Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 9 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, s-a dispus, între altele, în baza art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență că, la data de 7 februarie 2011 a fost înregistrată cererea prin care apărătorii aleși ai inculpatului V.C. au solicitat, în temeiul art. 1606 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului, cu motivarea că, interpretând corect și obiectiv temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive, circumstanțele legate de persoana, familia, pregătirea și poziția socială a inculpatului, cererea este întemeiată.
S-a mai susținut că o analiză a cererii numai prin prisma temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, măsura preventivă care apoi a fost prelungită și menținută succesiv de către instanță, cu referire la gradul de pericol social abstract al infracțiunilor ar duce la identificarea instituției liberării provizorii cu momentul procesual al prelungirii sau menținerii arestării preventive.
Apărătorii inculpatului au învederat conduita ireproșabilă a inculpatului în raport cu care, ar fi absurd și ilogic să se considere că în situația în care ar fi pus în libertate, acesta ar realiza vreo acțiune de zădărnicire a aflării adevărului prin influențarea vreunei persoane și, nu în ultimul rând, faptul că în privința pericolului concret pentru ordinea publică este excesiv să se considere că inculpatul, odată pus în libertate, ar afecta negativ ordinea de drept și ordinea socială în general.
De asemenea s-au făcut referiri la dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora, scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune precum și la declarația martorului F.D.R. audiat în instanță, care a confirmat faptul că inculpatul era o persoană care ajuta oamenii și că a primit de mai multe ori de la inculpat sume de bani cu titlu de împrumut.
A fost invocată și perioada de timp scursă de la data arestării inculpatului care, - în opinia apărării - nu mai poate fi apreciată ca rezonabilă.
La termenul de judecată din data de 9 februarie 2011 instanța a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 1607 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că l-a întrebat pe inculpat dacă își însușește cererea formulată de apărători, declarația inculpatului fiind consemnată pe cerere, a constatat îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii și l-a ascultat pe inculpat așa cum impun dispozițiile art. 1608a alin. (1) C. proc. pen., declarația acestuia fiind atașată la dosar.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de apărătorii aleși ai inculpatului V.C. și însușită de acesta, prima instanță a constatat că este neîntemeiată.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar, sub aspectul admisibilității în principiu, în conformitate cu prevederile art. 1608 alin. (1) C. proc. pen., prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii, având în vedere că această cerere este obiectiv încuviințată, persoanele care au formulat-o sunt dintre cele cărora legea le conferă beneficiul acesteia și are pertinență funcțională, întrucât poate conduce la satisfacerea intereselor părții în numele căreia a fost făcută.
Astfel, s-a apreciat că liberarea provizorie, deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același, și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. s-a constatat că, pentru a se putea dispune liberarea provizorie sub control judiciar se cer a fi îndeplinite mai multe condiții privind natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul, privarea de libertate a acestuia, precum și comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament, după punerea sa în libertate provizorie.
Din interpretarea art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. s-a concluzionat că expresia „date" nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.
De asemenea, s-a apreciat că îndeplinirea acestor condiții nu conferă însă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura, putând refuza liberarea provizorie dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul măsurii preventive, potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive, cu obligația de a respecta pe toată durata procesului, principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
S-a reținut că, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
S-a arătat că instanța europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare, apreciindu-se că, este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Cu valoare de principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenție este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.
Astfel, prima instanță a constatat că, raportând dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 1602 și urm. C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenție, la speța dedusă judecății, în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului V.C. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată, respectiv, periculozitatea inculpatului.
Prima instanță a apreciat că din actele și lucrările dosarului rezulta că inculpatul V.C. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- trafic de influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins de la inculpatul C.C. - trimis și el în judecată în prezenta cauză -, sume de bani totalizând 260.000 euro din care a primit efectiv, 200.000 euro, promițându-i acestuia, că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție, investiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C.. S-a mai reținut că, în perioada 30 august - 21 octombrie 2009 la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. - trimis și el în judecată în prezenta cauză - de a-i remite foloase materiale constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul „I.P." aparținând lui L.M. a unor articole cu conținut electoral; a pretins și primit de la acest inculpat suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București) în care acesta din urmă era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave;
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală seria AVVF nr. 1 din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de Avocat V.C." către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică nr. 380802 din 19 octombrie 2009, având ca părți „Cabinetul de Avocat V.C." și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.
Inculpatul V.C. a fost arestat preventiv la data de 30 martie 2010 pe o perioadă de 30 de zile, măsura arestării preventive, fiind ulterior menținută de instanța de judecată în conformitate cu dispozițiile legale în materie (art. 3001 și art. 3002 C. proc. pen.).
Temeiurile de drept ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au constituit dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.), respectiv, că „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect, aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert." (condiție prevăzută în art. 148 lit. b) C. proc. pen.).
În concret, în motivarea hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului (Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Camera de Consiliu în Dosarul penal nr. 2676/1/2010, rămasă definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 a aceleiași instanțe - Completul de 9 judecători - pronunțată în Dosarul penal nr. 2806/1/2010) s-a reținut, referitor la incidența în cauză a prevederilor art. 148 lit. b) C. proc. pen., că după ce a luat cunoștință de probele administrate în cauza în care era cercetat în perioada în care, împotriva sa, procurorul luase măsura obligării de a nu părăsi țara, inculpatul V.C. a încercat să-și preconstituie probe în apărare. în acest scop, l-a contactat telefonic pe martorul F.R.D. și, de comun acord, au convenit să susțină ideea că martorul a solicitat și a primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre infracțiunile de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată) cu termen de restituire la sfârșitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut pentru martor cu titlu de împrumut de la inculpatul C.C.
Împrejurarea că numitul F.D.R. a dobândit calitatea de martor ulterior datei arestării preventive a inculpatului - invocată de apărători în susținerea cererii de liberare provizorie - nu prezintă relevanță sub aspectul existenței în cauză a prevederilor art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care se referă la noțiunea de parte în sens larg (martor, expert), și a căror incidență au reținut-o, atât prima instanță, cât și instanța de recurs care a respins calea de atac formulată de inculpat împotriva hotărârii prin care s-a dispus arestarea sa.
Audiat în fața instanței de judecată, la termenul din 9 februarie 2011, martorul F.D.R. si-a menținut declarațiile date în faza de urmărire penală, neexistând indicii că asupra sa au fost exercitate presiuni de către procuror, datorită cărora, acesta a declarat altceva decât ceea ce a discutat la telefon cu inculpatul V.C., astfel încât, prima instanță a apreciat că nu poate fi primită susținerea apărătorilor inculpatului în sensul că în cauză nu subzistă dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și care au constituit unul din temeiurile ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
De asemenea, prima instanță a apreciat că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - și care a constituit unul din temeiurile legale ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
În aceste condiții, prima instanță a apreciat că nu poate fi primită susținerea apărării în sensul că la analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, nu trebuie avute în vedere natura și gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, ci datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului și care ar justifica admiterea cererii, precum și perioada de timp de când inculpatul este arestat și care este apreciată ca nerezonabilă, ducând astfel la transformarea detenției provizorii într-o pedeapsă anticipată; a decide altfel, ar însemna ignorarea cu bună știință a dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor presupus a fi comise de către inculpat, precum și la modalitatea de săvârșire a acestora și a urmărilor produse.
S-a apreciat, de asemenea, de către prima instanță, că situația familială a inculpatului - părinți în vârstă și bolnavi, doi copii minori care au nevoie de prezența sa acasă - nu este de natură, prin ea însăși, fără luarea în considerare a aspectelor mai sus menționate, să ducă la admiterea cererii și liberarea sub control judiciar a inculpatului.
Referitor la critica privind durata excesivă a detenției preventive, prima instanță a apreciat că aceasta nu poate fi primită cauza are un caracter complex, se află la începutul cercetării judecătorești, necesită continuarea administrării de probe - instanța depunând diligenta cuvenită pentru derularea procedurii cu celeritate - elemente care coroborate cu atitudinea procesuală a inculpatului caracterizată de încercarea de influențare a unui martor, impun la acest moment procesual, privarea de libertate a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul V.C. solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii si admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Amplele concluzii ale apărătorilor inculpatului, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al recurentului inculpat au fost consemnate, în detaliu, în partea introductivă a acestei decizii.
Analizând cauza, prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente :
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă așadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenta măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Raportând considerațiile teoretice anterior expuse speței de față se constată că față de inculpatul V.C. s-a luat măsura arestării preventive, reținându-se ca temeiuri dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen.
În mod corect, prima instanță a apreciat că în cauză există date că inculpatul, odată liberat provizoriu sub control judiciar, cel puțin, în acest moment procesual, va încerca să zădărnicească aflarea adevărului în cauză prin influențarea martorilor din dosar, având în vedere că unul din temeiurile de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care prevăd că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert.".
Astfel, inculpatul V.C., după ce a luat cunoștință de probele administrate în cauza în care era cercetat, în perioada în care, împotriva sa, procurorul luase măsura obligării de a nu părăsi țara, a încercat să își preconstituie probe în apărare, scop în care, l-a contactat telefonic pe martorul R.D.F. si, de comun acord, au convenit să susțină ideea că martorul a solicitat și a primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre infracțiunile de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată) cu termen de restituire la sfârșitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut pentru martor, cu titlu de împrumut, de la inculpatul C.C.
Potrivit dispozițiilor art. 1602 C. proc. pen.: „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți", rezultă că cerința negativă ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda liberarea provizorie sub control judiciar vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Din convorbirea telefonică pe care inculpatul V.C. a avut-o cu martorul F.D.R. rezultă că acesta a încercat să își preconstituie probe în apărare.
Mai mult decât atât, la termenul de judecată din data de 9 februarie 2011, audiat fiind, martorul Radu Dan Floarea a precizat că își menține declarațiile date în faza de urmărire penală și a afirmat că: „domnul V.C. spunându-mi că dacă voi fi întrebat să spun că banii (suma de 260.000 euro), sunt ai domnului C.C. și că i-a cerut cu titlu de împrumut pentru mine, deși eu știam că banii nu au fost ceruți pentru mine", și „ după data de 19 august, domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori și a exercitat presiuni psihice asupra mea, în sensul de a-i restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C.” (fila 4 din declarația martorului aflată la dosarul primei instanțe).
Aspectele declarate de martorul R.D.F. au fost susținute de martora F.M., audiată la data de 9 februarie 2011: „precizez că începând din vara anului 2009 și până la finalul anului am asistat la discuții telefonice, câteva, două-trei, pe care soțul meu le avea cu domnul V.C. si de fiecare dată acesta era tensionat", „nu îmi amintesc ca soțul meu să fi împrumutat sume de bani de la U.N. sau de la alte persoane” și „cred că la momentul când au avut loc cele două întâlniri cu inculpatul V.C. la Restaurantul S. nici nu se punea în discuție existența unor datorii ale soțului meu fată de V.C.”.
Toate cele expuse mai sus conduc la concluzia necesității împiedicării inculpatului V.C., pentru viitor, de a zădărnici aflarea adevărului, în condițiile în care cercetarea judecătorescă este într-un stadiu incipient, în care, până în acest moment, nu s-au administrat și respectiv, readministrat, probele din cursul urmăririi penale.
Pe de altă parte, înalta Curte apreciază că, în speță, nu trebuie să se raporteze doar la condițiile limitativ prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. și la datele ce caracterizează persoana inculpatului, ci și la condiția referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și care a constituit un alt temei legal avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., aceasta având drept scop atingerea finalităților măsurilor preventive, astfel după cum acestea sunt reglementate de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat, rezultă că lăsarea sa în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie a acestuia, la acest moment procesual incipient în derularea urmăririi penale, neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public.
Așa fiind, se reține că soluția dispusă de către prima instanță este legală și temeinică, dând o corectă interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează instituția juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor preventive, în general.
Dreptul părții aflată în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței o obligație de a dispune o atare măsură, în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public, astfel că, după cum s-a argumentat și în cele ce preced, aprecierea primei instanțe cu privire la netemeinicia cererii inculpatului, prin raportare la cazul concret, este justă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize, în concret, a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).
Critica privind neanalizarea circumstanțelor personale ale inculpatului nu poate fi avută în vedere, deoarece prima instanță Ie-a reținut ca atare, dar, în mod just, a constatat că nu sunt apte a conduce la o concluzie contrară celei adoptate, în speță primând interesul general de menținere a ordinii sociale și de drept față de cel individual al persoanei arestată preventiv de a fi judecată în stare de libertate.
De asemenea, nu poate fi primită critica privind inechitatea menținerii măsurii arestării preventive în raport de situația celorlalți trei inculpați trimiși în judecată în stare de libertate.
Referirea la situația coinculpaților din prezenta cauză nu prezintă, prin ea însăși, un motiv pentru a dispune punerea în libertate provizorie a inculpatului.
În conformitate cu dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., care reglementează scopul măsurilor preventive, „alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura".
Or, în cauză, instanța de recurs a stabilit că ceilalți inculpați vor fi judecați în stare de libertate, în raport de situația personală a fiecăruia și de gradul de participare la comiterea infracțiunilor pentru care au fost deduși judecății.
Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt respectate și prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depășit o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecății, și nici că ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse ce i-ar fi aplicată inculpatului.
Înalta Curte apreciază că, în mod corect, prima instanță a constatat că de la data de 12 ianuarie 2011, când o altă cerere de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. a fost respinsă, nu au intervenit elemente noi care să justifice pronunțarea unei soluții favorabile întrucât prevalează realizarea scopului procesului penal, ceea ce nu se poate realiza la acest moment procesual, decât prin detenția provizorie a inculpatului V.C.
Așa fiind înalta Curte constată că încheierea atacată este legală și temeinică fiind riguros motivată, iar criticile formulate în recurs sunt nefondate și de asemenea, că, nu există cazuri de casare a căror reținere din oficiu să determine desființarea încheierii recurate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul V.C. va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.C. împotriva încheierii din 9 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.