Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 23 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2816/1/2009, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpații S.I.C., N.Z., K.G. și F.M.C. în vederea soluționării excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 C. pen., art. 157 C. pen., art. 159 C. pen., art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si funcționarea S.R.I., art. 224 C. proc. pen., precum și a dispozițiilor cuprinse în Secțiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. proc. pen., respingând în rest cererea.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se află Dosarul nr. 2816/1/2009 în care sunt cercetați inculpații: S.I.C., trimis în judecată pentru infracțiunile de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 și 20 și lit. c) din aceeași lege, trădare prin transmitere de secrete, prev. de art. 157 alin. (1) C. pen. (privind inițierea procesului de privatizare la SC R. SA și SC A.C. SA), trădare prin transmitere de secrete, prev. de art. 157 alin. (2) C. pen. (privind privatizarea SC E.M.S. SA București), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 41 alin. (2) C. pen.; N.Z., trimis în judecată pentru infracțiunile de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 și 18 și lit. c) din aceeași lege; K.G. trimis în judecată pentru infracțiunile de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 și 18 și lit. c) din aceeași lege; S.M., trimis în judecată pentru infracțiunile de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat cu caracter transnațional, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 și 20 și lit. c) din aceeași lege, complicitate la spionaj, prev. de art. 26 C. pen., rap. la art. 159 cu referire la art. 157 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., spionaj, prev. de art. 159 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 41 alin. (2) C. pen.; F.M.C., trimis în judecată pentru infracțiunile de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat cu caracter transnațional, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 și 20 și lit. c) din aceeași lege, complicitate la spionaj, prev. de art. 26 C. pen., rap. la art. 159 cu referire la art. 157 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 41 alin. (2) C. pen. și O.M., trimis în judecată pentru infracțiunile de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat cu caracter transnațional, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8 și lit. c) din aceeași lege.
La data de 1 noiembrie 2010 inculpații N.Z. și G.K., prin apărător ales E.I., au depus la dosarul cauzei, pentru termenul din 4 noiembrie 2010, mai multe memorii, aflate la filele 151 - 201 din volumul II al dosarului, cuprinzând cereri de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, a prevederilor art. 11 din Legea nr. 14/1992, a prevederilor art. 224 C. proc. pen., a prevederilor cuprinse în secțiunea a 2-a din capitolul II al Legii nr. 535/2004, a prevederilor O.U.G. nr. 131/2006, a prevederilor Legii nr. 508/2004, a prevederilor art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 și a prevederilor cuprinse în secțiunea V1 a Titlului III, Capitolul II C. proc. pen.
În motivarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României s-a susținut, în esență, că aceste prevederi legale încalcă dreptul la viață privată prev. de art. 8 din C.E.D.O., permițând supravegherea secretă a unei persoane înainte de începerea urmăririi penale îndreptate împotriva ei, ceea ce contravine în mod vădit disp.art. 26 și 28 din Constituția României, raportat la art. 53 din Constituția României.
Totodată, s-a menționat că reglementării în discuție îi lipsește și o altă garanție extrem de importantă împotriva unor abuzuri ale autorităților, întrucât în măsura în care o persoană este subiect al unei supravegheri secrete exercitate în temeiul art. 13 din lege, fără ca suspiciunile îndreptate împotriva sa să se confirme și să conducă la un proces penal, persoanei în cauză nu i se comunică faptul că a fost supravegheată, astfel încât, în acest fel se deschide larg ușa unor abuzuri din partea organelor de anchetă care pot profita de această omisiune a legiuitorului pentru a exercita activități ce depășesc cadrul legal.
În concluzie, s-a susținut că art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu creează un cadrul legal care să poată conduce la împiedicarea abuzurilor și să ofere protecția adecvată dreptului la viața privată al persoanei, astfel încât contravine dispozițiilor constituționale în materie.
În expunerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si funcționarea S.R.I. s-a motivat, în esență, că acestea contravin dreptului oricărei persoane la un proces echitabil și la apărare, astfel cum acestea sunt garantate prin disp.art. 21 și 24 din Constituția României, precum și prin prev.art. 6 din C.E.D.O., întrucât faptul că S.R.I. poate efectua acte de urmărire penală consemnate în documente care sunt probe la un dosar penal contravine dreptului la o procedură echitabilă, activitatea acestei instituții fiind sustrasă oricărei forme de control din partea unor organe independente.
Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 C. proc. pen. s-a argumentat că aceste prevederi legale contravin dreptului oricărei persoane la un proces echitabil și la apărare, astfel cum acestea sunt garantate prin disp.art. 21 și 24 din Constituția României, precum și prin prevederile art. 6 din C.E.D.O., întrucât permit organelor de urmărire penale să desfășoare activități de urmărire penală în afara oricărui cadru procesual, fără a mai respecta dreptul la o procedură contradictorie ori dreptul la apărare al persoanei suspectate de comiterea unei infracțiuni.
În dezvoltare, s-a menționat că anterior începerii urmăririi penale, legea procesual penal română nu recunoaște persoanei acuzate penal - făptuitorului – nici unul dintre drepturile garantate de Constituția României, deși în această fază se pot desfășura o multitudine de acte de anchetă penală, de la audierea făptuitorului ori a unor martori, până la efectuarea unei interceptări telefonice. Or, desfășurarea unor acte având natura juridică a unor acte de urmărire penală, în afara oricărui cadru procesual, fără ca persoanei suspectate să i se comunice de îndată natura și cauza acuzației îndreptate împotriva sa, așa cum impun în mod expres dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenție, și fără să aibă dreptul la asistență juridică, astfel cum impun dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție, nu poate fi constituțională. Posibilitatea de a masca cea mai mare parte a urmăririi penale sub forma actelor premergătoare, pe care le prevăd dispozițiile art. 224 C. proc. pen., deschide larg calea către abuzuri incompatibile cu ideea de stat de drept și cu obligativitatea protejării drepturilor fundamentale ale persoanei.
În argumentarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în secțiunea a II-a din capitolul II al Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului s-a argumentat că domeniul de incidență al legii sus-menționate este definit de o manieră care permite abuzuri.
Potrivit disp.art. 20 din Legea nr. 535/2004 S.R.I. poate recurge la o suită de măsuri descrise în actul normativ indicat în măsura în care există amenințări la adresa securității naționale, inclusiv o faptă de terorism, această dispoziție determinând domeniul de aplicabilitate a legii într-o manieră care permite abuzuri din partea autorităților. Or, gravitatea acestei fapte justifică și ingerințe extrem de grave în dreptul la viață privată al persoanei.
În plus, s-a mai susținut că dacă gravitatea amenințării teroriste justifică limitări extrem de importante ale dreptului la viața privată, nu orice fel de amenințări la adresa securității naționale poate justifica o limitare similară a dreptului la intimitate al persoanei. Prin urmare, legea permite organelor de anchetă și serviciilor de securitate să intre extrem de adânc în viața privată a unei persoane în orice situație doresc, câtă vreme legea nu determină cu exactitate situațiile în care astfel de măsuri pot să intervină, legea nepermițând nicio analiză a proporționalității ingerinței în viața privată a persoanei, în condițiile art. 53 din Constituția României.
Totodată, s-a mai argumentat că această lege nu cuprinde o sumă de alte garanții contra arbitrariului, întrucât nu determină conținutul exact al autorizațiilor emise, nu limitează în niciun fel puterea serviciilor secrete de a extinde autorizația și nu cuprinde niciun fel de control judiciar ulterior realizării actelor de investigație.
În concluzie, s-a învederat că prevederile cuprinse în secțiunea a II-a din capitolul II al Legii nr. 535/2004 contravin disp.art. 26 și art. 28 din Constituția României, precum și art. 8 din C.E.D.O.
Cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 131/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a D.I.I.C.O.T. s-a argumentat, în esență, că acest act normativ este în întregime neconstituțional, întrucât deși datează de peste 3 ani, nu a fost încă aprobat de Parlament, fapt care contravine disp.art. 61 alin. (1) și art. 115 alin. (7) din Constituția României. Pe de altă parte, adoptarea Ordonanței nu a fost determinată de existența unor situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, ceea ce contravine prev.art. 115 alin. (4) din Constituția României. În plus, ordonanța afectează regimul instituției fundamentale a statului, fiind contrară disp.art. 115 alin. (6) din Constituția României.
În motivarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea si funcționarea în cadrul Ministerului Public a D.I.I.C.O.T. s-a susținut că prin disp. art. 131 și art. 132 din Constituția României se stabilesc elementele esențiale ale statutului procurorilor și Ministerului Public, ca organ de putere al statului român, legea constituțională statuând în primul rând faptul că parchetele se organizează pe lângă instanțele de judecată și că procurorii sunt supuși principiului controlului ierarhic, obligând astfel ca organizarea Ministerului Public să fie una piramidală.
În aceste condiții, D.I.I.C.O.T., creată prin Legea nr. 508/2004, este o instituție neconstituțională, întrucât este, în realitate, un parchet de sine stătător ale cărui legături cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt pur formale, create din simpla dorință de a crea o aparență de constituționalitate a acestei instituții și de a asigura respectarea formală a D.C.C. nr. 235/2005.
În plus, atât din punct de vedere organizatoric, cât și din punct de vedere al atribuțiilor sale, D.I.I.C.O.T - ul iese complet din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederea legală care stabilește controlul ierarhic exercitat de către procurorul general asupra acestei unități de parchet nefiind urmată de nici o altă dispoziție care să transforme acest control într-unul real.
Totodată, s-a susținut că, potrivit art. 4 și art. 5 din Legea nr. 508/2004, procurorul șef al D.I.I.C.O.T. are calitatea de ordonator secundar de credite, fondurile destinate acestei structuri fiind evidențiate distinct în cadrul bugetului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce conferă acestei unități de parchet independență bugetară față de orice alt parchet. Potrivit disp.art. 4 din Legea nr. 508/2004, organizarea, înființarea sau desființarea structurilor teritoriale se face de către procurorul șef prin ordin și nu de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum prevede art. 75 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.
În concluzie, s-a menționat că D.I.I.C.O.T. este o instituție care beneficiază de o reglementare proprie, de un buget propriu, de o competență proprie și de structuri proprii, independente de sistemul Ministerului Public, astfel încât se poate considera că aceasta este o structură independentă de Parchetul General al Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât prevederile Legii nr. 508/2004 contravin disp.art. 131 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituția României.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prev. art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate s-a argumentat că, stabilind că declasificarea unor documente se realizează de către organul care le-a clasificat, articolul de lege mai sus indicat provoacă o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil atunci când informațiile clasificate constituie acte într-un dosar penal. Lipsa oricărui control judecătoresc al caracterului secret al documentelor în cauză și lăsarea posibilității de declasificare la latitudinea unui organ al puterii executive privează părțile unei proceduri penale în care se utilizează astfel de documente de orice garanție împotriva unor operațiuni de secretizare arbitrară a documentelor cauzei, fiind astfel încălcate disp.art. 21 și art. 24 din Constituția României, precum și art. 6 din C.E.D.O.
În argumentarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în secțiunea V1, Titlului III, capitolul II C. proc. pen., în esență, s-a susținut că în practica organelor judiciare aceste prevederi legale sunt extrem de frecvent utilizate pentru a dispune interceptarea unor convorbiri telefonice sau ambientale ale unei persoane, înainte de începerea urmăririi penale împotriva sa, ceea ce contravine dreptului oricărei persoane la viață intimă și la inviolabilitatea secretului corespondenței, astfel cum acestea sunt garantate prin disp.art. 26 și art. 28 din Constituția României, raportate la cele ale art. 53 din Constituția României, precum și prin prev.art. 8 din C.E.D.O., astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudența C.E.D.O.
Ulterior, la termenul de judecată din 4 noiembrie 2010, în ședință publică, apărătorul inculpatului S.I.C., avocat B.O. a depus la dosarul cauzei un memoriu cuprinzând o cerere de sesizare Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 157 C. pen., înscris care se află la filele 262 - 267 din vol. II al dosarului instanței.
În motivarea excepției de neconstituționalitate a disp.art. 157 C. pen. s-a menționat că încadrarea juridică cuprinsă în textul de lege mai sus menționat nu satisface exigențele de previzibilitate și accesibilitate ale normei penale, având în vedere că textul incriminator arată că „aceleași fapte dacă privesc alte documente sau date care prin caracterul și importanța lor fac ca fapta săvârșită să pericliteze siguranța statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi”, făcând trimitere, sub aspectul înțelegerii caracterului și importanței ce fac ca fapta săvârșită să pericliteze siguranța statului, la prevederile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României. În acest mod, pornind de la conceptul de „secret de stat” folosit în primul alineat al art. 157 C. pen. al cărui reprezentare este disponibilă prin consultarea legislației extrapenale, cel de al doilea alineat al art. 157 C. pen. conține noțiuni cu atât mai vagi, făcând trimitere exclusiv la documente sau date al căror caracter și importanță periclitează siguranța statului.
S-a mai arătat că în scopul definirii noțiunii de siguranță a statului se are în vedere art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, care definește noțiunea de siguranță a statului ca fiind starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice stabilite prin Constituția României. În considerarea celor de mai sus, în sensul în care se face aplicarea art. 157 C. pen. este necesară suprapunerea prevederilor generale anterior menționate la situații concrete, proces care se dovedește echivoc, neprevizibil și permeabil abuzurilor săvârșite de autoritățile statului.
Totodată, s-a menționat că, dat fiind faptul că în acest caz criteriile de determinare a caracterului și importanței faptelor sunt prevăzute de legi extrapenale, eventuala încadrare este rezultatul unui proces de calificare efectuat pe bază de acte normative extrapenale care nu puteau fi cunoscute de făptuitor și nici apreciate de acesta în momentul săvârșirii faptei, pentru a se putea considera că acesta a avut reprezentarea, încă de la început asupra riscurilor la care s-ar expune în ipoteza săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, incluzând încadrarea juridică și pedeapsa prevăzută de textul incriminator aplicabil. În acest sens, textul criticat intră în contradicție flagrantă cu art. 21 alin. (12) din Constituția României care prevede că „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită decât în condițiile și temeiurile legii”, cu art. 73 alin. (3) lit. h) care stabilește că „prin lege se reglementează infracțiunea, pedeapsa și regimul de executare”, precum și cu art. 11 și art. 20 din Constituția României care stabilind preeminența C.E.D.O. și incidența acesteia în dreptul intern, se raportează la art. 7 din C.E.D.O. care consacră același principiu, respectiv „nici o pedeapsă fără lege”.
Totodată, s-a arătat că normele criticate sunt insuficient accesibile, precise și previzibile în sensul în care s-a exprimat C.E.D.O. în numeroase decizii referitoare la Statul Român, dintre care cea mai recentă este cauza A. împotriva României. În același mod, lipsa calității necesare a normei criticate, invalidează în consecință prezumția de nevinovăție statuată de art. 23 alin. (11) din Constituția României, precum și echitatea procesului care se desfășoară cu privire la fapta de care este acuzat inculpatul, așa cum este aceasta prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din C.E.D.O.
În concluzie, s-a opinat că disp.art. 157 C. pen. contravin art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11), art. 23 alin. (12), art. 73 alin. (3) lit. h), precum și art. 11 și art. 20 din Constituția României, raportat la art. 6 și art. 7 din C.E.D.O.
La data de 10 martie 2011, inculpatul F.M.C., prin avocat G.D., a depus la dosarul cauzei, pentru termenul din 14 martie 2011, mai multe memorii, aflate la filele 23 - 72 din volumul III al dosarului instanței, cuprinzând cereri de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ale prevederilor dispozițiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009, a dispozițiilor art. l pct. 3 din Legea nr. 177/2010 și a dispozițiilor art. 34 lit. b), art. 37 alin. (1) si (3), art. 45 alin. (1) care face trimitere la art. 38 din Codul de procedura penala, art. 155, art. 157 si art. 159 C. pen., art. 911 din C. proc. pen. si art. 13 din Legea nr. 51/1991, art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 și art. 20 - 22 din Legea nr. 535/2004, cu modificările ulterioare.
În argumentarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 care are următoarea formulare "Legea nr. 301/2004 – privind C. pen., publicata in M. Of. al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare si Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal, publicata in M. Of. al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare, se abroga". s-a susținut că prin Legea nr. 301/2004 – privind C. pen., a fost abrogată Legea nr. 15/1968 – privind C. pen. Codul penal din 1968 a fost abrogat tacit (la fel cum a fost abrogat Codul Carol prin Legea nr. 15/1968), sub termen suspensiv, prin Codul penal din 2004, adoptat prin Legea nr. 301/2004, cu modificările ulterioare. Prin efectul O.U.G. nr. 58/2005, nr. 50/2006 si nr. 73/2008, termenul prevăzut prin art. 512 C. pen. din 2004 a fost prelungit pana la data de 1 septembrie 2009.
Prin urmare, scoaterea din vigoare a Codului penal din 1968 prin Legea nr. 301/2004, la data de 1 septembrie2009, este indiscutabila, certa, incontestabila.
În consecință, în măsura în care art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 este înțeles în sensul ca a reintrodus în realitatea normativa Codul penal din 1968, abrogat tacit prin art. 512 din Legea 301/2004, acesta este neconstituțional, garanțiile constituționale neobservate de legiuitorul organic fiind cele stabilite prin dispozițiile art. 11, art. 15, art. 20, art. 21 si art. 124 din Constituția României, revizuita.
Totodată, s-a argumentat că în măsura în care textul menționat s-ar înțelege într-un alt sens și, în consecința, s-ar aprecia ca dispozițiile Codului penal din 1968, abrogat prin art. 512 din Legea nr. 301/2004 sunt aplicabile si ulterior abrogării, respectiv datei de 29 iulie 2009, acesta intra in contradicție flagranta si cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, prin care s-a statuat in sensul ca „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”.
Prin urmare, Codul penal din 1968 este și rămâne abrogat, la data menționată, acesta nu mai poate fi aplicat, lipsindu-i puterea obligatorie prin efectul abrogării. În plus, nu se poate susține ca acesta a reintrat in vigoare, prin înțelegerea intr-un alt sens a dispozițiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009, cu referire la efectele art. 512 din Legea nr. 301/2004, întrucât semnifica încălcarea principiului neretroactivitatii, statuat in prezent la nivel de lege fundamentală.
Pe cale de consecință, rezulta cu evidenta neconformitatea cu legea fundamentala a textului menționat, in măsura in care acesta este inteles si aplicat retroactiv, in sensul ca efectele art. 512 din Legea nr. 301/2004 nu încetează la data de 29 iulie 2009, ca data a abrogării exprese ci, retroactiv, aceste efecte sunt coborâte in timp pana la data adoptării Legii nr. 301/2004, numai astfel putându-se susține ca aceasta lege nu a existat niciodată si că, prin urmare, Codul penal din 1968 nu a fost abrogat.
S-a mai susținut că in măsura in care textul menționat ar fi înțeles într-un alt sens decât cel menționat, respectiv ca acesta are efect retroactiv in raport de care Codul penal din 1968 a reintrat in vigoare, după abrogarea tacita prin art. 512 din Legea nr. 301/2004, evident ca o astfel de interpretare este inapta a satisface si exigentele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, cu referire la preeminenta dreptului, predictibilitatea soluțiilor prin raportare la conduite normativ modelate si condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească cumulativ un act normativ pentru a fi apreciata ca fiind lege, astfel cum acestea au fost statuate jurisprudențial in contenciosul european.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l pct. 3 din Legea nr. 177/2010 s-a argumentat că potrivit dispozițiilor legii procesuale, civila sau penala, după caz, ceea ce caracterizează chestiunile prealabile și chestiunile prejudiciabile, insurmontabil în raport de finalitatea actului de justiție și rațiunea de a fi a justiției, este anterioritatea soluționării acestora in raport cu cauza principala.
Drept urmare, judecata cauzei principale este amânata, independent de faptul ca suspendarea judecații se dispune explicit sau rezulta ca situație in fapt in desfășurarea procesului, pana la soluționarea chestiunilor prealabile sau a celor prejudiciale de către instanța competenta sau jurisdicția competenta in materie, după caz. Or, constatarea neconstituționalității unei dispoziții legale are caracter de chestiune prejudiciala, soluționarea excepției revenind contenciosului constituțional.
Totodată, s-a arătat că, prin abrogarea alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicata, cu modificările ulterioare, si a alin. (6) al art. 303 din C. proc. pen. s-ar putea înțelege ca judecata in cauza principala nu poate fi suspendata in cazul invocării unei excepții de neconstituționalitate și a admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale. In raport de o asemenea interpretare, căreia insa ii lipsește textul legal care sa o justifice, in materie civila se poate face aplicația art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. si sa se dispună suspendarea facultativa pana la soluționarea chestiunii prejudiciale.
În materie penală, o asemenea posibilitate nu exista, din Codul de procedura penală lipsind o dispoziție procedurală similară celei menționate din legea procesual civilă, astfel încât prin textul legal a cărui neconstituționalitate se cere a fi constatata, s-a creat posibilitatea angajării răspunderii penale a unei persoane in temeiul unei norme incriminatoare care, ulterior condamnării, se va dovedi a fi neconstituțională, reglementare care poate fi admisă în statul legal, dar care apare cu evidenta ca inadmisibilă in statul de drept. Cu privire la ceea ce interesează in cauza, libertatea individuala privește dreptul persoanei de a nu i se aplica o pedeapsa decât in condițiile si in temeiul legii, nu a oricărei legi insa, ci, exclusiv, a unei legi conforme Constituția Românieii.
De asemenea, s-a evidențiat faptul că atât mai mult apare ca inadmisibila posibilitatea creata prin textul a cărui neconstituționalitate se cere a fi constatata a angajării răspunderii penale in temeiul unei dispoziții legale a cărei neconstituționalitate este supusa examinării jurisdicției competente si cu privire la care Curtea Constituționala nu s-a pronunțat, atâta timp cat este afectata libertatea individuala garantata la nivel de lege fundamentala, prin textul menționat din Legea nr. 177/2010, legiuitorul ineficientizând garanția constituționala si legitimând arbitrariul in aceasta materie.
În concluzie, s-a opinat în sensul că această dispoziție legala este neconstitutionala, abrogarea normelor care dispuneau in sensul suspendării judecații cauzei pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate, fiind statuata cu neobservarea garanțiilor constituționale stabilite prin dispozițiile art. 11, art. 15, art. 20, art. 21 și art. 23 alin. (1) si (12) din Constituția României, revizuita, precum si in raport de dispozițiile art. 5 si art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv art. 3, art. 7, art. 8, art. 9 si art. 11 din Declarația Universala a Drepturilor Omului.
În argumentarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 lit. b), art. 37 alin. (1) si 3, art. 45 alin. (1) din C. proc. pen., care fac trimitere la art. 38 din același cod, in măsura in care acesta atribuie organului de urmărire penala competenta de a dispune disjungerea, cu privire la fapte sau persoane, s-a susținut că din faptul abrogării art. 212 din C. proc. pen. rezulta ca legiuitorul a acordat prevalenta cerinței completitudinii urmăririi penale si rezolvării unitare a cauzei in cazurile de indivizibilitate, cu referire la participație, infracțiuni in concurs indivizibile, fapte colective sau unitatea ilicitului penal si la conexitate, cu referire la infracțiuni preordonate, infracțiuni mijloc si infracțiuni coincidente, vizând limitarea posibilității disjungerii procesuale in faza de urmărire penala. Insa, înlăturarea posibilității dispunerii disjungerii procesuale in faza urmăririi penale, prin abrogarea art. 212 din C. proc. pen., este dedusa pe cale interpretativa.
În acest sens s-a menționat că textul a cărui neconstituționalitate s-a cerut a fi constatata este de natura a încălca dispozițiile legii fundamentale, cu referire la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, sub aspectele privind scopul termenului rezonabil și dreptul la un proces echitabil, în raport de împrejurarea ca in cauza primara s-au soluționat excepții referitoare la regularitatea actului de sesizare si a nulității probelor administrate, esențiale pentru legala și temeinica soluționare a cauzei, ceea ce a fost de natura a vătăma drepturile procesuale ale inculpatului, prin golirea de conținut a dreptului la apărare, in cauza formata prin disjungere procesuala si declinare a competentei.
Astfel, raportare la dificultățile privind evaluarea circumstanțelor reale și personale în cadrul operațiunii de individualizare a pedepsei în cadrul grupului infracțional, judecarea separata a făptuitorilor si/sau separata a infracțiunilor concurente, califica cu evidenta disjungerea procesuala ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cu referire specială la angajarea legală a răspunderii penale, sub aspectul proporționalității și adecvării dintre riposta socială și vinovăția penală.
Așadar, în măsura legitimării măsurii procesuale a disjungerii și atribuirii competenței procurorului de a face aplicația art. 38 C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, textele menționate din legea procesual penală sunt evident neconstituționale.
Cu privire la excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 155, art. 157 si art. 159 C. pen., subliniindu-se caracterul depășit al acestor texte de lege, specific altor realități politice si economico-sociale, s-a menționat că, urmare a apariției Constituția Românieii din 1991prin s-a făcut trecerea de la statul totalitar la statul de drept si de la economia centralizata la economia de piața și a aderării României la Uniunea Europeana la 25 aprilie 2005, statul roman este obligat să participe, in comun, la atingerea scopurilor prevăzute in tratate, cu referire la îndeplinirea celor patru libertăți - libertatea de mișcare a persoanelor, bunurilor, capitalurilor si serviciilor, în vederea creării unui spațiu fără frontiere interne.
S-a mai menționat că în cauza dedusă judecății, aceasta imprejurare se valorifica legal prin aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 148 din Constituția României, revizuita, în raport de care se constată că pentru a descrie elementul străin in materia infracțiunilor contra siguranței statului, legiuitorul roman de la 1968 a folosit sintagma "puteri, organizații străine sau agenți ai acestora", respectiv de "inamic", in situația in care faptele sunt săvârșite in legătura cu statele cu care statul roman s-ar afla in război la vremea respective și că, prin urmare, infracțiunile menționate au în vedere așadar relaționarea intr-o unitate infracționala, sub aspectul ilicitului penal, doua entități distincte, inamice. Or, aceste entități distincte nu exista, intrucat in discuție sunt state membre ale aceleași comunități, cu interese comune si structuri organizationale acționând pe o piața comuna, cu referire la cauza la piața integrata a energiei electrice, îndeplinind acte de comerț.Prin urmare, cu referire speciala la alin. (1) al art. 148 din Constituția României, revizuita, raportat la art. 1-10 din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, sintagma puteri si organizații străine nu poate privi statele partenere, ca membre ale Uniunii Europene si nici pe cetățenii acestora, având cetățenia Uniunii.
Ca atare, in măsura in care prin textele menționate nu se prevede expres ca infracțiunile nu pot privi state din Uniunea Europeana si cetățeni ai Uniunii, acestea sunt evident neconstituționale.
Pe de alta parte, tot sub aspectul neconstituționalității textelor menționate din legea penala, s-a făcut trimitere la definirea conceptului de secret de stat prin art. 15 lit. d) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, in sensul ca acesta supune protecției informațiile care privesc securitatea naționala, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța naționala si apărarea tarii, subliniindu-se că sintagma” aceleași fapte, daca privesc alte documente sau date care prin caracterul si importanta lor fac ca fapta săvârșita sa pericliteze siguranța statului” care face trimitere sub aspectul înțelegerii la prevederile Legii nr. 51/1991, nu satisfac exigentele de previzibilitate si accesibilitate ale normei penale.
În acest sens s-a arătat că pornindu-se de la conceptul de secret de stat având o reprezentare oarecum disponibila prin consultarea legislației extrapenale, se ajunge la o noțiune integral vaga - caracter si importanta - sub aspect prescriptiv si de modelare comportamentala și că in situația in care se face aplicarea textelor supuse controlului contenciosului constituțional, este necesara suprapunerea prevederilor generale menționate la situații concrete, proces care se dovedește echivoc, neprevizibil si permeabil abuzurilor. Prin urmare, este evident sub aspectul arătat ca, intrucat criteriile de determinare a caracterului si importantei faptelor sunt prevăzute de legi extrapenale, eventuala încadrare este rezultatul unui proces de calificare efectuat pe baze normative extrapenale, care nu puteau fi cunoscute de făptuitor si nici apreciate de acesta in momentul săvârșirii faptei, pentru a se putea considera ca acesta a avut reprezentarea, inca de la început, a riscurilor la care s-ar expune in ipoteza săvârșirii faptei prevăzute de legea penala, incluzând încadrarea juridica si pedeapsa prevăzuta de textul incriminator aplicabil.
Așadar, sub aspectul menționat, textele supuse controlului de constituționalitate intra neechivoc in contradicție cu art. 23 alin. (12), cu art. 73 alin. (3) lit. h), cu art. 11 si art. 20 din Constituția României, respectiv art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, prin care se consacra principiul legalității infracțiunilor si pedepselor, potrivit căruia o lege penala nu poate fi aplicata extensiv, in detrimentul acuzatului, prin analogie.
Totodată, s-a subliniat faptul că lipsa neechivoca a calității necesare a dispozițiilor legale supuse controlului in contenciosul constituțional invalidează prezumția de nevinovăție statuata de art. 23 alin. (11) din Constituția României, precum si echitatea procesului care se desfășoară cu privire la fapta de care sunt acuzat, astfel cum aceasta este prevăzuta prin art. 21 alin. (3) din legea fundamentala si de art. 6 din Convenția pentru aprararea drepturilor omului si a libertăților fundamentale.
În motivarea excepției de neconstituționalitatea a disp. art. 911 din C. proc. pen. si art. 13 din Legea nr. 51/1991 s-a susținut că din dispozițiile art. 228 si art. 224 din C. proc. pen. rezulta cu evidenta ca in faza premergătoare urmăririi penale nu pot fi dispuse masuri procesuale, deoarece acestea se pot lua exclusiv cu privire la invinuit sau inculpat, ceea ce implica o urmărire penala procedural dispusa fata de persoana respectiva, care devine astfel parte in procesul penal.
In aceeași ordine de idei, rezulta cu evidenta din dispozițiile legii procesual penale ca inceperea urmăririi penale, punerea in mișcare a acțiunii penale, încuviințarea de probatorii, administrarea acestora si trimiterea in judecata sunt acte procesuale supuse exclusivității procesului penal, aceste distincții, statuate prin norme legale, fiind edictate pentru a satisface exigentele art. 21 alin. (3) din Constituția României, revizuita si art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale.
Or, art. 911 din C. proc. pen. (si art. 13 din Legea nr. 51/1991) nesocotește aceste dispoziții, in măsura in care statuează asupra posibilității efectuării de acte de natura a ilustra existenta acuzației penale, respectiv acte procesuale supuse exclusivității procesului penal-faza urmăririi penale, anterior momentului începerii procesului penal. Mai mult, întreaga secțiune V1 a Capitolului II din Titlul III Cod procedura penala prezintă mari probleme de conformitate cu spațiul de justiție si echitate si, totodată, reprezintă o evidenta ilustrare a unei mentalități depășite si sub aspectul prescriptiv si sub aspectul aplicării legii întrucât acestor dispoziții le lipsește predictibilitatea, fiind inapte a constitui lege in sensul stabilit jurisprudențial in contenciosul european, in aplicarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale. Rezulta așadar, incontestabil, ca in măsura in care se atribuie autorităților menționate competenta de a dispune masuri specifice procesului penal, anterior începerii acestuia, norma legala menționata este neconstituțională.
Totodată, s-a menționat că este dincolo de orice discuție ca masurile la care textul menționat autorizează au ca efect direct, nemijlocit, incontestabil, restrângerea unor drepturi fundamentale. În exemplificare s-a evidențiat că în cazul interceptării comunicațiilor, in discuție este restrângerea unui drept fundamental, cu referire la inviolabilitatea statuata la nivel de lege fundamentala prin art. 28 din Constituția României, revizuita. Or, prin art. 53 alin. (1) din legea fundamentala s-a prevăzut expres ca exercițiul unor drepturi sau a unor libertăți poate fi restrâns motivat de împrejurări excepționale, intre altele, pentru desfășurarea instrucției penale.
Ca atare, restrângerea oricărui drept fundamental, vizata de masurile prevăzute in textul menționat, nu se poate referi la oricine, la un subiect nedeterminat ci, exclusiv, fata de învinuit sau inculpat, ceea ce presupune cu necesitate preexistenta împrejurării declanșării procesului penal fata de aceștia. Mai mult, este evident ca nu numai autorizarea înregistrării convorbirilor telefonice, ci si supravegherea acestei activități nu este realizata de un magistrat independent, prezentând garanții de imparțialitate, in sensul jurisprudenței contenciosului european.
În concluzie, s-a opinat că textul menționat este neconstituțional și sub acest din urmă aspect, cu referire competenta atribuita procurorului, contravenind art. 11, art. 20, art. 21, art. 24, art. 26, art. 27, art. 28, art. 48, art. 49 si art. 53 din Constituția României, art. 6, art. 8, art. 13, art. 17, art. 46 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si jurisprudenței C.E.D.O.
Cu privire la neconstituționalitatea alin. (10) al art. 24 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate s-a argumentat că dreptul la apărare, garantat prin art. 24 din Constituția României, precum si dreptul la o procedura contradictorie implica dreptul oricărei parti de a cunoaște dosarul cauzei, cu referire speciala la mijloacele de proba, în caz contrar, acest drept fiind grav afectat, având în vedere imposibilitatea apărării impotriva unor informații secrete.
În același sens s-a susținut că jurisprudența C.E.D.O. a statuat, cu privire speciala la probele constând in documente clasificate, ca imposibilitatea de cunoaștere a conținutului unor acte ale dosarului, cu consecința imposibilității punerii acestora in discuție, contravine prevederilor art. 6 din Convenție, excepțiile fiind permise doar atunci când documentul nu este decisiv pentru soluția ce se va da in cauza si, cumulativ, când informațiile pe care le conține afectează, evident si in mod absolut, securitatea națională. Or, stabilind ca declasificarea unor documente se realizează de către organul care Ie-a clasificat, art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 generează o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, atunci când informațiile clasificate sunt folosite ca probe intr-o cauza penala.
Aceasta întrucât lipsa oricărui control judecătoresc al caracterului secret al informațiilor si lăsarea posibilității de declasificare la latitudinea necenzurata a unui organ al puterii executive, privează părțile unei proceduri penale de orice garanție împotriva unor operațiuni arbitrare de secretizare.
În concluzie, s-a opinat că textul menționat nu corespunde dispozițiilor art. 21 si art. 24 din Constituția României precum si prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, astfel cum au fost explicitate jurisprudențial prin soluțiile obligatorii in dreptul național, in raport de sistemul de comon law in care lucrează Curtea Europeana, precum si in raport de forța infraconstituțională și supralegislativă conferita însăși Convenției.
În argumentarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiile art. 20 - 22 din Legea nr. 535/2004 s-a susținut că domeniul de incidența al legii este definit de o maniera care permite abuzurile întrucât potrivit acestor dispoziții legale, S.R.I. poate recurge la masurile descrise in lege, in măsura in care exista amenințări la adresa securității naționale, inclusiv fapte de terrorism, scopul legii privind combaterea terorismului, amenințare grava ce justifica ingerințele in dreptul la viata privata al persoanelor.
Cu toate acestea, daca gravitatea amenințării teroriste justifica limitări importante ale dreptului menționat, nu orice amenințări la adresa securității naționale justifica o limitare similara a dreptului persoanei la intimitate.
În acest sens s-a apreciat că legea romana permite organelor de ancheta si serviciilor de securitate sa ignore dreptul la viata privata al persoanei, oricând si in orice situație, atâta timp cat legea nu determina cu exactitate situațiile in care pot interveni astfel de masuri și că omițând sa determine cu precizie domeniul de incidența al acestor dispoziții, legea nici măcar nu permite o analiza a proporționalității ingerinței in viata privata a persoanei. Ca atare, provederile menționate nu conferă suficiente garanții contra arbitrariului, acestea fiind contrare ideii de stat de drept, iar actul normativ nu prezintă calitățile cerute pentru a fi considerata lege in sensul Convenției.
Totodată, s-a subliniat faptul că dispozițiile legale menționate, contrar unei jurisprudențe constante a C.E.D.O., nu conțin garanții împotriva arbitrariului, cu referire la nedeterminarea conținutului exact al autorizației emise, nelimitarea puterilor serviciilor secrete de extindere a autorizației, lipsa normelor atributive de competenta in vederea exercitării controlului judecătoresc al modului de realizare a activităților de investigație și că acestea nu satisfac exigentele legii fundamentale si ale cerințelor Convenției si in raport de împrejurarea ca ingerințele in dreptul la viata privata al persoanei se pot produce, in temeiul acestora, si anterior începerii urmăririi penale, adică in afara procesului penal.
Pe cale de consecință, s-a conchis că dispozițiile menționate încalcă neechivoc garanțiile statuate la nivel de lege fundamentala prin art. 26, art. 28 si art. 53 din Constituția României, respectiv prin art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a jurisprudenței C.E.D.O în aplicarea acestuia.
La termenul din 14 martie 2011, prima instanță a pus în discuția părților, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, admisibilitatea cererii privind sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepțiile de neconstituționalitate invocate de inculpații S.I.C., N.Z., K.G. și F.M.C.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpații S.I.C., N.Z., K.G. și F.M.C., prima instanță a constatat că cererea este admisibilă, în parte, numai în ceea ce privește excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 155 C. pen., art. 157 C. pen., art. 159 C. pen., art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si funcționarea S.R.I., art. 224 C. proc. pen., precum și a dispozițiilor cuprinse în Secțiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. proc. pen.
Prima instanță a apreciat că dispozițiile art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002, din Secțiunea a II-a, Capitolul II al Legii nr. 535/2004, prevederile Legii nr. 508/2004, nu îndeplinesc condiția pertinenței în raport de obiectul cauzei.
Aceeași concluzie s-a constatat și în ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 34 lit. b), art. 37 alin. (1) si (3), art. 45 alin. (1) C. proc. pen. care face trimitere la art. 38 din C. proc. pen., a disp. art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale și a dispozițiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 – privind Noul Cod penal, reținându-se că aceste texte de lege nu relevă existența unei contradicții cu textele constituționale menționate care să facă necesară sesizarea instanței de contencios constituțional.
Prima instanță a constatat că, în privința dispozițiilor art. 155 C. pen., art. 157 C. pen., art. 159 C. pen., art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si funcționarea S.R.I., art. 224 C. proc. pen., precum și a dispozițiilor cuprinse în Secțiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. proc. pen., este îndeplinită condiția pertinenței excepției în raport cu procesul în care au fost invocate, având în vedere infracțiunile reținute în sarcina inculpaților prin rechizitoriu, precum și împrejurarea că o mare parte din mijlocele de probă invocate în actul de sesizare al instanței au fost obținute în faza actelor premergătoare, în urma unor investigații realizate în condițiile art. 911 C. proc. pen., prin raportare la art. 13 din Legea nr. 51/1991, fiind constatate în conformitate cu dispozițiile art. 11 și următoarele din Legea nr. 14/1992.
Nici dispozițiile cuprinse în Secțiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. proc. pen., prin raportare la dispozițiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu se află în conflict cu normele constituționale.
De asemenea, s-a constatat că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 și ale art. 224 C. proc. pen. nu constituie ingerințe în dreptul la o procedură contradictorie și la dreptul la apărare a persoanei suspectate de comiterea unei infracțiuni, aceasta având posibilitatea de a combate aceste acte cu alt mijloc de probă, în situația în care instanta ar întelege să le dea eficientă.
Având în vedere însă că soluționarea fondului cauzei depinde de interpretarea dispozițiilor art. 155 C. pen., art. 157 C. pen., art. 159 C. pen., art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si funcționarea S.R.I., art. 224 C. proc. pen., precum și a dispozițiilor cuprinse în Secțiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. proc. pen., prima instanță a apreciat că se impune sesizarea Curții Constituționale pentru a decide asupra constituționalității textelor de lege mai sus evocate.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații N.Z. și K.G., solicitând, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar și concluziilor orale ale apărătorilor desemnați din oficiu, admiterea acestuia, casarea încheierii recurate, să se constate că sunt îndeplinite toate cele trei condiții de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1997 și sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea acesteia.
Examinând recursurile formulate de inculpații N.Z. și K.G., în baza actelor și lucrărilor de la dosarul cauzei precum și prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața uni judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.
În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată, privind dispozițiile O.U.G. nr. 131/2006, Legii nr. 508/2008, Secțiunea a II-a din Capitolul II al Legii nr. 535/2004 și art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 vizează texte de lege care sunt în vigoare și nu s-au constatat anterior printr-o decizie a Curții Constituționale că sunt neconstituționale.
Referitor la condiția de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale, a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanței judecătorești.
Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.
Aceasta presupune, pe de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.
Dreptul de a invoca o excepție de neconstituționalitate este un drept subiectiv, protejat de lege, care nu are caracter absolut și trebuie exercitat în condițiile și în limitele stabilite de lege (cu bună credință), cu respectarea scopului legii și nu pentru a se încerca denaturarea legii sau a se împiedica aplicarea unei instituții și norme legale.
Înalta Curte apreciază că dispozițiile legale criticate trebuie să fie relevante, cerința relevanței fiind tocmai expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării cauzei.
În speță, inculpații N.Z. și K.G. au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OUG nr. 131/2006, Legii nr. 508/2008, Secțiunea a II-a din Capitolul II al Legii nr. 535/2004 și art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002, susținând că dispozițiile legale menționate contravin prevederilor art. 21, art. 24, art. 26, art. 28, art. 61 alin. (1), art. 115 alin. (7), art. 131 alin. (3), art. 132 alin. (1) din Constituția României, precum și art. 6 și art. 8 din C.E.D.O.
În mod corect, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că în cauză nu s-au oferit motive care să susțină lipsa de conformitate cu Legea Fundamentală și C.E.D.O. a dispozițiilor criticate de inculpați.
Astfel, dispozițiile art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 nu au legătură cu obiectul cauzei, întrucât deși în rechizitoriu se vorbește de documente declasificate, relevanța acestora urmează a fi apreciată în raport de coroborarea cu celelalte mijloace de probă; dispozițiile cuprinse în Secțiunea a II-a Capitolul II al Legii nr. 535/2004 nu au legătură, de asemenea, cu soluționarea cauzei, întrucât infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată sunt infracțiuni privitoare la siguranța statului, prevăzute de Legea nr. 39/2003. De asemenea, prevederile Legii nr. 508/2004 și ale O.U.G. nr. 131/2006 nu îndeplinesc condiția relevanței, în sensul că nu vizează dispoziții legale de care să depindă judecarea cauzei.
Față de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondate recursurile inculpaților N.Z. și K.G.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata sumelor de câte 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.
Sumele de câte 50 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați S.M. și F.M.C., până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.
Sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați O.M. și S.I.C., se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul interpretului de limba turcă desemnat pentru intimatul inculpat O.M. se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații N.Z. și K.G. împotriva Încheierii din 23 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2816/1/2009.
Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.
Sumele de câte 50 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați S.M. și F.M.C., până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.
Sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați O.M. și S.I.C., se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul interpretului de limba turcă desemnat pentru intimatul inculpat O.M. se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 mai 2011.