din actele normative menționate, aprobând depășirea plafonului stabilit.
Cum condiția legală, prevăzută de hotărârea de guvern a fost satisfăcută prin existența aprobării decontării sumei cheltuite cu cazarea și cum din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că acestea s-au încadrat în alocațiile bugetare anuale aprobate de M.A.E., reținerea răspunderii delictuale a recurentului –pârât nu-și are temei.
Mai mult, prin H.G. nr.1069/1995 cu trimitere la H.G. nr.59/1993, ordonatorii principali de credite bugetare au fost autorizați să aprobe suportarea cheltuielilor de cazare pentru demnitari în limita tarifelor efectiv plătite de aceștia în unele situații speciale.
Având în vedere cele ce preced, recursul se vădește fondat și urmează a fi admis, casată decizia atacată și în fond respins recursul jurisdicțional, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de C.T.D. împotriva deciziei nr.559 din 8 decembrie 2000 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională.
Casează decizia atacată și în fond respinge recursul jurisdicțional.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2003.