Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 8 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, s-au dispus următoarele:
S-a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.
În baza art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
În baza art. 1608a alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 1602 alin. (3) și (31) C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar s-au instituit în sarcina inculpatului V.C., următoarele obligații :
a) să nu depășească limita teritorială a municipiului București decât în condițiile stabilite de instanță;
b) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;
e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;
f) să nu se apropie și să nu ia legătura cu inculpații C.C., C.F. și L.M., precum și cu martorii din prezenta cauză, cu experții și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect.
În baza art. 1602 alin. (32) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului V.C. că în caz de încălcare cu rea credință a obligațiilor care îi revin se va lua față de acesta măsura arestării preventive.
În baza art. 1602 alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea încheierii administrației locului de deținere, inculpatului V.C. și tuturor instituțiilor prevăzute la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen.
S-a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. (fiul lui D. și G.) de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 30 martie 2010 emis de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
S-a admis cererea formulată de inculpatul C.C.
În baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a revocat măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
S-a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul L.M. de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara.
Cauza a fost amânată la 12 iulie 2011, termen intermediar, dispunându-se citarea inculpatului V.C.
S-a acordat termen pe fondul cauzei la data de 7 septembrie 2011, dispunându-se citarea inculpatului V.C. și a martorilor B.L., M.G.A., R.M.C. și S.A.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul V.C., prin apărătorii aleși a formulat cerere de punere în libertate provizorie sub control judiciar, cerere pe care, și-a însușit-o, potrivit dispozițiilor art. 1607 alin. (2) C. proc. pen.
Constatând îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii, prima instanță a procedat la ascultarea inculpatului, în conformitate cu art. 1608 alin. (1) C. proc. pen.
În susținerea cererii, inculpatul prin apărători, a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în cauză neexistând probe concrete cu privire la posibilitatea săvârșirii altor infracțiuni sau de încercare de zădărnicire a aflării adevărului prin influențarea martorilor în condițiile în care probatoriul a fost administrat, martorii care cunosc aspecte esențiale privind pretinsele infracțiuni de care este acuzat au fost audiați, iar prin obligațiile pe care instanța i le poate impune sunt create toate condițiile ca acesta să nu i-a legătura cu părțile din proces.
A mai susținut inculpatul că la aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în vedere și datele ce caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor penale, situația familială - are doi copii minori în întreținere, părinții sunt în vârstă și grav bolnavi – și nu în ultimul rând faptul că, deținerea sa în arest preventiv timp de peste 1 an și 2 luni este de natură a duce la transformarea detenției provizorii într-o pedeapsă anticipată.
În fine, inculpatul a invocat prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. și dispozițiile C.E.D.O. în conformitate cu care, scopul măsurilor preventive poate fi atins și prin liberarea sa provizorie sub control judiciar, ca măsură alternativă la arestul preventiv.
Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că este întemeiată.
Prima instanță a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (5) și ale art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, același drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituția României și de art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
S-a reținut că liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligații sau restricții ale libertății) și deoarece măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea acestor măsuri.
Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.).
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient, sau dacă se impune menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu cele ale art. 1602 din același cod, rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie – sub control judiciar sau pe cauțiune – trebuie îndeplinite două condiții, una pozitivă și una negativă, condiția pozitivă vizând natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, determinată de cuantumul pedepsei prevăzută de lege, iar condiția negativă vizând comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Inculpatul V.C. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.
Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.
Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a susnumitului inculpat le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând, pe de o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alți trei inculpați, (aceștia din urmă în stare de libertate) pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- trafic de influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a pretins de la inculpatul C.C. sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia din urmă că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F. - judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție - pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal de la această instanță, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău – societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C. S-a mai reținut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparținând lui L.M., a unor articole cu conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și,
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale inculpatul V.C. a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009 având ca părți Cabinetul de Avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de prezentarea lor atât la organele de urmărire penală, cât și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.
Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu în camera de consiliu legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C., a dispus în conformitate cu dispozițiile art. 3001 C. proc. pen. menținerea măsurii.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit dispozițiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Raportând dispozițiile art. 1602 C. proc. pen. mai sus invocate la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată îndeplinită condiția prevăzută în alin. (1) al textului de lege menționat, în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile de săvârșirea cărora este bănuit inculpatul nu depășesc 18 ani închisoare.
În ce privește ce-a de-a doua condiție prevăzută în alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., prima instanță a constatat că la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influențarea cursului cercetării judecătorești; probele în acuzare au fost administrate în cea mai mare parte – au fost audiați martorii care cunosc împrejurări esențiale legate de pretinsa activitate infracțională a inculpatului –, martorii citați pentru următorul termen de judecată, respectiv P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în cauză, are ca obiectiv stabilirea autenticității și realității convorbirilor telefonice purtate de inculpatul V.C. cu ceilalți coinculpați, și a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporturile originale ce au fost înaintate instanței; copii ale suporturilor și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind atașate la dosar.
Cu privire la inexistența riscului de obstrucționare a desfășurării în bune condiții a cercetării judecătorești s-a apreciat că acesta rezultă și din faptul că, între obligațiile impuse inculpatului de către instanță pe timpul liberării provizorii este și aceea de a nu lua legătura cu inculpații din cauză, cu martorii și cu experții, atrăgându-i-se, totodată atenția că în caz de încălcare a acestei obligații, împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.
Referitor la temeiurile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului și care în opinia procurorului ar justifica soluția de respingere a cererii formulată de inculpat, prima instanță a apreciat că liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menținerea temeiurilor arestării preventive întrucât, pentru situațiile în care se constată încetarea sau modificarea temeiurilor inițiale devin incidente dispozițiile art. 139 C. proc. pen. care reglementează instituțiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii arestării preventive.
În absența unor criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prima instanță a apreciat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care țin de circumstanțele concrete ale cauzei, dar și la datele care circumstanțiază persoana inculpatului, în acest sens fiind și C.E.D.O.
În ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul V.C., prima instanță a reținut că - în măsura în care se va dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta - sunt grave, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanța socială negativă a faptelor se estompează.
Pe de altă parte, regula respectării libertății individuale prevăzută în art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și consacrată - așa cum s-a arătat - și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.
Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică ar fi realmente amenințată.
Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.
Natura faptelor, gravitatea și consecințele lor nu justifică în sine, necesitatea continuării prevenției în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.
Cu privire la persoana inculpatului V.C., prima instanță a reținut că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată, doi copii minori în întreținere.
Referitor la caracterul rezonabil al detenției, prima instanță a apreciat că durata scursă de la data arestării inculpatului (peste 1 an și 2 luni) este suficientă pentru a tinde - în condițiile prelungirii acesteia – la concluzia transformării detenției provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât dispozițiilor legii interne, cât și reglementărilor internaționale.
În consecință, prima instanță a constatat că nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ci și că, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații, va fi din nou arestat.
La termenul de judecată din data de 8 iunie 2011, prima instanță, din oficiu, a pus în discuție, în conformitate cu dispozițiile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen., legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C.
Având în vedere soluționarea favorabilă a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, așa cum rezultă din cele ce preced, s-a constatat că nu se mai impune menținerea stării de arest preventiv a acestuia.
Referitor la cererea inculpatului C.C., prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., luată împotriva sa prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe – Completul de 9 Judecători, prima instanță a constatat că, în motivarea cererii, inculpatul a invocat dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen. și a susținut că menținerea măsurii nu mai este necesară, raportat la scopul măsurilor preventive, existând suficiente garanții pentru a permite constatarea faptului că măsura nu mai este necesară pentru a asigura prezența sa la proces și buna desfășurare a judecății, față de împrejurarea că s-a prezentat la toate termenele de judecată și a respectat programul de supraveghere impus pe durata măsurii.
Inculpatul a susținut și caracterul nejustificat al măsurii cu motivarea că în conduita sa nu au fost identificate elemente de fapt din care să rezulte că nu se conformează obligației de a se supune procedurilor penale decât dacă se menține măsura preventivă luată împotriva sa.
În acest sens, a invocat lipsa antecedentelor penale, statutul profesional, atitudinea procesuală anterioară constând în aceea că a dat declarații complete și exacte de natură a contribui la aflarea adevărului în cauza dedusă judecății. Sub aspectul temeiurilor care justifică menținerea măsurii, inculpatul a susținut că probatoriul a fost administrat în sensul că au fost audiați inculpații și martorii și, în plus, a cerut să se constate că odată cu scurgerea timpului, măsura tinde să devină și excesivă.
În ultimul cuvânt, inculpatul a invocat și faptul că suferă de afecțiuni ce impun investigații medicale în clinicile de specialitate din Germania în a căror evidență se află. În sprijinul cererii formulate, inculpatul a depus un nou set de înscrisuri vizând atât activitatea firmelor pe care le administrează, cât și afecțiunile de care suferă.
Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că este fondată.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, - și, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.
Împotriva încheierii sus-menționate a declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/ 4 din 10 aprilie 2010 și, în baza art. 1491 alin. (12) raportat la art. 146 alin. (111) cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) și (12) C. proc. pen.
Prin Ordonanța procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara luată de instanță a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.
Plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției – s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți trei inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În esență, în actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.
După înregistrarea dosarului la instanță, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 900, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunțată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, Completul de 9 Judecători, prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.
În motivarea încheierii, instanța a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.
Având în vedere dispozițiile art. 139 alin. (2), art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., precum și condițiile prevăzute de art. 1451 alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenția Europeană, art. 137 alin. (3) C. proc. pen., prima instanță a constatat că, la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, proporțională cu gravitatea acuzației penale adusă inculpatului și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia.
La acest moment procesual, prima instanță a constatat că nu se mai justifică menținerea măsurii preventive dispusă în cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au perceput direct activitatea infracțională pretins a fi fost săvârșită de către acesta. Martorii care urmează a fi audiați în cauză cunosc aspecte ce vizează presupusa activitate infracțională desfășurată de coinculpatul L.M.
Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nici o măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe timpul măsurii, sunt aspecte de natură a crea convingerea instanței că scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv buna desfășurare a procesului penal, poate fi atins și în condițiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată față de inculpat în cursul procesului penal.
În ce privește riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, Înalta Curte constată că un atare risc nu mai există deoarece, așa cum s-a arătat, probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe suporturile aflate la organul de urmărire penală, procesele-verbale de redare a acestora fiind atașate la dosar.
S-a mai arătat că măsura tinde să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecății), iar pe de altă parte, disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia.
Referitor la cererea inculpatului L.M., prin care a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara cu motivarea că, menținerea în continuare a acestei măsuri preventive pe o perioadă mai mare de un an nu corespunde unei societăți democratice și scopului pentru care a fost luată chiar și în condițiile în care nu au fost audiați toți martorii pe ale căror depoziții s-a dispus trimiterea sa în judecată, prima instanță a constatat că aceasta nu este fondată.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., secția de combatere a corupției, inculpatul L.M. a fost trimis în judecată în stare de libertate pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- cumpărare de influență în formă continuată prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. constând, în esență, în aceea că în perioada 30 august 2009 – 21 octombrie 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale i-a promis inculpatului V.C. foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul I.P. a unor articole cu conținut electoral și i-a remis suma de 119.000 RON în schimbul promisiunii acestuia din urmă că va interveni pe lângă polițiștii din cadrul D.G.P.M.B. și-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire în cauză în care era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave;
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale a întocmit cu date nereale: contractul de asistență juridică din 19 noiembrie 2009 având ca părți Cabinetul de avocat V.C. și SC L.I. SRL; ordinul de plată din 21 octombrie 2009 în valoare de 119.000 RON; contractul fără număr din 17 octombrie 2009 încheiat între SC L.I. SRL și SC A.I.E. SRL și factura fiscală din 20 octombrie 2009, activitate urmată de înregistrarea în evidența contabilă a societății SC L.I. SRL a acestor înscrisuri și de prezentarea lor în perioada 1 - 4 februarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare și la organele de urmărire penală ca documente justificative în scopul ascunderii faptei de corupție susmenționată și;
- participație improprie la infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că a înregistrat în evidența contabilă a SC L.I. SRL mai multe documente comerciale, financiar contabile și bancare cu conținut nereal.
Împotriva inculpatului L.M. prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, - a luat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile începând cu data de 12 aprilie 2010 până la data de 11 mai 2010 (vol.9, fila 278 dosar urmărire penală).
Analizând condiția generală, respectiv existența unor probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, condiție care este în acord cu cerința înscrisă în art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale referitoare la existența unor motive verosimile de a bănui că inculpatul L.M. a comis o infracțiune, prima instanță a constatat că, în cauză, există probe și indicii temeinice care conduc la existența unor bănuieli legitime că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată fără ca acestuia să i se încalce prezumția de nevinovăție, reglementată de art. 52 C. proc. pen.
De asemenea, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și alin. (8) C. proc. pen., menținerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara fiind justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost deferit justiției, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.
Întrucât cauza se află în faza judecății, prima instanță a apreciat că, pentru aflarea adevărului este absolut necesară continuarea cercetării judecătorești prin ascultarea, cu respectarea principiilor oralității, contradictorialității și nemijlocirii, a martorilor indicați în rechizitoriu, care au perceput direct pretinsa activitate infracțională a inculpatului, pentru a se verifica realitatea cu privire la faptele imputate inculpatului prin actul de sesizare a instanței.
Or, în condițiile în care martorii P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A., indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului L.M. și a căror audiere a fost cerută atât de inculpatul L.M., cât și de ceilalți inculpați, nu au fost încă ascultați la instanță, prima instanță a constatat că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara se impune a fi menținută pentru a împiedica influențarea într-un mod negativ a cursului judecății, urmărindu-se în același timp, în raport cu datele cauzei, să nu se încalce dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil.
Prima instanță a apreciat, totodată, – contrar celor susținute de inculpat, – că menținerea măsurii este în deplină concordanță cu dispozițiile art. 2 paragraf 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 adițional la Convenție și cu jurisprudența instanței de contencios european privind limitarea dreptului de circulație a persoanei, drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarele condiții: să fie prevăzut de lege; să urmărească un scop legitim, respectiv garantarea securității naționale, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, protejarea drepturilor sau libertăților altora ori interesul public într-o societate democratică și să constituie o măsură necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit.
La acest moment al judecății, când cercetarea judecătorească este în desfășurare, menținerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, acesta fiind unul din scopurile măsurilor preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și, totodată, este justificată de considerente ce țin de existența unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul L.M. să împiedice administrarea justiției (așa cum s-a arătat, martorii pe ale căror depoziții procurorul și-a fundamentat rechizitoriul, deși citați pentru termenul din 8 iunie 2011, nu s-au prezentat la instanță în vederea audierii).
Faptele grave pretins comise de inculpatul L.M. împreună cu ceilalți coinculpați, sunt de natură să creeze și să inducă opiniei publice ideea că legea se oprește și nu are eficiență în fața și față de persoane care, prin statutul lor, ar trebui să asigure încrederea cetățenilor onești, a societății în general, în modul în care mediul de afaceri și justiția funcționează.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs:
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile orale ale procurorului, pentru că în mod greșit s-a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării față de inculpatul V.C., pentru că în mod greșit s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., deoarece subzistă riscul de influențare a martorilor și de zădărnicire a aflării adevărului, având în vedere și încercările anterioare ale inculpatului de disimulare a faptelor comise, reținerea eronată a împrejurării că proba testimonială a fost integral administrată; cu privire la soluția de admitere a cererii de revocare a măsurii preventive dispusă anterior față de inculpatul C.C., s-a arătat că nu au fost audiați toți martorii și se mențineau temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea țării.
Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
a) referitor la critica privind dispoziția primei instanțe prin care s-a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării față de inculpatul V.C., analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Din analiza dispozițiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la art. 3002 din același cod, rezultă că, în cursul judecății instanța „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea și temeinicia arestării preventive”, iar potrivit alin. (3) al art. 160b C. proc. pen., „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.
Potrivit dispozițiilor art. 160b alin (2) C. proc. pen., instanța dispune prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 139 alin (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Instanța investită cu soluționarea cauzei, apreciind asupra necesității menținerii măsurii arestării preventive, procedează la efectuarea verificării legalității și temeiniciei măsurii, cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție și fără a se pronunța cu privire la vinovăția inculpatului arestat în cauză.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că arestarea inculpatului V.C. a fost dispusă în baza art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a unei infracțiuni prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.
Încheierea mai sus menționată a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători – în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.
Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive mai sus menționate privind pe inculpatul V.C. au fost argumentate de către judecătorul, căruia îi revenea competența să judece cauza în fond, în sensul că, pe de-o parte, există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., secția de combatere a corupției, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alți trei inculpați, pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- trafic de influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău – societate al cărei administrator este inculpatul C.C. și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C. S-a mai reținut că în perioada 30 august – 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparținând lui L.M., a unor articole cu conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și,
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca părți Cabinetul de Avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată, fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.
Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu în Camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 3001 C. proc. pen., menținerea măsurii.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit dispozițiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. și supusă succesiv controlului judiciar.
Prin încheierea de la 4 aprilie 2011, prima instanță, în temeiul prevederilor art. 160 8a alin. (2) C. proc. pen. a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
Prin Decizia penală nr. 88 de la 11 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 3065/1/2011, a fost admis recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. împotriva încheierii mai sus menționate numai sub anumite dispoziții, printre care și aceea referitoare la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. și în rejudecare a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
Prin Decizia penală nr. 109 din 29 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. împotriva Încheierii din 27 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, a casat încheierea atacată și în rejudecare, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului V.C.
Înalta Curte constată că prima instanță, în mod greșit a stabilit, la momentul procesual la care a făcut verificarea măsurii arestării preventive, inexistența datelor relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul va încerca influențarea cursului cercetării judecătorești prin influențarea în mod direct sau indirect a martorilor sau altor părți, invocând drept argumente aspecte referitoare la stadiul procesual al cauzei, respectiv audierea aproape a tuturor martorilor cu privire la pretinsa activitate infracțională, cei care urmează a mai fi audiați, vizând presupusele fapte penale ale coinculpatului L.M. trimis în judecată și la expertiza tehnică, având ca obiectiv stabilirea autenticității convorbirilor telefonice și a celor purtate ambiental, stocate pe suporții originali aflați la parchet, copiile acestora și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind atașate la dosar, așa încât prin obligațiile impuse inculpatului, ca urmare a admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-ar preîntâmpina influențarea desfășurării cercetării judecătorești, întrucât nu au fost evidențiate datele concrete ale atitudinii procesuale ale inculpatului V.C., în cursul procesului penal.
Așadar, din examinarea cauzei rezultă că printr-o încheiere definitivă, s-a stabilit, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului.
Au fost apreciate ca relevante cele două convorbiri telefonice purtate de numitul F.R.D., la care se face referire și în cuprinsul încheierii prin care a fost luată măsura arestării, influențarea martorului fiind confirmată de discuția din 29 martie 2010 dintre F.R.D. și D.L.A., din care reiese că acesta nu are cunoștință de niciun împrumut, că nu este finul inculpatului Voicu, iar dacă a fost împrumutat, a fost împrumutat de acesta cu sume mici, pe care le-a restituit, manifestându-și dorința de a se prezenta la organele de urmărire penală pentru a-și exprima punctul de vedere.
În cursul cercetării judecătorești, prima instanță l-a ascultat pe martorul F.R.D., la data de 9 februarie 2011, în condiții de oralitate, contradictorialitate, publicitate și în a cărui declarație, aflată la filele 311-314, în vol. II al Dosarului nr. 4489/1/2010, acesta a menționat „După data de 19 august domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori și a exercitat presiuni psihice asupra mea în sensul de a restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C.…”; „…Îmi amintesc că în luna august 2009, chiar de ziua mea de naștere domnul V.C. a exercitat presiuni mari asupra mea în convorbirea telefonică pe care am avut-o cu acesta, convorbire care a fost auzită de către soții Ungureanu, care se aflau în vizită la mine. Urmare acestor presiuni mie mi s-a făcut rău și am fost transportat la spital…”; „…Eu am acceptat să răspund întrebărilor adresate de domnul V.C. în convorbirea telefonică din 20 decembrie 2009 în modul în care acesta îmi sugera să dau răspunsul, deoarece „m-a luat direct, brusc, nu mă așteptam” și i-am spus clar avocatei mele D.L. că merg la D.N.A.”
Astfel, din conținutul declarației martorului F.R.D., rezultă aspecte concrete ale atitudinii inculpatului V.C., asupra acestuia, ceea ce conduce la subzistența temeiului inițial avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv art. 148 lit. b) C. proc. pen.
Totodată, instanța de recurs constată că, de la data de 8 iunie 2011 și până la termenul din 7 septembrie 2011, dată la care urmează să fie ascultați, martorii B.L., M.G.A., R.M.C., și S.A., fiind dispusă citarea acestora, așa cum rezultă din dispozitivul încheierii de la data menționată, nu au mai fost administrate alte mijloace de probă cu privire la fondul cauzei, așa încât nu se evidențiază date concrete cu privire la schimbarea temeiurilor inițiale care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.
Mai mult, argumentul invocat de către prima instanță cu privire la ascultarea unei mari părți din martorii indicați în rechizitoriu, în raport cu pretinsele fapte comise de inculpatul V.C., iar martorii neascultați ar avea relevanță pentru infracțiunile pretins a fi săvârșite de un alt coinculpat, ceea ce ar conduce la diminuarea posibilității influențării martorilor, nu poate fi avut în vedere, întrucât scopul general al măsurilor preventive, inclusiv a aceleia a arestării preventive statuat la art. 136 alin. (1) C. proc. pen., vizează asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, iar cel concret constă în lămurirea împrejurărilor faptice concrete ale existenței sau nu a contribuțiilor tuturor inculpaților cu privire la pretinsele infracțiuni, în baza unor măsuri, care să permită realizarea fără nici o potențială ingerință, a acestui scop.
Înalta Curte apreciază că în cauză subzistă și temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât circumstanțele personale ale inculpatului nu pot fi analizate prioritar, ci dimpotrivă trebuie raportate la natura și gravitatea faptelor pretinse comise de inculpat, la calitatea avută de acesta, aceea de înalt demnitar și avocat, precum și rezonanța socială a faptelor, ceea ce conduce la concluzia că cel puțin în stadiul procesual actual, se impune menținerea arestării preventive a inculpatului V.C.
Așadar, în contextul concret al cauzei se justifică menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., întrucât aceasta este singura aptă la acest moment procesual în a asigura realizarea scopului pentru care a fost dispusă, neimpunându-se înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă, așa cum greșit a apreciat prima instanță, având în vedere nu numai persistența indiciilor și probelor cu privire la presupunerea rezonabilă a comiterii faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, în condițiile art. 143 C. proc. pen., a celorlalte temeiuri, respectiv art. 148 lit. b) și f) din același cod, dar și complexitatea cauzei, determinată de numărul inculpaților, al martorilor, de conduita procesuală a inculpatului și încercarea anterioară de zădărnicire a aflării adevărului.
Înalta Curte constată, de asemenea, că nu pot fi reținute nici argumentele primei instanțe cu privire la caracterul nerezonabil al măsurii arestării preventive sub aspectul duratei acesteia, întrucât în contextul concret al cauzei, durata arestării preventive a inculpatului de la 30 martie 2010 și până azi 17 iunie 2011, se circumscrie criteriilor impuse de jurisprudența instanței de contencios european, având în vedere gravitatea faptelor pretins a fi comise, complexitatea cauzei, numărul inculpaților, comportamentul procesual concret al inculpatului V.C., așa încât menținerea acesteia în continuare nu poate conduce la concluzia transformării acesteia într-o eventuală pedeapsă ce s-ar aplica inculpatului.
În concluzie, Înalta Curte consideră că sunt respectate și prevederile art. 5 § 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
b) referitor la criticile privind dispoziția primei instanțe de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul V.C., analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă, așadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Raportând considerațiile teoretice anterior expuse speței de față se constată că față de inculpatul V.C. s-a luat măsura arestării preventive, reținându-se ca temeiuri dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) și lit. f) C. proc. pen.
Înalta Curte apreciază că prima instanță, în mod eronat, a constatat că obligațiile ce puteau fi impuse în cadrul controlului judiciar instituit cu privire la inculpat ar fi fost apte a asigura realizarea scopului măsurilor preventive și buna desfășurare a procesului penal, astfel după cum impun dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Înalta Curte apreciază că, în cauză există date că inculpatul, odată liberat provizoriu sub control judiciar, cel puțin, în acest moment procesual, va încerca să zădărnicească aflarea adevărului în cauză, prin influențarea martorilor din dosar, având în vedere că unul din temeiurile de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care prevăd că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert.”.
Astfel, inculpatul V.C., după ce a luat cunoștință de probele administrate în cauza în care era cercetat, în perioada în care, împotriva sa, procurorul luase măsura obligării de a nu părăsi țara, a încercat să își preconstituie probe în apărare, scop în care, l-a contactat telefonic pe martorul R.D.F. și, de comun acord, au convenit să susțină ideea că martorul a solicitat și a primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre infracțiunile de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată) cu termen de restituire la sfârșitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut pentru martor, cu titlu de împrumut, de la inculpatul C.C.
Potrivit dispozițiilor art. 1602 C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți .” rezultă că cerința negativă ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda liberarea provizorie sub control judiciar vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Din convorbirea telefonică pe care inculpatul V.C. a avut-o cu martorul F.D.R. rezultă că acesta a încercat să își preconstituie probe în apărare.
Mai mult decât atât, la termenul de judecată din data de 9 februarie 2011, audiat fiind, martorul R.D.F. a precizat că își menține declarațiile date în faza de urmărire penală și a afirmat că :„. domnul V.C. spunându-mi că dacă voi fi întrebat să spun că banii (suma de 260.000 euro), sunt ai domnului C.C. și că i-a cerut cu titlu de împrumut pentru mine, deși eu știam că banii nu au fost ceruți pentru mine”, și „ după data de 19 august, domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori și a exercitat presiuni psihice asupra mea, în sensul de a-i restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C.” (fila 4 din declarația martorului aflată la dosarul primei instanțe).
Aspectele declarate de martorul R.D.F. au fost susținute de martora F.M., audiată la data de 9 februarie 2011: ”.precizez că începând din vara anului 2009 și până la finalul anului am asistat la discuții telefonice, câteva, două-trei, pe care soțul meu le avea cu domnul V.C. și de fiecare dată acesta era tensionat”, ”nu îmi amintesc ca soțul meu să fi împrumutat sume de bani de la U.N. sau de la alte persoane” și ”.cred că la momentul când au avut loc cele două întâlniri cu inculpatul V.C. la Restaurantul S. nici nu se punea în discuție existența unor datorii ale soțului meu față de V.C.”.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, în speță, nu trebuie să se raporteze doar la condițiile limitativ prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. și la datele ce caracterizează persoana inculpatului, ci și la condiția referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și care a constituit un alt temei legal avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., aceasta având drept scop atingerea finalităților măsurilor preventive, astfel după cum acestea sunt reglementate de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat, rezultă că lăsarea sa în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie a acestuia, la acest moment procesual incipient în derularea urmăririi penale, neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public.
Dreptul părții aflată în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței o obligație de a dispune o atare măsură, în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public, astfel că, după cum s-a argumentat și în cele ce preced, aprecierea primei instanțe cu privire la temeinicia cererii inculpatului, prin raportare la cazul concret, este eronată.
De altfel, C.E.D.O. reține că legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize, în concret, a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).
Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt respectate și prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depășit o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecății, și nici că ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse ce i-ar fi aplicată inculpatului.
c) referitor la criticile vizând dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpatul C.C., analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal și de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ținându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și de alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Conform dispozițiilor art. 1451 alin. (1) C. proc. pen., obligarea de a nu părăsi țara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.
Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață;
b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;
c) măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în scopul garantării libertății de circulație a persoanei și evitării arbitrariului, existența unei proporționalități, între gravitatea infracțiunii de care este suspectat inculpatul și scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfășurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).
Totodată, dispozițiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfășurare a procesului penal și preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., secția de combatere a corupției, iar în temeiul art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.
Încheierea anterior menționată a fost casată prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în baza art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen. cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara.
Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu, a fost luată de către prima instanță, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Ulterior, în cursul cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 11 mai 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanța a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a dispus revocarea acesteia pentru ca, prin Decizia penală nr. 122 din 24 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 4130/1/2011, urmare admiterii recursului declarat de parchet, să fie respinsă ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, instituită în sarcina inculpatului C.C., prin Încheierea din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază că, în mod eronat, prima instanță a constatat că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea măsurii obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C., față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și martorii indicați în rechizitoriu și că, totodată, acesta a depus înscrisuri referitoare la activitatea societății ce o administrează și la starea sa de sănătate.
Cercetarea judecătorească este în curs de desfășurare, prima instanță apreciind în mod greșit că proba cu martori a fost epuizată, aspect ce rezultă chiar din dispozitivul încheierii atacate, prin care s-a dispus citarea, pentru termenul din 7 septembrie a martorilor B.L., M.G.A., R.M.C. și S.A.
Împrejurarea că, în parte, probatoriul a fost administrat nu conduce la concluzia că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii, în condițiile în care acestea au vizat și natura și gravitatea faptei despre care există indicii că a fost săvârșită de către inculpat, precum și necesitatea de a garanta buna desfășurare a procesului penal.
În același timp, nici înscrisurile depuse de inculpat în susținerea cererii, care privesc afecțiunile de care acesta suferă, vizând împrejurări situate în timp anterior datei la care măsura obligării de a nu părăsi țara a fost dispusă față de inculpat, nu sunt relevante, în condițiile în care aceste aspecte au fost avute în vedere de instanța de judecată și la momentul luării acestei măsuri.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara este în concordanță și cu dispozițiile art. 2 paragrafele 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 și cu jurisprudența Curții Europene privind limitarea dreptului de circulație a persoanelor.
Pe de altă parte, în condițiile în care nu au fost audiați toți martorii și nu au fost administrate și alte probe (expertize tehnice, criminalistice), temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive se mențin, având în vedere necesitatea împiedicării influențării într-un mod negativ a cursului judecății și asigurării dreptului inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil.
Apărările invocate în ceea ce privește rezonabilitatea duratei măsurii obligării de a nu părăsi țara nu pot fi reținute întrucât, din examinarea cauzei rezultă că, de la momentul luării de către instanță a acestei măsuri (la data de 3 iunie 2010) și până la data judecării prezentului recurs (17 iunie 2011) a trecut un interval de timp de 1 an, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei și gravitatea deosebită a faptelor, în condițiile în care cercetarea judecătorească se desfășoară ritmic.
Înalta Curte mai constată, de asemenea, că față de ceilalți coinculpați (C.F. și L.M.), prima instanță a menținut măsurile preventive, ceea ce poate duce la concluzia că, în contextul unor fapte și circumstanțe asemănătoare, soluția primei instanțe de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. este nejustificată.
Conduita procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest moment reprezintă o obligație a părții, iar nu un element care să o evidențieze în mod pozitiv, neconstituind o garanție că atitudinea procesuală se va perpetua, astfel încât procesul penal să se desfășoare în condiții normale.
În concluzie, temeiurile avute în vedere de prima instanță la luarea în cursul judecății, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. se mențin, astfel încât nu se justifică revocarea acesteia.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.
Va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției prin care s-a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., a dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. și a măsurilor aplicate, precum și a dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, dispoziții care vor fi înlăturate și, în rejudecare, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., se va menține măsura arestării preventive a inculpatului V.C.
Totodată, va fi respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
Va fi respinsă, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Onorariul apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, pentru intimații inculpați C.C. și V.C., în sumă de câte 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. împotriva Încheierii din 8 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției prin care s-a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., a dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. și a măsurilor aplicate, precum și a dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, dispoziții pe care le înlătură și, în rejudecare:
În baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține măsura arestării preventive a inculpatului V.C.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Onorariul apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, pentru intimații inculpați C.C. și V.C., în sumă de câte 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie 2011.