Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în fața primei instanțe
Prin cererea înregistrată sub nr. 8318/2/2008 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta B.T.R. - bancă în faliment prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistem bancar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. (A.N.A.F.), anularea Deciziei nr. 20 din 31 ianuarie 2005 emisă de pârâtă și obligarea acesteia din urmă la reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei nr. 61/90/1/2003/ 754121 din 5 noiembrie 2004 emisă de D.G.A.M.C. (D.G.A.M.C.) prin care s-au calculat în sarcina B.T.R., accesorii suplimentare, în sumă de 564.835,51 lei, aferente perioadei 28 februarie 2003-5 noiembrie 2004.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că se află în procedura de lichidare judiciară, iar în urma unui control efectuat de organul fiscal, acesta a formulat plângere penală, în legătură cu modul de ținere a contabilității la BTR SA, plângere aflată în curs de soluționare pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, sub nr. 18/P/2008.
A mai arătat reclamanta că, prin Nota de constatare nr. 243 din 18 februarie 2003, pârâta a stabilit în sarcina sa un debit în valoare de 5.397.385,80 lei reprezentând impozit pe venituri din salariu, calculat prin estimare pentru perioada 2002 care include în mod nelegal și accesorii calculate până la data de 28 februarie 2003, deși procedura falimentului a fost deschisă la 03 iulie 2002.
Ulterior, prin decizia subsecventă nr. 61/90/1/2003/754121 din 5 noiembrie 2004, autoritatea fiscală a calculat accesorii suplimentare în sumă de 564.835,51 RON, constând în penalități aferente TVA impozit servicii pentru perioada 28 februarie 2003 – 5 noiembrie 2004, iar soluționarea contestației administrative formulate împotriva acesteia a fost suspendată prin decizia nr.20 din 31 ianuarie 2005, ce face obiectul cauzei de față.
La data de 10 februarie 2009, reclamanta a și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat instanței să constate nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestației nr. 2544 din 1 decembrie 2004, comunicat prin adresa nr. 907084 din 14 mai 2008 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la reluarea procedurii de soluționare a contestației.
Prin întâmpinarea formulată,intimata a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca urmare a faptului că ,decizia nr. 20/2005 i-a fost comunicată reclamantei la 28 ianuarie 2005, aceasta cunoscând-o din data de 01 februarie 2005, neputându-se formula nicio cerere de reluare decât a procedurii după încetarea motivului suspendării conform art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2002, în același sens fiind și pct. 10.5 din Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005.
2. Hotărârea Curții de Apel
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1282 din data de 25 martie 2009,a respins excepția prescripției invocată de pârâta A.N.A.F., ca neîntemeiată, și pe cale de consecință, a admis acțiunea precizată de reclamanta B.T.R., prin lichidator F.G.D.S.B., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., constatând nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestației nr. 2544 din 2 decembrie 2004.
Totodată, a obligat pârâta să reia procedura de soluționare a acestei contestații.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut , așa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele:
excepția prescripției dreptului la acțiunea fost respinsă ca neîntemeiată, având în vedere că reclamanta a solicitat să se constate refuzul nejustificat de soluționare a cererilor succesive de reluare a procedurii administrative, ultima fiind formulată la data de 21 mai 2008 (la care s-a răspuns cu adresa pârâtei nr. 907371 din 26 iunie 2008) în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.
Pe fondul cauzei, instanță a arătat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 214 alin. (3) [fostul art. 183 alin. (3)] din O.G. nr. 92/2003, republicată, pentru reluarea procedurii administrative, întrucât, nu s-a început urmărirea penală în cauza în care pârâta a formulat plângere penală, iar procedura administrativă suspendată, se referă la accesorii aferente perioadei ulterioare deschiderii procedurii falimentului, în privința cărora exista o jurisprudență constantă care relevă lipsa unei influențe hotărâtoare a cauzei penale asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
Concluzionând, instanța a susținut că starea de incertitudine prelungită în care a fost plasată reclamanta în privința modului de soluționare a contestației sale administrative, în raport cu o plângere penală în legătură cu care nu s-au produs probe că ar conduce la elemente relevante într-o perioadă de timp rezonabilă, echivalează cu privarea acesteia de dreptul de acces liber la justiție, fiind contrar prevederilor art. 21 din Constituția României.
3 .Recursul pârâtei
împotriva sentinței sus menționate a declarat recurs pârâta A.N.A.F., pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:
3.1. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, soluția pronunțată de prima instanță este greșită, pentru ca intimata-reclamantă nu a atacat decizia nr. 20 din 31 ianuarie 2005 în termenele prevăzute de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 și a solicitat reluarea procedurii abia la peste 3 ani de la comunicarea deciziei.
A mai arătat că în raport cu modificarea acțiunii, prin care se tinde la sancționarea refuzului pretins nejustificat de repunere pe rol a contestației, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripție de 6 luni curgând de la data comunicării refuzului nejustificat de rezolvare a cererii, iar nu de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, care, potrivit art. 7 alin. (5) din aceeași lege, nu este obligatorie în cazul actelor administrative asimilate, prevăzute în art. 2 alin. (2), dintre care face parte și refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri.
În acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că termenul de 6 luni de la data comunicării refuzului (16 mai 2008) era depășit deja la data învestirii inițiale a instanței (16 decembrie 2008) și cu atât mai mult la data precizării și modificării acțiunii, 10 februarie 2009.
3.2. Cu privire la fondul cauzei recurenta-pârâtă a arătat, pe de o parte, că hotărârea primei instanțe contravine prevederilor art. 214 alin. (3) C. proc. fisc. și ale punctului 10.5 din Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005, conform cărora procedura administrativă se reia numai la încetarea motivului care a determinat suspendarea, or în speță nu s-a făcut dovada soluționării definitive a cauzei penale.
Pe de altă parte, autoritatea fiscală a arătat că, deși a fost învestită numai cu analizarea legalității refuzului de a proceda la soluționarea contestației, instanța de fond s-a pronunțat asupra legalității suspendării dispuse prin decizia nr. 20/2005, reținând lipsa unei influențe hotărâtoare a cauzei penale asupra soluției care urmează a fi dată contestației administrative, referitoare la accesorii aferente perioadei ulterioare deschiderii procedurii falimentului.
În susținerea punctului său de vedere, recurenta-pârâtă a invocat jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, făcând referire la o serie de decizii pronunțate în perioada 20 februarie 2007 – 3 februarie 2009.
4. Apărările intimatei-reclamante
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Banca Turco-Română – bancă în faliment (B.T.R.), prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, a răspuns criticilor formulate în recurs, după cum urmează:
4.1. Calculul termenului de prescripție începând cu data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă este corect în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, pentru că prin înlăturarea, în anumite situații, a caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, legiuitorul a înțeles să faciliteze accesul la justiție al persoanelor vătămate, iar nu să lipsească procedura prealabilă, atunci când este exercitată, de efectele sale.
4.2. Motivele pe care s-a întemeiat decizia de suspendare a soluționării contestației sunt identice cu motivele refuzului de reluare a procedurii, astfel că abordarea lor către instanța de fond este firească; unei contestații care privește accesoriile calculate după declanșarea procedurii falimentului nu i se poate atribui același regim cu al obligațiilor principale și, în acest context, condiționarea soluționării contestației de soluția pe care o va primi cauza penală este total nejustificată.
4.3. Analiza de către instanța fondului a motivului refuzului de reluare a soluționării contestației a evidențiat absența oricărei dependențe procedurale între obligațiile accesorii calculate după data deschiderii procedurii falimentului și obligațiile principale stabilite pentru perioadele anterioare.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1.Argumente de fapt și de drept relevante
Intimata-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul rezolvării cererii de reluare a procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei nr. 61/90/1/2003/754121 din 5 noiembrie 2004, emisă de D.G.A.M.C., prin care s-au calculat în sarcina B.T.R. accesorii în sumă de 564.835,51 lei (RON), aferente perioadei 28 februarie 2003 – 5 noiembrie 2004.
Soluționarea contestației a fost suspendată prin decizia nr.20 din 31 ianuarie 2005, în temeiul art. 183 alin. (1) C. proc. fisc., în forma în vigoare la acea dată (în prezent art. 214), autoritatea fiscală sesizând că organul în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Cu referire expresă la motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:
1.1. Prescripția dreptului la acțiune
Conform înscrisurilor depuse la dosarul de fond, cererea de reluare a procedurii administrative a fost înregistrată la autoritatea fiscală la data de 23 aprilie 2008, răspunsul negativ transmis prin adresa nr. 907084 din 14 mai 2008 a fost înregistrat la Banca Turco-Română cu nr. 2754 din 16 mai 2008, iar acțiunea în justiție a fost înregistrată la Curtea de apel la data de 18 decembrie 2008.
Între timp, intimata-reclamantă a formulat și o plângere administrativă împotriva refuzului repunerii pe rol, cu nr. 2778 din 21 mai 2008, înregistrată la A.N.A.F. la data de 5 iunie 2008, la care a primit răspuns negativ prin adresa nr. 907371 din 26 iunie 2008, înregistrată la Banca Turco-Română cu nr. 3019 din 1 iulie 2008.
Este adevărat că, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul refuzului de rezolvare sau a nesoluționării în termenul legal a unei cereri adresate unei autorități publice nu este obligatorie plângerea prealabilă, termenul de sesizare a instanței curgând, în aceste situații, de la data comunicării refuzului nejustificat de rezolvare a cererii sau, după caz, de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii [art. 11 alin. (1) lit. b) și c) teza a II-a din legea nr. 554/2004].
În materie fiscală nu pot fi însă aplicate ca atare aceste norme de drept comun în contenciosul administrativ, pentru că prevederile speciale ale Codului de procedură fiscală conduc către concluzia că persoana lezată poate formula contestația administrativă și în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri sau al tăcerii administrației fiscale.
În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 205 alin. (1) ( ”… Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii”), art. 205 alin. (2) („Este îndreptățit să formuleze contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ sau în lipsa acestuia”) și art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. ( „Contestațiile formulate de cei care se consideră lezați de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluționează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act”).
În contextul normativ menționat, soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune pronunțată de instanța de fond, prin raportare la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile ca punct de plecare în calculul termenului de prescripție, este corectă.
1.2. Aspecte privind fondul cauzei
În esență, motivele pentru care intimata-reclamantă a solicitat reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației fiscale au vizat, pe de o parte, inexistența unei dependențe a clarificării regimului juridic al accesoriilor calculate după data deschiderii procedurii falimentului de eventuala constatare a unor infracțiuni legate de nașterea debitului principal și, pe de altă parte, împrejurarea că în toată perioada care s-a scurs din anul 2003 și până în prezent, bănuiala existenței unor fapte de natură penală, premisa suspendării procedurii administrative, nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale.
Și sub acest aspect, hotărârea recurată este corectă, pentru că instanța de contencios administrativ era îndrituită să verifice, chiar în lipsa unei hotărâri penale definitive, dacă mai subzistă temeiurile care au determinat suspendarea, cu asigurarea unui just echilibru între interesul public și drepturile ori interesele legitime private ale destinatarului actului, pentru că măsurile dispuse de autoritatea fiscală nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și rezonabil pentru atingerea obiectivului propus, acela al evitării pierderilor fiscale la bugetul de stat.
Privite prin prisma coordonatelor în care se exercită controlul asupra modului în care recurenta-pârâtă și-a exercitat dreptul de apreciere în soluționarea cererii contribuabilului, prevederile art. 214 alin. (3) C. proc. fisc., care stabilesc un moment obiectiv al reluării procedurii administrative, nu constituie un impediment pentru admiterea acțiunii.
În plus, față de cele reținute de prima instanță, nu este lipsită de semnificație împrejurarea că actul administrativ-fiscal a fost emis în data de 5 noiembrie 2004, debitele stabilite în sarcina reclamantei sunt aferente perioadei 2003 – 2004, iar suspendarea procedurii a fost dispusă prin decizia nr. 20 din 31 ianuarie 2005, dată de la care s-au scurs 5 ani, perioadă care nu corespunde exigențelor termenelor rezonabile cărora le este supusă conduita administrației.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la acces la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat peste 3 ani rezolvarea unor cereri prin care petiționarul solicita reexaminarea impunerii sale, amânând în mod nepermis o decizie judiciară în legătură cu principalele probleme privind debitele contestate (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).
2. Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de modificare sau de casare a sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Lege nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 1282 din 25 martie 2009 pronunțată de Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.