Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 114 din 24 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 525/1/2011, s-a dispus, în baza art. 1608 alin. (6) C. proc. pen., respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.A., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență că, prin cererea înregistrată, la data de 20 ianuarie 2011, la Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 525/1/2011, inculpatul C.A. a solicitat, în temeiul art. 160b alin. (1) și (2) raportat la art. 1608 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis împotriva sa.
În motivarea cererii, inculpatul C.A. a arătat, în esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, punerea sa în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezența sa în fața organelor de urmărire penală.
S-a apreciat că detenția provizorie este excesivă, impunându-se controlul judiciar prin intermediul căruia se va atinge scopul măsurilor preventive, fără ca prezumția de nevinovăție să fie atinsă și fără a se produce o ruptură în mediul familial și profesional al persoanei cercetate.
Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată, iar punerea în libertate provizorie este indicată imediat ce menținerea în arest încetează a mai fi rezonabilă și oportună.
S-a mai arătat, de asemenea, că de la 24 noiembrie 2010 și până în prezent, organul de urmărire penală nu a mai administrat probe din care să rezulte, fără echivoc, că inculpatul C.A. ar fi avut o înțelegere delictuoasa cu inculpatul S.B., în baza căreia să îl fi ajutat să obțină, cu titlu de rambursare necuvenită, suma de 60 milioane euro de la bugetul statului. Inculpatul C.A. nu a dat nici dispoziții pe baza cărora să se facă evidențieri necorespunzătoare adevărului care să aibă drept obiect cheltuieli, în scopul modificării balanței sau bilanțului SC U.C.M. Reșița.
S-a arătat că inculpatul C.A. nu a dispus efectuarea de înregistrări inexacte în contabilitate, care să aibă drept consecință deturnarea veniturilor și cheltuielilor, respectiv a rezultatelor financiare.
S-a invocat, în sprijinul cererii formulate, jurisprudența C.E.D.O. și faptul că momentul la care este formulată cererea de liberare provizorie este diferit de cel la care s-a luat măsura arestării preventive, dat fiind faptul că organul de urmărire penală ar fi trebuit să administreze probe indubitabile care să probeze acuzațiile.
La termenul de judecată din data de 24 ianuarie 2011 instanța a procedat la ascultarea inculpatului așa cum impun dispozițiile art. 1608a alin. (1) C. proc. pen., declarația acestuia fiind atașată la dosar.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de apărătorul ales ai inculpatului C.A. și însușită de acesta, prima instanță a constatat că este neîntemeiată.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar, sub aspectul admisibilității în principiu, în conformitate cu prevederile art. 1608 alin. (1) C. proc. pen., prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii.
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal și pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.
În alin. (2) al aceluiași text, se arată că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
Dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se impun a fi analizate în cauză prin raportare la art. 1602 C. proc. pen., din care rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuie îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.
Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.
Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., se arată că „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.
Legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete, rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
De esența liberării provizorii, ca alternativă la măsura arestării preventive, este faptul că sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru luarea măsurii preventive, dar detenția ar fi excesivă, iar controlul judiciar ar fi suficient pentru atingerea scopului măsurilor preventive și anume, buna desfășurare a procesului penal.
Dispozițiile cuprinse în legea națională respectă limitele și exigențele impuse de C.E.D.O. (art. 5 paragraf 3), potrivit cu care „orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”, permițând liberarea provizorie a inculpatului în cursul derulării procedurilor cu condiția să fie îndeplinite cerințele legii.
Prima instanță a apreciat că, din actele și lucrările dosarului, rezultă că prin încheierea penală nr. 3 din data de 13 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 10026/1/2010, în baza art. 1491 alin. 10 C. proc. pen., cu referire la art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. și raportat la art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.A. pe o durată de 29 de zile de la data încarcerării. în motivarea încheierii, instanța de recurs a constatat, reevaluând materialul probator administrat în cauză până la momentul formulării de către procuror a propunerii de arestare preventivă privind pe inculpatul C.A., că există date și indicii ce fac verosimilă săvârșirea de către acesta a infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen., raportat la art. 20 C. pen., cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct. 2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 și de art. 289 C. pen. și care constau în aceea că:
Inculpatul C.A., în calitate de președinte al Consiliului de Administrație al SC U.C.M. Reșița SA a acordat ajutor inculpatului S.B. pentru ca acesta să poată realiza stabilirea cu rea-credință de către contribuabilul SC L.A. SRL a taxelor TVA, în scopul obținerii fără drept a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat, semnând patru contracte comerciale și acceptând facturarea către SC L.A. SRL a sumei de 250 milioane euro plus TVA pentru o marfă care, în realitate, valora 5 milioane euro plus TVA, neasigurându-se în niciun fel de existența și bonitatea SC B.T.I. SRL și SC M.T.I. SRL.
În acest sens au fost încheiate :
- contractul nr. 10/276 C din 10 august 2010 între SC U.C.M. Reșița SA, reprezentată de inculpat și SC L.A. SRL, reprezentată de inculpatul S.B., având ca obiect livrarea celor patru motoare împreună cu componentele necesare punerii lor în funcțiune și instrucțiunile tehnice de montaj general, astfel încât acestea să poată fi transformate în unități electrogeneratoare.
În baza acestui contract, prin care SC U.C.M. Reșița SA s-a obligat să achiziționeze și să plătească componentele și instrucțiunile tehnice de montaj la care s-a făcut referire în cele ce preced, iar valoarea mărfurilor a fost stabilită la suma de 250 milioane euro plus TVA, la data de 31 august 2010, SC U.C.M. Reșița SA a emis către SC L.A. SRL, factura cu seria CS UCMR nr. 0009007 având înscrisă la rubrica „denumire produs sau servicii" următoarele: 3 motoare navale tip 16V52/55 SI 1 motor MAN 6L40/54 contravaloarea 250.000.000 euro". Totalul de plată al facturii a fost de 1.312.106.000 lei din care, total TVA, 253.956.000 lei adică, aproximativ 60 milioane euro. Factura emisă atesta, în mod clar faptul că cele patru motoare, valorând 5 milioane euro plus TVA au fost vândute de SC U.C.M. Reșița SA către SC L.A. SRL la un preț de 50 de ori mai mare;
- contractul comercial de comision nr. 10/34 din 10 august 2010, între SC U.C.M. Reșița SA reprezentată de inculpat și SC M.T.I. SRL, prin care această din urmă societate se obliga să prospecteze piața, să intermedieze, să negocieze, să achiziționeze și să vândă în numele și pe seama SC U.C.M. Reșița SA, tot către SC U.C.M. Reșița SA, așa-zisele componente necesare punerii în funcțiune a motoarelor, precum și instrucțiunile tehnice ale acestora (deși cumpărătorul acestor motoare fusese găsit), în valoare de 100.000.000 euro plus TVA;
- contractul nr. 10/35 din 10 august 2010, între SC U.C.M. Reșița SA, reprezentată de inculpat și SC M.T.I. SRL reprezentată de M.R.S., care reprezenta o urmare a contractului menționat anterior și prin care, intermediarul SC M.T.I. SRL se obliga să găsească un furnizor pentru instrucțiunile tehnice de montaj a motoarelor respective, valoarea contractului fiind de 2 milioane euro plus TVA, sumă pentru care SC M.T.I. SRL a emis factura nr. 531 din 28 august 2010 către SC U.C.M. Reșița SA;
- contractul nr. 10/01 din 10 august 2010 între SC U.C.M. Reșița SA, reprezentată de inculpat și SC B.T.I. SRL, reprezentată de Y.J., având ca obiect furnizarea de către aceasta din urmă societate a așa-ziselor componente necesare punerii în funcțiune a motoarelor respective a căror valoare a fost stabilită la suma de 143 milioane euro plus TVA. În baza acestui contract a fost emisă de către SC B.T.I. SRL, factura nr. 104 din 28 august 2010 pentru suma de 143 milioane euro plus TVA către SC U.C.M. Reșița SA.
A mai reținut instanța de recurs că, deși în calitatea sa de director general și președinte al Consiliului de Administrație al SC U.C.M. Reșița SA, inculpatul avea obligația legală, potrivit art. 1431 din Legea nr. 31/1990 de a lua toate măsurile aferente conducerii societății, nu a depus diligente minimale pentru a avea convingerea că societățile susmenționate și administratorii lor sunt credibili și pot fi parteneri serioși de afaceri, prin atitudinea sa, inculpatul ajutând la crearea circuitului financiar și de mărfuri care să permită inculpatului S.B. să solicite restituirea unei sume nereale ca TVA.
Ulterior, inculpatul C.A. împreună cu coinculpatul P.C.A., director executiv al SC U.C.M. Reșița SA a dispus evidențierea în acte contabile și în alte documente legale a unor cheltuieli care nu aveau la bază operațiuni reale și evidențierea altor operațiuni fictive, respectiv, a unei facturi ce cuprindea cheltuieli care nu aveau la bază operațiuni reale și care se referea la perceperea unor comisioane pentru acte de comerț ce nu au avut loc în realitate, precum și alte operațiuni având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de pasiv și activ ce se reflectă în bilanț.
Inculpatul C.A. a semnat cele patru contracte comerciale conținând elemente necorespunzătoare realității sub aspectul valorii facturate, precum și a realității angajamentului de a efectua prestațiile respective, operațiunile menționate fiind derulate în vederea majorării valorii facturate în final către SC L.A. SRL, astfel încât această societate să solicite și să poată obține rambursarea unei sume reprezentând TVA, superioară celei aferente valorii reale a mărfii livrată de către SC U.C.M. Reșița SA.
Temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., instanța de recurs constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege, atât aceea referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, cât și cea privitoare la pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului.
Referitor la acest ultim aspect, prima instanță a apreciat că acesta subzistă și în prezent, controlul judiciar nefiind suficient pentru desfășurarea procesului penal.
Pericolul concret pentru ordinea publică nu trebuie confundat cu pericolul social, ca trăsătură a infracțiunii, dar la analiza sa, nu se poate face abstracție de gravitatea faptelor.
Prima instanță a mai apreciat că, nu pot fi contestate datele favorabile inculpatului anterior comiterii pretinselor fapte, dar ele trebuiesc examinate prin prisma celorlalte date rezultate din dosarul cauzei, inclusiv complexitatea acesteia.
În condițiile în care inculpatul C.A. este cel care a încheiat contractele în cauză, dispunând evidențierea în actele contabile a unor date ce nu corespundeau realității corelat cu faptul că procedurile sunt în derulare, prima instanță a apreciat că, în acest moment procesual, detenția preventivă este legitimă, iar controlul judiciar nu satisface exigențele instrucției penale.
În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene, s-a statuat în mod constant că faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete care au justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de același nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări.
Pentru justificarea detenției nu se pretinde să fie deja stabilite realitatea și natura infracțiunii de care o persoană este bănuită că a săvârșit-o, pentru că acestea reprezintă scopul instrucției, al urmăririi penale, iar detenția permite desfășurarea ei normală.
În cauză, ancheta se află într-o fază incipientă existând riscul ca inculpatul, lăsat în libertate, să exercite influențe asupra celorlalte părți, a martorilor, experților.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.A. solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii si admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Amplele concluzii ale apărătorului inculpatului, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al recurentului inculpat au fost consemnate, în detaliu, în partea introductivă a acestei decizii.
Analizând cauza, prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Liberarea provizorie, deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune" corelate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite trei condiții, două pozitive și una negativă.
Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate) este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiție pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani".
Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Îndeplinirea condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, concluzie ce se desprinde din art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., care prevede „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda..", instanța de judecată având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauzala audiere.
Pentru a înțelege sensul dispozițiilor legale sus-menționate, în jurisprudența sa, instanța europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.
Cu valoare de principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenție este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest, în condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 1602 și urm. C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenție, la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului C.A. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de aii 136 alin. (1) C. proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea penală nr. 3 din data de 13 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 10026/1/2010, în baza art. 1491 alin. (10) C. proc. pen., cu referire la art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. și raportat la art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.A. pe o durată de 29 de zile de la data încarcerării. în motivarea încheierii, instanța de recurs a constatat, reevaluând materialul probator administrat în cauză până la momentul formulării de către procuror a propunerii de arestare preventivă privind pe inculpatul C.A., că există date și indicii ce fac verosimilă săvârșirea de către acesta a infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen., raportat la art. 20 C. pen., cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct. 2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 și de art. 289 C. pen.
Temeiul de drept ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică [(condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.)].
Înalta Curte apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., și care a constituit temei legal ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
La analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat și împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului și care ar justifica admiterea cererii.
A analiza instituția liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. și la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului, ar însemna ignorarea dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Totodată, analizând numai condițiile menționate de art. 1602C. proc. pen., se poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport de infracțiunile grave pentru care este cercetată, de modalitatea concretă în care s-a reținut că au fost comise și de urmările produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, cel puțin la acest moment procesual.
Referitor la critica privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte o apreciază, ca nefondată, având în vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar și jurisprudenta C.E.D.O., potrivit căreia, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs Turcia).
Așa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică și corespunzător motivată, iar criticile formulate în recurs sunt nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul C.A. va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. împotriva încheierii nr. 114 din 24 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 525/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2011.