Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 27 aprilie 2011 pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 4489/1/2010 s-a dispus:
S-a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.
În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. s-a înlocuit măsura arestării preventive luată față de inculpatul V.C. (fiul lui D. și G.) cu "măsura pje.ventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv municipiul București, prev. de art. 145 C. proc. pen., admițând astfel și cererea formulată de inculpat prin apărător.
În baza art. 145 alin. (11) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul V.C. a fost obligat să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la organul de poliție de la domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 145 alin. (12) C. proc. pen., s-a impus inculpatului V.C. ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, să respecte și următoarele obligații:
a) să nu se apropie și să nu ia legătura cu inculpații C.C., C.F. și L.M., precum și cu martorii din prezenta cauză, cu experții și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect;
b) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit faptele.
În baza art. 145 alin. (22) C. proc. pen. a atras atenția inculpatului V.C. că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.
Copia prezentei încheieri se va comunica inculpatului V.C. și instituțiilor prev. de art. 145 alin. (21) C. proc. pen.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului V.C. (fiul lui D. și G) de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 30 martie 2010 emis de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
S-a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul V.C. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, prev. de art. 1451 C. proc. pen.
A fost obligat inculpatul V.C. la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 100 lei.
S-a fixat termen pentru soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. la data de 11 mai 2011, ora 12.00, sala Secțiilor Unite.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin Încheierea din data de 4 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010 s-a dispus, între altele, în conformitate cu dispozițiile art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. și instituirea în sarcina acestuia, pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, a obligațiilor prevăzute în art. 1608a alin. (3) și alin. (31) C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 88 din 11 aprilie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 3065/1/2011 - Completul de 5 Judecători - Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. împotriva încheierii sus menționate și a casat încheierea, între altele, sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., cerere pe care a respins-o ca nefondată.
S-a reținut în considerentele deciziei instanței de recurs că, urmare admiterii recursului formulat de procuror, primei instanțe îi revine obligația de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. în conformitate cu dispozițiile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen. întrucât, pe de o parte, instanța de fond doar a arătat în considerentele încheierii atacate, pe cale indirectă, că măsura a rămas fără obiect, nepronunțând o soluție în dispozitivul încheierii, iar pe de altă parte, instanța de control judiciar prin soluția pronunțată asupra cererii de liberare sub control judiciar nu poate să complinească pronunțarea și asupra verificării măsurii atestării preventive a inculpatului, deoarece ar încălca un grad de jurisifeție cu privire la aceasta. Prin urmare, s-a solicitat ca prima instanță să stabilească un termen intermediar de verificare a măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., măsura fiind verificată și menținută ultima dată, la termenul din 4 martie 2010, durata de 60 de zile statuată în dispozițiile art. 160b alin. (1) C. proc. pen. urmând să se împlinească la data de 2 mai 2011.
La termenul de judecată din data de 27 aprilie 2011, instanța a pus în discuție, în conformitate cu prevederile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen. legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., constatând că se impune înlocuirea acestei măsuri preventive cu măsura obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv municipiul București, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.
S-a apreciat că din examinarea normelor interne procesual penale și constituționale, interpretate prin coroborare și prin prisma dispozițiilor art. 5 din C.A.D.O.L.F., dreptul la libertate este un drept inalienabil la care nu se poate renunța, iar garanțiile care îl însoțesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestui drept într-o societate democratică.
De asemenea, prima instanță a apreciat că rezultă cu necesitate că normele legale care prevăd cazurile în care se poate deroga de la regula că nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta deoarece, regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere în orice mod și de orice intensitate a substanței dreptului imprimă acestui drept fundamental un caracter relativ.
Astfel, C.E.D.O. a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării procesului penal, inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și, numai în cazuri deosebite, ca de exemplu, atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav, acuzatul să se afle în stare de deținere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza C. contra Italiei, cauza D. c.Turciei, cauza L. c.Franței).
De asemenea, în jurisprudența sa, instanța de contencios european a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă și menținerea în detenție a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate să împiedice administrarea justiției; să comită noi infracțiuni sau să tulbure ordinea publică.
în cauza de față, inculpatul V.C. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.
Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.
Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a sus-numitului inculpat le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând, pe de-o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. - secția de combatere a corupției, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alți trei inculpați, pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- trafic de influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistrații Secției de Contencios Administrativ și Fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C. S-a mai reținut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparținând lui L.M., a unor articole cu conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și,
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca părți „Cabinetul de Avocat V.C." și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența „Cabinetului de Avocat V.C." a acestor înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată, fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.
Prin Încheierea din data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 3001 C. proc. pen., menținerea măsurii.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit dispozițiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Prima instanță a apreciat că, în cauză, temeiurile inițiale care au determinat arestarea preventivă - art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. -, contrar celor susținute de inculpat prin apărători, nu au încetat, în condițiile în care se constată îndeplinită cerința prevăzută în art. 143 C. proc. pen., respectiv existența probelor și indiciilor temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen. care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care a fost deferit justiției.
Tot astfel, împrejurarea că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a inculpatului invocată de acesta prin apărător în susținerea revocării măsurii arestării preventive nu este de natură a duce la concluzia pronunțării unei atare soluții. Aceasta deoarece, inexistența unor temeiuri noi este prevăzută ca o condiție alternativă pentru revocarea măsurii arestării preventive, astfel că neîndeplinirea ei nu duce automat la incidența prevederilor art. 160b alin. (2) C. proc. pen., în condițiile în care se constată îndeplinită cealaltă cerință a textului de lege menționat, respectiv că temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu au încetat.
Prima instanță a constatat însă, că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului s-au schimbat, ceea ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură preventivă neprivativă de libertate.
La momentul luării măsurii arestării preventive și ulterior, la începutul procesului penal și pe parcursul desfășurării acestuia, măsura a fost luată și menținută cu respectarea dispozițiilor legale în materie și a fost necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, cerință prevăzută în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. care reglementează scopul măsurilor preventive.
în acest moment procesual, prima instanță a constatat că nu mai există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul va încerca influențarea cursului cercetării judecătorești prin influențarea în mod direct sau indirect a martorilor sau altor părți?" scopul procesului penal putând fi atins și prin lăsarea în libertate a inculpatului.
Sub acest aspect s-a reținut că probele în acuzare au fost administrate în cea mai mare parte - au fost audiați aproape toți martorii care cunosc împrejurări esențiale legate de pretinsa activitate infracțională a inculpatului -, martorii citați pefitru următorul termen de judecată, cu excepția martorului C.M., fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în cauză, are ca obiectiv stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați și a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporții originali ce se află în păstrarea parchetului; copii ale suporților și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind atașate la dosar.
Inexistența riscului de obstrucționare a desfășurării în bune condiții a cercetării judecătorești, rezultă și din faptul că între obligațiile impuse inculpatului de către instanță pe timpul liberării, este și aceea de a nu lua legătura cu coinculpații din cauză, cu martorii și cu experții, de a nu comunica cu aceștia direct sau indirect atrăgându-i-se, totodată atenția că în caz de încălcare a acestei obligații împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.
La menținerea unei persoane în detenție, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legătura cu familia (cauza N. c.Austriei).
în ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, prima instanță a apreciat că acestea nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la dreptul legal și constituțional de a fi pus în libertate în cursul procedurii. Aceasta cu atât mai mult cu cât, odată cu trecerea timpului rezonanța socială negativă a faptelor se estompează.
A considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și menținută în această stare până la soluționarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care eventual s-ar pronunța în cauză, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii.
Pe de altă parte, regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din C.A.D.O.L.F., consacrată și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite - așa cum s-a arătat - derogări, numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.
De asemenea, prima instanță a apreciat că tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică, ar fi realmente amenințată.
Cu privire la persoana inculpatului V.C., prima instanță a reținut că nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată, doi copii minori în întreținere.
înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puțin intruzivă se impune a fi dispusă și din perspectiva art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O., potrivit căruia, „orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unor garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere".
Durata rezonabilă a detenției conform art. 5 paragraf 3 din Convenție, se apreciază în concret, instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza către autorități prin sublinierea complexității acesteia.
Referitor la caracterul rezonabil al detenției, prima instanță a mai reținut că durata de timp scursă de la data arestării inculpatului până în prezent (1 an și 27 de zile) este suficientă pentru a tinde - în condițiile menținerii acesteia în continuare - la concluzia transformării detenției provizorii într-o eventuală pedeapsă ce s-ar aplica inculpatului, ceea ce ar contraveni, atât prevederilor legale interne, cât și reglementărilor internaționale.
În consecință prima instanță a apreciat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. și, constatând că în cauză sânt îndeplinite cerințele art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsura arestării preventive luată împotriva inculpatului cu "măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv, municipiul București prevăzută de art. 145 C. pen. cu impunerea în sarcina inculpatului a obligațiilor prevăzute de art. 145 alin. (11) și alin. (12) lit. c) și f) C. pen.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile orale ale procurorului pentru faptul că pe de-o parte.în mod eronat, instanța a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului s-au schimbat, deși pe de altă parte, tot instanța, în motivarea hotărârii a constatat că temeiurile inițiale care au determinat arestarea preventivă, nu au încetat, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., iar, pe de altă parte, pentru susținerea că s-ar putea depăși termenul rezonabil al duratei arestării preventive.
Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente:
Din analiza dispozițiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la art. 3002 din același cod, rezultă că, în cursul judecății instanța „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea și temeinicia arestării preventive", iar potrivit alin. (3) al art. 160b C. proc. pen., „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive".
Potrivit dispozițiilor art. 160b alin (2) C. proc. pen., instanța dispune prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Instanța investită cu soluționarea cauzei, apreciind asupra necesității menținerii măsurii arestării preventive, procedează la efectuarea verificării legalității și temeiniciei măsurii, cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție și fără a se pronunța cu privire la vinovăția inculpatului arestat în cauză.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că arestarea inculpatului V.C. a fost dispusă în baza art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a unei infracțiuni prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.
încheierea mai sus menționată a rămas definitivă prin încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.
Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive mai sus menționate privind pe inculpatul V.C. au fost argumentate de către judecătorul, căruia îi revenea competența să judece cauza în fond, în sensul că, pe de-o parte, există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. - Secția de combatere a corupției, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alți trei inculpați, pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- trafic de influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistrații Secției de Contencios Administrativ și Fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului Cășuneanu Costel. S-a mai reținut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparținând lui L.M., a unor articole cu conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și,
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca părți Cabinetul de Avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată, fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.
Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu în Camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 3001 C. proc. pen., menținerea măsurii.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit dispozițiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. și supusă succesiv controlului judiciar.
Prin încheierea de la 4 aprilie 2011, prima instanță, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. 2 C. proc. pen. a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
Prin Decizia penală nr. 88 de la 11 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 3065/1/2011, a fost admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. împotriva încheierii mai sus menționate numai sub anumite dispoziții, printre care și aceea referitoare la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. și în rejudecare a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
Instanța de recurs, în contextul prezentei cauzei apreciază că prima instanță, cu ocazia verificării legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., în condițiile art. 3002 raportat la art. 160b din același cod, pe calea stabilirii unui termen intermediar, dispoziție stabilită prin considerentele Deciziei nr. 88 de la 11 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 3065/1/2011, în mod greșit, a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului, atâta timp cât în motivarea încheierii a stabilit că temeiurile inițiale care au determinat arestarea preventivă, respectiv art. 148 lit. b) și f) din C. proc. pen., nu au încetat.
Astfel, prima instanță a reținut „îndeplinită cerința prevăzută în art; 143 C. proc. pen., respectiv existența probelor și indiciilor temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen. care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care a fost deferit'justiției", precum și „împrejurarea că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a inculpatului invocată de acesta prin apărător în susținerea revocării măsurii arestării preventive nu este de natură a duce la concluzia pronunțării unei atare soluții, aceasta, deoarece, inexistența unor temeiuri noi este prevăzută ca o condiție alternativă pentru revocarea măsurii arestării preventive, astfel că neîndeplinirea ei nu duce automat la incidența prevederilor art. 160b alin. (2) C. proc. pen., în condițiile în care se constată îndeplinită cealaltă cerință a textului de lege menționat, respectiv că temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu au încetat." (fila 186 din volumul III al dosarului primei instanțe).
Instanța de control judiciar consideră că, prima instanță a efectuat controlul judiciar asupra măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., prin prisma dispozițiilor menționate și a argumentat că, temeiurile inițiale, nu au încetat, așa încât constatarea din dispozitivul încheierii atacate referitoare la mențiunea că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului, vizează instituția înlocuirii măsurii arestării preventive cu aceea obligării de a nu părăsi localitatea, în condițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., neechivalând cu o contradicție între considerente și dispozitiv, ceea ce îi conferă, însă, dreptul instanței de recurs de a complini examinarea modului în care a fost făcută verificarea măsurii arestării preventive a inculpatului prin prisma dispozițiilor art. 3002 cu referire la art. 160b și respectiv art. 139 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, în contextul concret al cauzei, instanța de recurs constată că prima instanță, în mod greșit a stabilit, la momentul procesual la care a făcut verificarea măsurii arestării preventive, inexistența datelor relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul va încerca influențarea cursului cercetării judecătorești prin influențarea în mod direct sau indirect a martorilor sau altor părți, invocând drept argumente aspecte referitoare la stadiul procesual al cauzei, respectiv audierea aproape a tuturor martorilor cu privire la pretinsa activitate infracțională, cei care urmează a mai fi audiați, vizând presupusele fapte penale ale coinculpatului L.M. trimis în judecată și la expertiza tehnică, având ca obiectiv stabilirea autenticității convorbirilor telefonice și a celor purtate ambiental, stocate pe suporții originali aflați la parchet, copiile acestora și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind atașate la dosar, așa încât prin obligațiile impuse inculpatului, ca urmare a înlocuirii măsurii arestării, cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea s-ar preîntâmpina influențarea desfășurării cercetării judecătorești, întrucât nu au fost evidențiate datele concrete ale atitudinii procesuale ale inculpatului V.C., în cursul procesului penal și care împiedică înlocuirea măsurii inițiale dispuse.
Așadar, din examinarea cauzei rezultă că printr-o încheiere definitivă, în condițiile arătate s-a stabilit, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului.
Au fost apreciate ca relevante cele două convorbiri telefonice purtate de numitul F.R.D., la care se face referire și în cuprinsul încheierii prin care a fost luată măsura arestării, influențarea martorului fiind confirmată de discuția din 29 martie 2010 dintre F.R.D. și D.L.A., din care reiese că acesta nu are cunoștință de niciun împrumut, că nu este finul inculpatului Voicu, iar dacă a fost împrumutat, a fost împrumutat de acesta cu sume mici, pe care Ie-a restituit, manifestându-și dorința de a se prezenta la organele de urmărire penală pentru a-și exprima punctul de vedere.
în cursul cercetării judecătorești, prima instanță l-a ascultat pe martorul F.R.D., la data de 9 februarie 2011, în condiții de oralitate, contradictorialitate, publicitate și în a cărui declarație, aflată la filele 311-314, în vol. II al Dosarului nr. 4489/1/2010, acesta a menționat: „După data de 19 august domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori și a exercitat presiuni psihice asupra mea în sensul de a restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C."; îmi amintesc că în luna august 2009, chiar de ziua mea de naștere domnul V.C. a exercitat presiuni mari asupra mea în convorbirea telefonică pe care am avut-o cu acesta, convorbire care a fost auzită de către soții Ungureanu, care se aflau în vizită la mine. Urmare acestor presiuni mie mi s-a făcut rău și am fost transportat la spital."; Eu am acceptat să răspund întrebărilor adresate de domnul V.C. în convorbirea telefonică din 20 decembrie 2009 în modul în care acesta îmi sugera să dau răspunsul, deoarece „m-a luat direct, brusc, nu mă așteptam" și i-am spus clar avocatei mele D.L. că merg la D.N.A.
Astfel, din conținutul declarației martorului F.R.D., rezultă aspecte concrete ale atitudinii inculpatului V.C., asupra acestuia; ceea ce conduce la subzistenta temeiului inițial avut în vedere la luarea măsurîi arestării preventive, respectiv art. 148 lit. b) C. proc. pen.
Totodată, instanța de recurs constată că, de la data de 4 aprilie 2011, termen la care au mai fost ascultați o parte din martorii menționați în actul de sesizare și până la termenul din 11 mai 2011, dată la care urmează să fie ascultați, martorii P.J., B.L., C.M., E.F.T., E.C., G.V., fiind dispusă citarea acestora, așa cum rezultă din dispozitivul încheierii de la data menționată (file 151 verso din voi. III al Dosarului nr. 4489/1/2010) nu au mai fost administrate alte mijloace de probă cu privire la fondul cauzei, așa încât nu se evidențiază date concrete cu privire la schimbarea temeiurilor inițiale care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.
Mai mult, argumentul invocat de către prima instanță cu privire la ascultarea unei mari părți din martorii indicați în rechizitoriu, în raport cu pretinsele fapte comise de inculpatul V.C., iar martorii neascultați ar avea relevanță pentru infracțiunile pretins a fi săvârșite de un alt coinculpat, ceea ce ar conduce la diminuarea posibilității influențării martorilor, nu poate fi avut în vedere, întrucât scopul general al măsurilor preventive, inclusiv a aceleia a arestării preventive statuat la art. 136 alin. (1) C. proc. pen., vizează asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, iar cel concret constă în lămurirea împrejurărilor faptice concrete ale existenței sau nu a contribuțiilor tuturor inculpaților cu privire la pretinsele infracțiuni, în baza unor măsuri, care să permită realizarea fără nicio potențială ingerință, a acestui scop.
Instanța de control judiciar consideră, totodată, că în cauză subzistă și temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât circumstanțele personale ale inculpatului nu pot fi analizate prioritar, ci dimpotrivă trebuie raportate la natura și gravitatea faptelor pretinse comise de inculpat, la calitatea avută de acesta, aceea de înalt demnitar și avocat, precum și rezonanța socială a faptelor, ceea ce conduce la concluzia că cel puțin în stadiul procesual actual, se impune menținerea arestării preventive a inculpatului V.C.
Așadar, în contextul concret al cauzei se justifică menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., întrucât aceasta este singura aptă la acest moment procesual în a asigura realizarea scopului pentru care a fost dispusă, neimpunându-se înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă, așa cum greșit a apreciat prima instanță, având în vedere nu numai persistența indiciilor și probelor cu privire la presupunerea rezonabilă a comiterii faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, în condițiile art. 143 C. proc. pen., a celorlalte temeiuri, respectiv art. 148 lit. b) și f) din același cod, dar și complexitatea cauzei, determinată de numărul inculpaților, al martorilor, de conduita procesuală a inculpatului și încercarea anterioară de zădărnicire a aflării adevărului.
Instanța de control judiciar constată, de asemenea, că nu pot fi reținute nici argumentele primei instanțe cu privire la caracterul nerezonabil al măsurii arestării preventive sub aspectul duratei acesteia, întrucât în contextul concret al cauzei, durata arestării preventive a inculpatului de la 30 martie 2010 și până azi 29 aprilie 2011, respectiv de 1 an și 1 lună se circumscrie, criteriilor impuse de jurisprudența instanței de contencios european, având în vedere gravitatea faptelor pretins a fi comise, complexitatea cauzei, numărul inculpaților, comportamentul procesual concret al inculpatului V.C., așa încât menținerea acesteia în continuare nu poate conduce la concluzia transformării acesteia într-o eventuală pedeapsă ce s-ar aplica inculpatului.
Totodată, instanța de recurs consideră că, în contextul concret al cauzei nu ar putea fi reținute, ca incidente, sub aspectul rezonabilității duratei măsurii arestării preventive prin prisma alternativitatii cu alte măsuri preventive restrictive de alte drepturi, cauzele J. și respectiv S. contra României.
Astfel, duratele măsurii arestării preventive în cauzele mai sus menționate, respectiv de 11 luni, trei săptămâni și trei zile (J. contra României) și de 1 an și două luni (S. contra României), au fost examinate de Curtea Europeană în contextul concret al acelor cauze, respectiv nemotivările măsurilor dispuse, epuizarea audierii martorilor, în cauza Jiga contra României, aspecte care nu se regăsesc în prezenta cauză, având în vedere tocmai comportamentul procesual al inculpatului V.C., de influențare a unuia din martori, precum și faptul că ar fi cercetarea judecătorească este în curs, urmând a fi ascultați martorii deja menționați.
Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, consideră: că sunt respectate și prevederile art. 5 § 3 din C.E.D.O.
Gocfsecmtă, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) din C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.
Se va casa încheierea atacată și în rejudecare, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., se va menține măsura arestării preventive a inculpatului V.C.
Onorariul apărătorului desemnajilin oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. împotriva Încheierii din 27 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010 privind pe inculpatul V.C.
Casează încheierea atacată și rejudecând:
În baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține măsura arestării preventive a inculpatului V.C.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2011.