Asupra recursului de față,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 1 din 6 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 58/1/2011, în temeiul art. 1608a, alin. (2), C. proc. pen., a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de petentul-inculpat B.V., dispunându-se punerea, de îndată, în libertate provizorie a petentului - inculpat, dacă nu este arestat în altă cauză.
În temeiul 1608a, alin. (3), C. proc. pen., raportat la art. 1602, alin. (3) și alin. (31), C. proc. pen., au fost stabilite, pe timpul liberării provizorii, următoarele obligații:
a) să nu depășească limita teritorială a județului Argeș și a Municipiului București;
b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată, ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de poliție în a cărei rază teritorială domiciliază, desemnat cu supravegherea sa, conform unui program de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat;
d) să nu își schimbe locuința, fără încuviințarea instanței de judecată;
e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;
f) să nu se apropie și să nu comunice, direct sau indirect, cu inculpatul O.C., martorul Z.M.I., martorul G.I., învinuitul D.V., învinuitul B.O., martorul G.A.
În temeiul art. 1602, alin. (32), C. proc. pen., a fost atrasă atenția inculpatului că, în caz de încălcare, cu rea - credință, a obligațiilor stabilite, se va lua măsura arestării preventive.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin cererea înregistrată la 5 ianuarie 2011 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 58/1/2011 inculpatul B.V. a solicitat în baza art. 1602 C. proc. pen. liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în urma încheierii din 20 decembrie 2010 dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10252/1/2010.
Inculpatul a arătat în cererea formulată că s-a solicitat arestarea preventivă, fiind acuzat de faptul că a falsificat o serie de lucrări la examenul de admitere la Școala Militară de Maiștri Militari, candidații favorizați fiind admiși în dauna altor candidați mai bine pregătiți profesional. De asemenea, inculpatul a arătat că situația de fapt nu este clară în cazul său, că niciuna din infracțiunile reținute în sarcina sa nu e definită și nu se arată care este pericolul pe care el îl prezintă pentru ordinea publică.
Curtea, analizând cererea formulată a reținut că inculpatul B.V. a fost arestat preventiv prin Încheierea din 20 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în temeiul art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor de:
- instigare la infracțiunea de fals intelectual, faptă prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000;
- instigare la infracțiunea de uz de fals, prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000;
- instigare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen.;
- asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută și pedepsită de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000;
- trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
De asemenea, prima instanță a apreciat că instituția liberării provizorii sub control judiciar presupune parcurgerea a două faze, cea în care se verifică admisibilitatea în principiu și o a doua fază în care se constată temeinicia sau netemeinicia unei astfel de cereri.
S-a arătat că admisibilitatea în principiu vizează condițiile prevăzute în art. 1606 C. proc. pen. referitoare la legitimitatea subiectivă a celui ce formulează o astfel de cerere, existența condițiilor prevăzute de lege pentru ca o astfel de cerere să poată produce în caz de admitere, efectele prevăzute de lege, în sensul că inculpatul trebuie să fi fost în prealabil arestat preventiv, liberarea provizorie având un caracter accesoriu față de arestarea preventivă, precum și cea prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. în sensul că liberarea provizorie se poate acorda doar în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.
Prima instanță a apreciat că temeinicia cererii este analizată prin prisma dispozițiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. și prin prisma oportunității admiterii unei astfel de cereri în raport de persoana inculpatului, stadiul procesului, complexitatea cauzei.
În ceea ce privește admisibilitatea în principiu, s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, în sensul că sunt realizate condițiile de formă, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului nu este mai mare de 18 ani.
S-a constatat că, deși aparent dispozițiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. se referă tot la condiții de admisibilitate în principiu, dată fiind redactarea art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. care prevede „în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și cererea este întemeiată, instanța admite cererea” lăsând impresia că în prima fază sunt examinate „condițiile liberării”, așa cum sunt ele reglementate în art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., după care se analizează temeinicia cererii (care în cazul acesta nu ar mai reprezenta decât cercetarea oportunității admiterii unei astfel de cereri), cercetarea temeiniciei cuprinde analizarea condițiilor prevăzute în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
Prima instanță a apreciat că soluția dată în urma admisibilității în principiu nu poate fi atacată separat cu recurs, în cadrul acestei faze trebuind cuprinse doar condiții ce nu implică o apreciere din partea instanței; condițiile reunite în alin. (2) din art. 1602 C. proc. pen. nu reprezintă criterii formale sau generale de admisibilitate ci presupun o raportare la persoana inculpatului și la probele din dosar.
S-a constatat că deși temeiurile pentru care s-a emis mandatul de arestare în cazul inculpatului sunt dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., nu înseamnă de plano, că cererea inculpatului nu poate fi admisă întrucât s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că acesta a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți (art. 148 lit. b) C. proc. pen.) pentru că asta ar însemna că dată fiind similitudinea dintre temeiurile de arestare din art. 148 lit. b) și c) C. proc. pen. și condițiile prevăzute în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. nu s-ar putea dispune liberarea provizorie în cazul unui inculpat ce a fost arestat preventiv în baza cazurilor din art. 148 lit. b) și c) C. proc. pen. De altfel, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia penală nr. 316/2007) a subliniat că reținerea ca temei de arestare a art. 148 lit. b) C. proc. pen. nu poate constitui autoritate de lucru judecat în materia cererilor de liberare provizorie.
Cele două cereri au obiect diferit și finalitate diferită: cererea de prelungire a duratei arestării preventive în cazul admiterii are ca finalitate privarea de libertate, iar cea de liberare provizorie sub control judiciar are ca finalitate punerea în libertate a inculpatului, în cazul admiterii ei. Liberarea provizorie presupune menținerea împrejurărilor legale care permit arestarea, însă instanța apreciază că starea efectivă de lipsire de libertate în mod legal nu mai este necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiții.
Prima instanță a apreciat că dată fiind persoana inculpatului, militar de carieră, cunoscut până la începutul cercetărilor în prezenta cauză cu un bun comportament în societate și dat fiind și avertismentul pe care l-a constituit arestarea preventivă, nu subzistă temerile că pus în libertate acesta va periclita ordinea publică și securitatea cetățenilor sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte mijloace de probă.
Cu privire la oportunitatea unei asemenea măsuri, la evaluarea acesteia, instanța a avut în vedere că în aceeași cauză, inculpați cu o activitate infracțională mai bogată sunt cercetați în stare de libertate și pentru asigurarea egalității de tratament cererea formulată de inculpat poate fi admisă, cu atât mai mult cu cât acesta a recunoscut parțial faptele ce i se impută, neexistând temerea că se va produce vreuna din situațiile reflectate în jurisprudența Curții de la Strasbourg pentru care se poate refuza liberarea provizorie în condițiile art. 5 paragraful 3 (riscul ca odată pus în libertate inculpatul să comită fapte care aduc atingere administrării justiției, riscul ca persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni să nu se prezinte la proces prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, apărarea ordinii publice), cererea fiind apreciată ca întemeiată.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Antiorupție, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale procurorului de ședință și motivele de recurs depuse la dosar (filele 12-17 dosar recurs), pentru nelegalitate și netemeinicie, greșita admitere a cererii, deși cu privire la inculpat existau date din care rezulta că acesta va încerca zădărnicească aflarea adevărului, unul dintre temeiurile arestării fiind dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., lăsarea în libertate a inculpatului prezentând, în continuare un pericol concret pentru ordinea publică și nelegala individualizare a obligațiilor prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că este întemeiat și va fi admis, pentru considerentele ce urmează:
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă așadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
În cauza dedusă judecății se constată că în mod eronat prima instanță a apreciat ca întemeiată cererea formulată.
Se reține sub acest aspect că, prin Încheierea penală nr. 10 din 20 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii de ședință din Camera de Consiliu nr. 2081 din data de 14 decembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală. A fost casată încheierea atacată, iar în rejudecare, cu privire la inculpatul B.V., în temeiul art. 1491 alin. (10) C. proc. pen. cu referire la art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. și raportat la art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului colonel B.V., fost comandant al UM XXX Pitești, pe o durată de 29 de zile de la data încarcerării.
S-a reținut, în esență, cu privire la inculpatul colonel B.V., că din coroborarea autodenunțului învinuitului D.V., (aflat în vol.4, filele 1-6 Dosarul cu nr. 51/P/2010 al parchetului), cu declarațiile inculpatului O.C.I., (filele 103-108 în vol.10 al dosarului parchetului menționat ), învinuitul B.O., (filele 41-48 în vol.4 dosarul parchetului), cu declarația martorului G.A. (filele 206-210 în vol.3 al dosarului parchetului menționat), cu declarațiile martorului Z.M.I. (filele 174-182 în vol.5 dosarul parchetului menționat), cu autodenunțul și declarația martorului G.I. (filele 183-187 în vol. 5 al dosarului parchetului menționat), cu actele de la Banca T. (filele 189-190 în vol. 5 al dosarului parchetului menționat), au rezultat indiciile cu privire la existența suspiciunilor rezonabile cu privire la săvârșirea faptelor pretins a fi comise de inculpatul B.V., reținute în sarcina acestuia, în propunerea de arestare preventivă, care infirmă poziția adoptată de inculpat cu privire la pretinsele fapte comise, în declarația dată în cursul anchetei, cât și în primă instanță la discutarea propunerii de arestare preventivă (declarația olografă aflată la filele 10-14 în vol. 5 al dosarului parchetului menționat; declarația olografă și declarația dată pe formular, în care menționează că a dat o declarație anterioară pe care o menține, prevalându-se de dreptul de a nu mai da nici o declarație și își rezervă dreptul pentru o dată ulterioară (filele 78-79 în vol. 10 din dosarul parchetului menționat și declarația dată cu ocazia discutării propunerii de arestare, aflată la filele 65-66 în Dosarul nr. 10252/1/2010 al Înaltei Curți).
Din analizarea materialului probator administrat până la momentul formulării propunerii de arestare preventivă mai sus enunțat, instanța a reținut, în ceea ce-l privește pe inculpatul colonel B.V., că în anul 2010, inculpatul locotenent colonel C.D.C. îndeplinea funcția de șef în cadrul Biroului Informare – Recrutare din cadrul Centrului Militar Județean Ilfov, având atribuții de întocmire a dosarelor pentru candidații ce urmau să susțină o serie de probe la concursurile de selecție organizate la două unități militare de învățământ din Breaza și Pitești, concursuri în urma cărora candidații admiși deveneau cadre active în Ministerul Apărării Naționale. Având intenția să obțină de la o serie de candidați importante sume de bani pentru a le promite că o să îi ajute să fie declarați admiși, inculpatul „a racolat” mai mulți candidați, cu ocazia prezentării acestora la C.M.J. Ilfov pentru procedura depunerii dosarelor. În acest sens, inculpatul locotenent colonel C.D.C. le explica acestor candidați că prin intermediul ofițerilor din comanda celor două unități militare de învățământ de la Breaza și Pitești o să intervină la membrii comisiilor de examinare, în scopul de a-i declara admiși chiar dacă nu îndeplinesc baremele la probele susținute la unitatea militară din Breaza sau să le distribuie grila de răspuns înaintea probelor, la probele scrise de la concursurile organizate în luna august la UM XXX Pitești. Pentru a „beneficia” de un astfel de sprijin, candidații respectivi trebuiau să ofere locotenentului colonel C.D.C., dar și colaboratorilor săi diferite sume de bani. Pentru a-și pune în practică această rezoluție infracțională inculpatul locotenent colonel C.D.C. a intrat în legătură cu inculpatul maior O.C.I. din cadrul UM XXX Pitești, care era ofițer dintr-o unitate militară de învățământ din Pitești, situată în vecinătatea UM XXX Pitești, unde candidații urmau să susțină probele scrise. În același timp, inculpatul maior O.C.I. a racolat printr-o serie de intermediari ce aveau calitatea de subofițeri în M.Ap.N. mai multe persoane care aveau calitatea de soldat sau gradat voluntar și care candidau pentru concursurile de subofițeri, maiștri militari sau ofițeri, de la care a pretins și a primit importante sume de bani, promițându-le că îi va ajuta să fie declarați admiși la examen prin distribuirea înainte de probe a grilelor de răspuns, susținând în discuțiile telefonice și personale cu aceștia că banii vor ajunge la membrii comisiilor de examinare.
Pentru a încerca să influențeze astfel membrii comisiilor de examinare, în scopul obținerii grilei de răspunsuri, inculpatul maior O.C.I. a înaintat pe o listă numele candidaților favorizați, listă predată printr-o persoană interpusă șefului său, comandantul UM XXX Pitești, respectiv inculpatul colonel B.V., pentru ca acesta la rândul său să predea lista învinuitului colonel D.V. ce organiza concursurile respective. Din probele administrate, inclusiv din autodenunțul învinuitului colonel D.V. rezultă că la cele două concursuri desfășurate în luna august 2010 în unitatea sa, a primit personal de la inculpatul B.V., prietenul său, două bilețele ce conțineau un număr total de 16 candidați, cărora prin intermediul maiorului B.O. le-au fost distribuite grilele de răspuns, înainte de susținerea probelor scrise.
Cu privire la inculpatul colonel B.V. s-a mai stabilit că unul din candidații ajutați de acesta să fie declarat admis în mod ilegal și „contracost” a fost Z.M. Ioan, care din soldat sau gradat voluntar a devenit subofițer, fiind admis și care s-a autodenunțat, recunoscând că a primit grila de răspuns, înainte de proba la limba engleză și de proba la legislație și de pregătire militară generală. Conform autodenunțului, acest candidat i-a trimis inculpatului colonel B.V. prin intermediul subofițerului G.I. suma de 5.500 RON, bani care au fost depuși în contul inculpatului de la Banca Transilvania, depunere făcută la data de 21 septembrie 2010, conform documentelor solicitate de la unitatea bancară și depuse la dosarul cauzei. În acest mod, o serie de lucrări de concurs au fost falsificate, candidații fiind declarați admiși, în condițiile în care o serie de alți candidați ce aveau note de trecere au declarați respinși, deoarece locurile lor fuseseră ocupate de cei care au declarați admiși prin fraudă.
Din probele administrate s-a constatat de asemenea, că la data de 20 octombrie 2010 împreună cu ofițerul de poliție N.C., fost ofițer de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție au încercat să îl determine pe martorul G.I. să nu spună adevărul în fața procurorului militar în condițiile în care acesta se întâlnise cu ei tocmai în ideea de a le prezenta citația primită, din care rezulta că urma să fie audiat în calitate de martor.
Astfel, s-a concluzionat că, faptele descrise realizează conținutul constitutiv al infracțiunilor de instigare la infracțiunea de fals intelectual prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c din Legea nr. 78/2000 (16 de acte materiale), instigare la infracțiunea de uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (16 de acte materiale), instigare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (16 de acte materiale), asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută și pedepsită de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, trafic de influență prevăzut și pedepsit de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (1 act material), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Față de aspectele anterior prezentate instanța de recurs apreciază că faptele despre care există indicii că au fost comise de către inculpat sunt de o gravitate deosebită, cu atât mai mult cu cât au fost comise în exercitarea unei funcții de conducere, față de gradul militar deținut de inculpat și având în vedere scopul activității infracționale desfășurate, respectiv promovarea ilegală a unor candidați în structurile militare și obținerea de foloase necuvenite.
Se constată de asemenea că atitudinea procesuală a inculpatului a fost negativă, în sensul că, astfel după cum rezultă din declarația martorului N.C. (filele 15, 16 vol. V dosar urmărire penală), cea a martorului G.I. (filele 183 - 185 vol. V dosar urmărire penală) și procesul verbal de redare a convorbirilor ambientale (filele 22 – 28, vol. V dosar urmărire penală) acesta a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului G.I., care la rândul său urma să influențeze declarațiile martorului Z.M.
Astfel, faptele pentru care inculpatul este cercetat și pentru care s-a luat măsura arestării preventive respectă, sub aspectul regimului sancționator, condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.
Cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul său, rezultă că măsura arestării preventive s-a dispus reținându-se incidența cazurilor prevăzute de art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. Rezultă, așadar, că printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului.
Astfel, se constată ca având valoare probatorie în cauză probele ce dovedeau incidența cazului prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., anterior indicate, în speță nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar.
De altfel, acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, doar instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei, și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.
Totodată, dispozițiile art. 5 paragraf 3 din convenție, anterior indicat, nu instituie o obligație de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.
Așa fiind, se constată că atitudinea procesuală a inculpatului de a încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori, coroborată cu gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, calitatea în care acestea au fost comise și rezonanța socială a faptelor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins, cel puțin în stadiul procesual actual, fără privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfășurări a procesului penal, aflat într-o fază incipientă.
Se reține, de asemenea, că circumstanțele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în vedere, deoarece aprecierea asupra oportunității acordării liberării provizorii sub control judiciar presupune o analiză globală a cauzei, astfel că aspectele privind persoana inculpată, chiar avute în vedere, nu sunt suficiente pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 2, lit. d) C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, va fi casată încheierea atacată și, în rejudecare, respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.
În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de judecarea cauzei în primă instanță, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în acea fază procesuală urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției.
Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare determinate de judecarea cauzei în recurs rămân în sarcina statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, împotriva Încheierii nr. 1 din 6 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 58/1/2011.
Casează încheierea atacată și în rejudecare:
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.V.
Obligă inculpatul la plata sumei de 400 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, în fața primei instanțe, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul B.V., până la prezentarea apărătorului ales în fața primei instanțe, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Cheltuielile judiciare determinate de judecarea cauzei în recurs rămân în sarcina statului. Suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul B.V., în fața instanței de recurs, până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2011.