Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 1270 din 11 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta P.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a constatat refuzul acestuia de a soluționa cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române și l-a obligat să procedeze la analizarea/avizarea cererii, în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței, și să plătească reclamantei suma de 1000 lei, cu titlu de daune morale, și suma de 504,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că, nesoluționarea, într-un termen de 4 ani, a cererii reclamantei contravine prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la noțiunea de „termen rezonabil", ce constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil.
De asemenea, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a obligat pârâtul la plata de daune morale, reținând că lipsa totală de acțiune a autorității a avut ca efect privarea reclamantei de dreptul legal și constituțional de a beneficia de redobândirea cetățeniei române, făcând-o să sufere un prejudiciu moral, datorat sentimentului de nedreptate și frustrare provocat de refuzul pârâtului de soluționare a cererii în decursul unei perioade de 4 ani de zile, întârziere pentru care nu a fost prezentată nicio justificare.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, prima instanță a reținut că este neîntemeiată, în raport cu prevederile art. 19 alin. (4) din O.U.G. nr. 5/2010, potrivit cărora „până la operaționalizarea Autorității Naționale pentru Cetățenie, procedura de acordare, redobândire, retragere sau renunțare la cetățenie, precum și orice alte aspecte care decurg din funcționarea Autorității vor fi asigurate prin Direcție Cetățenie și, după caz, prin alte direcții de specialitate ale Ministerului Justiției".
Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In motivarea recursului, care reiterează, în esență, apărările formulate în fața primei instanțe, se arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a autorității pârâte, față de prevederile O.U.G. nr. 5/2010 care atribuie competența în materie de cetățenie Autorității Naționale pentru Cetățenie, că, în speță, nu ne aflăm în prezența unui refuz de soluționare a cererii și că, drept urmare, în mod greșit a fost admisă cererea reclamantei privind acordarea de daune morale.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, exclusiv sub aspectul acordării daunelor morale, celelalte dispoziții ale sentinței recurate fiind temeinice și legale, după cum se va arăta în continuare.
In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, se va reține că în mod corect aceasta a fost respinsă de prima instanță, întrucât, deși prin O.U.G. nr. 5/2010 a fost atribuită competența în materie de cetățenie Autorității Naționale pentru Cetățenie, prin același act normativ s-a prevăzut că „Până la operaționalizarea Autorității, procedura de acordare, redobândire, retragere sau renunțare la cetățenie, precum și orice alte aspecte care decurg din funcționarea Autorității vor fi asigurate prin Direcția cetățenie și, după caz, prin alte direcții de specialitate ale Ministerului Justiției" [art. 19 alin. (4)]; or, la data publicării actului normativ în discuție, 10 februarie 2010 - M.Of. nr. 93, acțiunea reclamantului se afla deja pe rolul instanței, pe de o parte, iar litigiul a fost determinat de atitudinea pârâtului cu privire la o cerere formulată încă din anul 2005, când competența în materie aparținea autorității recurente, pe de altă parte.
Nici cu privire la fondul cauzei criticile recurentului nu sunt întemeiate.
Astfel, într-adevăr, Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.
In lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie".
In același sens sunt, de asemenea, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM / Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării într-un termen rezonabil", potrivit căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinesc atribuțiile într-un termen rezonabil".
Cu privire la noțiunea de „termen rezonabil", în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
In acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
In opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.
In speța dedusă judecății, înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri, anul 2005, și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, acesta fiind un argument suficient pentru a considera întemeiată acțiunea reclamantei, sub aspectul privind obligarea pârâtului de a proceda la analizarea/avizarea cererii de redobândire a cetățeniei.
In ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind plata daunelor morale, se constată, însă, că aceasta este fondată, prima instanță pronunțând o hotărâre nelegală sub acest aspect.
Astfel, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este, deci, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității.
Cum, în cauză, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I-a și alin. (3) C. proc. civ., art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, să fie admis recursul formulat și modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii cererii reclamantei de obligare a pârâtului la plata daunelor morale; vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1270 din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.
Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamantei P.L. de acordare a daunelor morale.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2011.