Asupra contestației la executare de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 584 din 6 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 Judecători, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 161 din 9 martie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia nr. 963 din 7 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, cu motivarea că având în vedere dispozițiile art. 3851 C. proc. pen., privind modul în care legea reglementează exercitarea căilor de atac cu privire la hotărârile judecătorești și față de dispozițiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen., care prevăd posibilitatea atacării cu recurs a unor hotărâri date în rezolvarea contestației în anulare, s-a constatat că decizia atacată fiind pronunțată de instanța de recurs învestită să soluționeze contestația în anulare îndreptată împotriva propriei hotărâri, date în judecarea unui recurs anterior, nu mai poate fi atacată cu un nou recurs.
Împotriva acestei decizii, contestatorul a formulat recurs, care a fost respins ca inadmisibil, prin decizia nr. 170 din 22 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în dosarul nr. 9913/1/2009, cu motivarea că s-a declarat recurs împotriva unei decizii definitive pronunțată de completul de 9 judecători, care nu este admisibil potrivit dreptului comun, reprezentat, în speță, de dispozițiile art. 3851 și art. 417 C. proc. pen.
Prin cererea introdusă la 21 februarie 2011, contestatorul M.I. a formulat contestație la executare împotriva deciziei nr. 170 din 22 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, solicitând „anularea cheltuielilor judiciare stabilite în mod eronat” și invocând cazul de contestație la executare prevăzut de dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Analizând actele si lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea de contestație la executare formulată de contestatorul M.I. este inadmisibilă.
Contestația la executare este un mijloc jurisdicțional prin intermediul căruia se soluționează anumite incidente ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive.
Analizându-se hotărârea contestată, prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că potrivit art. 461 alin. (1) C. proc. pen., „contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
a) - când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) - când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) - când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) - când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării".
Se constată așadar că, în cauză, motivele invocate de contestator nu se regăsesc între cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 461 alin. (1) C. proc. pen., astfel că cererea formulată nu are legătură cu dispozițiile legale privind lămurirea hotărârii, cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) din același cod și invocat de contestator în susținerea cererii.
Totodată, Codul de procedură penală reglementează posibilitatea contestației privitoare la dispozițiile civile ale hotărârii (în art. 463 C. proc. pen.), respectiv, contestația privitoare la amenzile judiciare (în art. 464 C. proc. pen.).
Rezultă, așadar, că în ceea ce privește cheltuielile judiciare, Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții referitoare la posibilitatea formulării unei contestații la executare, neputându-se aplica prin analogie dispozițiile art. 463 sau 464 C. proc. pen., menționate anterior.
În consecință, contestația la executare formulată de contestator este inadmisibilă și urmează a fi respinsă ca atare.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 170 din 22 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în dosarul nr. 9913/1/2009.
Obligă contestatorul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2011.