Asupra recursurilor de față
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentința nr. 1756 din 10 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenții B.C. și G.G. împotriva rezoluției nr. 1567/P/2009 din 10 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petenții obligați la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 27 mai 2010, petiționarii B.C. și G.G. au formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 2781 C. proc. pen., plângere împotriva rezoluției din data de 26 aprilie 2010 emisă în dosarul nr. 1567/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 1567/P/2009 din 10 martie 2010.
În motivarea plângerii, petiționarii au susținut, în esență, că procurorii care au dispus soluțiile susmenționate, ori nu au sesizat, ori au evitat să analizeze două aspecte esențiale și anume:actele de procedură depuse de recurentul G.D. la declararea apelului, precum și după calificarea căii de atac ca fiind recurs, nerespectarea și încălcarea de către instanță a normelor de procedură privitoare la termenul de depunere a contestației în anulare, aspecte ce au condus la soluționarea în defavoarea lor a unui litigiu având ca obiect contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil situat în București, str. Mircea Vodă.
Petiționarii au solicitat admiterea plângerii și, în conformitate cu dispozițiile art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, deoarece s-a făcut o analiză superficială a probelor de către judecătorii care s-au pronunțat în dosarul civil nr. 12114/2003 al Judecătoriei Sectorului 3 București, atât în fond, cât și în căile de atac.
Examinând plângerea formulată în conformitate cu dispozițiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, prima instanță a constatat că aceasta este nefondată.
S-a reținut că prin plângerile adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 5 martie 2009, petiționarii B.C. și G.G. au solicitat efectuarea de cercetări față de magistrații P.A., D.D.A., N.I., C.L., R.M., R.L.M., D.R.I., R.E., T.I., L.M., P.A.G., I.C.C., S.C., C.C., M.S. și N.D.G., judecători în cadrul Tribunalului București, în legătură cu soluționarea în căile de atac a unei cauze civile privind imobilul situat în București, str. Mircea Vodă.
Plângerile au fost trimise la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București unde au fost înregistrate sub nr. 537/P/2009 și 538/P/2009, fiind conexate la data de 13 octombrie 2009.
Prin ordonanța nr. 537/P/2009 din 19 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, având în vedere calitatea magistratului D.R.I., de judecător la Curtea de Apel București.
La data de 10 martie 2010, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin rezoluția nr. 1567/P/2009, în temeiul dispozițiilor art. 228 raportat la art. 10 lit. a) și art. 209 alin. (3) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii D.R.I. de la Curtea de Apel București și P.A., D.D.A., N.I., C.L., R.M., R.L.M., M.S., R.E., T.I., L.M., P.A.G., I.C.C., S.C., C.C. și N.D.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și de fals intelectual prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen. și, respectiv, de art. 289 C. pen.
În motivarea rezoluției procurorul a reținut că petiționarii B.C. și G.G. au formulat plângere penală împotriva a 16 judecători care ar fi comis infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 246 și de art. 289 C. pen., cu ocazia soluționării dosarului cu nr. 12114/2003 al Judecătoriei Sector 3 București, atât în fond, cât și în căile de atac promovate de petenți, esența nemulțumirilor petenților constând în soluționarea în defavoarea lor a unui litigiu civil, având ca obiect contractul de vânzare-cumpărare a imobilului situat în București, str. Mircea Vodă.
Prin sentința civilă nr. 8240 din 20 octombrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 12114/2003 al Judecătoriei Sector 3 București, s-a respins, atât cererea formulată de reclamanții B.C. și G.G. (prin care aceștia solicitaseră să se constate desființat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2956 din 18 iunie 2003 de B.N.P. J.M.), precum și cererea reconvențională formulată de G.G. prin care acesta solicitase pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare autentic pentru imobilul indicat mai sus.
Împotriva sentinței civile nr. 8240 din 20 octombrie 2004 au formulat apel părțile, iar instanța, respectiv, Curtea de Apel București a calificat calea de atac drept recurs și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, decizie care a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind recurată de părți.
Prin decizia civilă nr. 161 din 7 februarie 2007 pronunțată în dosarul nr. 2535/2005 al Tribunalului București, a fost respins recursul formulat de recurenții reclamanți-pârâți B.C. și G.G., a fost admis recursul formulat de recurentul pârât G.D. și a fost modificată sentința, prin admiterea cererii reconvenționale și pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare între părți pentru imobilul în litigiu. B.C. și G.G. au formulat și contestație în anulare care a fost respinsă prin decizia civilă nr. 1239/ R din 23 august 2007, pronunțată în dosarul nr. 6705/3/2007 al Tribunalului București.
După epuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de lege, petiționarii au formulat plângere penală împotriva judecătorilor care au pronunțat hotărârile susmenționate, exprimându-și nemulțumirea față de soluțiile adoptate în litigiul la care au participat.
Procurorul de caz a concluzionat că, cei nemulțumiți de soluțiile pronunțate, pot uza de căile legale de atac prin care se verifică legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești, magistrații neputând fi subiecți ai infracțiunilor de abuz în serviciu sau de neglijență în serviciu, în legătură cu soluțiile pe care le pronunță.
Prin rezoluția nr. 3177/1617/II-2/2010 din data de 26 aprilie 2010, procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de B.C. și G.G. împotriva rezoluției nr. 1557/P/2009 din 10 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.
Cu privire la plângerea adresată primei instanțe a apreciat că nu poate fi primită solicitarea petiționarilor în sensul de a se dispune admiterea plângerii și trimiterea cauzei la procuror, în vederea începerii urmăririi penale față de judecătorii care s-au pronunțat în dosarul nr. 12114/2003 al Judecătoriei Sector 3 București, atât în fond, cât și în căile de atac, în condițiile în care nu există indicii privind săvârșirea de către aceștia a infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen. și art. 289 C. pen.
Din actele premergătoare începerii urmăririi penale s-a reținut că petiționarii s-au adresat Judecătoriei Sectorului 3 București în vederea constatării nulității antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2956 din 18 iunie 2003 la B.N.P. J.M., privind apartamentul nr. 70 situat în București, str. Mircea Vodă, ca urmare a nerespectării obligației de perfectare a tranzacției de către promitentul-cumpărător G.D. La rândul său, acesta din urmă a formulat cerere reconvențională, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, finalizarea vânzării nefiind realizată din culpa promitenților-vânzători.
Ambele cereri au fost respinse prin sentința civilă nr. 8240/2004, pronunțată în dosarul nr. 12114/2003 al Judecătoriei Sector 3 București. În considerentele sentinței s-a reținut că, reclamanții pârâți și pârâtul reclamant au încheiat la 18 iunie 2003, antecontractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul menționat, prețul total al vânzării fiind de 23.600 dolari S.U.A., din care promitentul-cumpărător a plătit suma de 5000 dolari S.U.A. cu titlu de avans, diferența urmând a fi achitată până la 10 iulie 2003, în momentul perfectării tranzacției. Avansul urma a fi folosit de către promitentul-vânzător pentru plata creditului obținut de la B. în temeiul contractului nr. 720/1996, garantat prin instituirea ipotecii asupra imobilului. Au fost prevăzute sancțiuni în sarcina părților pentru neîndeplinirea obligaților contractuale, inclusiv, ca în situația neîncheierii actului de vânzare-cumpărare din vina promitenților-vânzători, promitentul-cumpărător să poată solicita instanței, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de înstrăinare.
S-a reținut de către judecătorul fondului că, reclamanții pârâți nu și-au îndeplinit obligația de rambursare a sumei de 5000 dolari S.U.A. către A.V.A.B. și nici pe cea de a se prezenta până la data de 10 iulie 2003 în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Neplata creditului a avut drept consecință, emiterea somației de către A.V.A.B., imobilul, urmând a fi scos la vânzare prin licitație publică. Creditul a fost rambursat către A.V.A.B. de către pârâtul reclamant conform actului adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți, fiind astfel acoperit și o parte din prețul de vânzare. Instanța de fond a mai reținut că reclamanții pârâți au încercat să obțină un preț mai mare de la fiul pârâtului reclamant, în lipsa acestuia și că, la scurt timp după încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare au semnat contractul de comodat cu nr. 926 din 24 iulie 2003, cu privire la același imobil, cu SC C.M.A. SA.
S-a stabilit că pârâtul reclamant și-a îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract, a achitat datoriile reclamanților pârâți și a stins datoria acestora către A.V.A.B., făcând demersuri în vederea finalizării tranzacției. De asemenea, pârâtul reclamant a încercat realizarea unei înțelegeri cu reclamanții pârâți, fiind dispus să plătească diferența de preț la care s-a obligat, concilierea nefiind posibilă din cauza celor din urmă care au tergiversat încheierea contractului, pretinzând un preț mai mare decât cel stabilit inițial.
În ce privește cererea reconvențională, judecătorul fondului a apreciat că promitentul-cumpărător, deși de bună-credință, nu a depus suficiente diligențe pentru a-și achita obligația de plată integrală a prețului în termenul prevăzut în antecontract, apelând la instituția ofertei de plată, urmată de consemnațiune în condițiile art. 1114 C. civ., independent de întâlnirea cu promitenții-vânzători.
Hotărârea susmenționată i-a fost comunicată pârâtului reclamant G.D., la data de 6 decembrie 2004, prin afișare la ușa locuinței și a fost atacată cu apel la 20 decembrie 2004 în termenul de 15 zile prevăzut în art. 284 C. proc. civ. Cererea de apel a fost depusă la instanța de fond, respectiv, Judecătoria Sectorului 3, în conformitate cu dispozițiile art. 288 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva sentinței civile nr. 8240/2004 au declarat apel și reclamanții pârâți.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a calificat calea de atac exercitată de părți ca fiind recurs, și nu apel, prin raportare la valoarea obiectului litigiului și, prin decizia civilă nr. 869/ A din 19 mai 2005 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată la Secția a IV-a civilă sub nr. 2535/2005.
Prin decizia civilă nr. 161/ R din 7 februarie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2535/2005 a fost respins recursul declarat de B.C. și G.G. (petiționarii din prezenta cauză) și respectiv a fost admis recursul formulat de G.D. Instanța de recurs a modificat în parte sentința, în sensul admiterii cererii reconvenționale, stabilind că hotărârea ține loc de contract de vânzare-cumpărare între B.C. și G.G., în calitate de vânzători și G.D., în calitate de cumpărător, pentru imobilul în litigiu ce a format obiectul antecontractului autentificat sub nr. 2956/2003, la prețul de 23.600 dolari S.U.A.
Din completele de judecată care au instrumentat dosarul nr. 2535/2005 al Tribunalului București au făcut parte magistrații: R.E., T.I., L.M., P.A.G., I.C.C., S.C., D.R.I., C.C., N.D.G., R.L.M. și M.S.
Împotriva deciziei nr. 161/R/2007 au formulat contestație în anulare B.C. și G.G., invocând nerespectarea dispozițiilor legale privind competența. La data de 22 iunie 2007, printr-o cerere completatoare, contestatorii au invocat un nou aspect de nelegalitate a hotărârii cu privire la care s-a dispus disjungerea, constatându-se tardivitatea în raport cu prevederile art. 132 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 1239/ R din 23 august 2007 pronunțată în dosarul nr. 6705/3/2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, magistrații P.A., D.A. și N.I. au respins contestația în anulare, ca neîntemeiată.
În considerentele deciziei s-a reținut că instanța competentă să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei hotărârii recurate în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data soluționării recursului, era Tribunalul București.
Cauza disjunsă a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 24752/3/2007. Prin decizia civilă nr. 441/ R din 7 martie 2008 pronunțată de magistrații P.A., C.L. și R.M. s-a respins contestația în anulare, ca tardiv formulată, după împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 319 C. proc. civ., termen care curge de la data la care contestatorul a luat cunoștință de hotărârea atacată.
Prima instanță a concluzionat în sensul că nu există date din care să rezulte că magistrații și-au exercitat în mod abuziv atribuțiile de serviciu sau că au falsificat hotărârile pronunțate, acestea fiind adoptate în conformitate cu dispozițiile C. proc. civ., referitoare la termenele de exercitare a căilor de atac, la calificarea unei căi de atac și la competența materială a instanțelor judecătorești, verificarea legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești putându-se realiza, exclusiv, prin exercitarea de către părțile nemulțumite a căilor ordinare sau extraordinare de atac, în condițiile și în termenele prevăzute de lege, judecătorii neputând fi subiecți activi ai infracțiunilor de abuz în serviciu în legătură cu soluțiile pe care le pronunță.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs petenții; recursurile nu au fost motivate.
Examinând recursul petentului G.G., în raport cu dispozițiile legale referitoare la condițiile exercitării căii de atac, instanța de control judiciar constată că recursul este tardiv.
Potrivit art. 3853 C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile dacă legea nu dispune altfel, dispozițiile art. 363 – art. 365 C. proc. pen., privind data de la care curge termenul, repunerea în termen și declararea peste termen a căii de atac a apelului, aplicându-se corespunzător.
Conform art. 363 alin. (3) C. proc. pen., la care face trimitere art. 3853 C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de la pronunțare.
Din examinarea părții introductive a sentinței atacate rezultă că recurentul petiționar a fost prezent la dezbaterea în fond a cauzei.
Așa fiind, pentru recurentul petiționar termenul de recurs de 10 zile a început să curgă de la data de 10 noiembrie 2010, când au avut loc dezbaterile și se împlinea la data de 21 noiembrie 2010, dar cum aceasta era o zi nelucrătoare, termenul se proroga pentru următoarea zi lucrătoare, respectiv 22 noiembrie 2010.
Or, petiționarul a declarat recurs la data de 27 noiembrie 2010, data expedierii prin poștă a declarației de recurs depășind termenul de 10 zile, prevăzut de lege.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se întemeiată excepția invocată, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca tardiv, cu obligarea recurentului petent, potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare statului.
Analizând cauza sub toate aspectele, față de recursul declarat de petenta B.C., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, reglementate de dispozițiile art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile prevăzute de norma anterior indicată.
În cauza de față, cu respectarea prevederilor art. 224 C. proc. pen., procurorul a dispus efectuarea actelor premergătoare apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat asupra incidenței în speță a prevederilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., faptele reclamate neexistând în materialitatea lor.
Într-adevăr, intimații magistrați s-au limitat la a-și exercita legal prerogativele funcției cu care au fost investiți, iar activitățile acestora de interpretare și aplicare a legii în cauzele deduse judecății, precum și pronunțarea unor hotărâri judecătorești constituiau expresia firească a exercitării legale a atribuțiilor de serviciu, neputând reprezenta, prin ele însele infracțiuni, chiar dacă nemulțumeau părțile din proces.
În speță, aprecierile negative ale petenților cu privire la hotărârile pronunțate de instanțe în cauzele civile în care au fost părți au determinat conferirea de relevanță penală unor activități legal desfășurate de intimații judecători, faptele reclamate neexistând în materialitatea lor pentru a fi posibilă angajarea răspunderii penale a acestora.
Criticile de nelegalitate și/sau netemeinicie pe care petenții înțelegeau să le formuleze se impuneau a fi invocate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legea procesuală, împotriva hotărârilor care îi nemulțumeau, iar formularea plângerii penale nu li se putea substitui, demersul juridic pentru care petenții au optat, neputând avea finalitatea urmărită, de reformare a unor hotărâri judecătorești.
Așa fiind, se constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale, dispusă de procuror, precum și hotărârea primei instanțe, prin care a fost menținută soluția dispusă de procuror sunt legale și temeinice. Prima instanță și-a format convingerea pe baza analizei corecte și complete, potrivit art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., a materialului dosarului, plângerii petenților și rezoluției atacate, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de petenta B.C. va fi respins, ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta B.C. împotriva sentinței nr. 1756 din 10 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4702/1/2010.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul G.G. împotriva aceleiași sentințe.
Obligă fiecare recurent petent la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2011.