Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 957 din 28 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.A. și a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 23 iunie 2011, inculpatul A.A. a solicitat, în temeiul art. 1602 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis conform încheierii nr. 759 din 25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. 4374/1/2011.
În motivarea cererii, inculpatul a arătat că din punctul de vedere al admisibilității, aceasta îndeplinește condițiile art. 1602 C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile dare de mită, respectiv aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat nedepășind 18 ani închisoare.
În ceea ce privește temeinicia cererii, inculpatul a susținut că nu va săvârși alte infracțiuni și că se află în imposibilitate de a zădărnici aflarea adevărului în cauză, întrucât singura persoană pe care o cunoaște este comisarul vamal I.M.I.
Totodată, inculpatul a susținut că nu face parte din grupul infracțional organizat, nu a săvârșit nicio infracțiune de dare de mită, fiind nevinovat.
Inculpatul a invocat și circumstanțele personale legate de situația sa familială și socială, susținând că lăsarea sa în libertate nu constituie un pericol concret pentru ordinea publică.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar prin prisma motivelor invocate și a textelor de lege incidente, prima instanță a constatat următoarele:
Prin încheierea nr. 759 din 25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, (dosar nr. 4374/1/2011) rămasă definitivă prin încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 a Completului de 5 judecători, s-a luat măsura arestării preventive a inculpatului A.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 și dare de mită prevăzute de art. 255 pct. 1 C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că, în perioada octombrie 2010 – februarie 2011, în calitate de intermediar vamal a săvârșit, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, mai multe acte materiale specifice infracțiunii de dare de mită.
Au fost reținute ca temei al arestării preventive dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se că în cauză există indicii care fac verosimilă bănuiala că inculpatul a comis infracțiunile reținute în sarcina sa, infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum și probe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Măsura arestării preventive a fost prelungită de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, la data de 18 iunie 2011, pentru 30 de zile.
Prima instanță a constatat admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de avocatul inculpatului A.A. și însușită de acesta, urmând a examina temeinicia ei.
Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură preventivă limitativă de drepturi, instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puțin gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal sau a împiedica comiterea altor fapte penale.
Pe de altă parte, liberarea provizorie sub control judiciar are un caracter facultativ, aplicarea ei fiind lăsată la aprecierea instanței, și, în același timp, subiectiv, deoarece se admite după verificarea condițiilor pentru considerații care privesc persoana inculpatului, în sensul că se apreciază că deținerea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare.
Prima instanță a reținut că infracțiunile care au determinat luarea măsurii preventive a arestării acestuia se încadrează în sfera unor infracțiuni grave, cu un ridicat grad de pericol social.
În concret, inculpatul este acuzat că a promis, oferit sau, după caz, a dat diverse sume de bani comisionarului vamal I.M.I. pentru ca acesta să remită respectivele sume lucrătorilor vamali de la B.V.C.S.A., precum și conducerii grupului infracțional constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii vamali să-și încalce atribuțiile de serviciu și să permită accesul pe teritoriul României a unor containere importate ce conțineau mărfuri contrafăcute, alte mărfuri sau mărfuri în alte cantități decât cele înscrise în declarația vamală de import, mărfuri subevaluate, ori, pur și simplu, ca lucrătorii vamali să-și execute atribuțiile de serviciu și să proceseze containerele respective, permițând accesul lor în țară, în loc să fie blocate în vamă, fără vreun temei legal plauzibil.
Examinarea gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunțându-se în mod constant și C.E.D.O. (a se vedea în acest sens cauzele C. împotriva R., L. împotriva F., H. împotriva O.).
Natura infracțiunilor presupus săvârșite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este el conturat de modalitățile și împrejurările comiterii lor, frecvența acestui tip de infracțiuni și urmările negative pe care le produc în plan economic și social, cât și stadiul actual al cercetărilor, au condus prima instanță la concluzia că în acest moment procesual nu se impune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului.
În vederea bunei desfășurări a procesului penal, în această fază de început a urmăririi penale, prima instanță a apreciat că se impune starea de detenție preventivă a inculpatului, intereselor personale ale acestuia de a fi judecat în stare de libertate opunându-i-se necesitatea ocrotirii interesului general al societății, care este precumpănitor.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.
Amplele concluzii ale apărătorilor recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 53 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă așadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței [art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.] și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni, sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Raportând considerațiile teoretice expuse cauzei concrete dedusă judecății se constată că prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 759 din 24/25 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat) Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus în baza art. 1491 raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului A.A.pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
În motivarea încheierii, instanța a reținut că în cauză există probe și indicii temeinice suficiente ce fac verosimilă săvârșirea de către inculpat a infracțiunilor pentru care este cercetat, prevăzute și pedepsite de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 și art. 255 pct. 1 C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Ulterior, măsura arestării preventive a inculpatului a fost prelungită de către instanță.
Se reține, astfel, că inculpatul A.A. este acuzat că a promis, oferit sau, după caz, a dat diverse sume de bani comisionarului vamal I.M.I. pentru ca acesta să remită respectivele sume lucrătorilor vamali de la B.V.C.S.A., precum și conducerii grupului infracțional constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii vamali să-și încalce atribuțiile de serviciu și să permită accesul pe teritoriul României a unor containere importate ce conțineau mărfuri contrafăcute, alte mărfuri sau mărfuri în alte cantități decât cele înscrise în declarația vamală de import, mărfuri subevaluate, ori, pur și simplu, ca lucrătorii vamali să-și execute atribuțiile de serviciu și să proceseze containerele respective, permițând accesul lor în țară, în loc să fie blocate în vamă, fără vreun temei legal plauzibil.
De asemenea, se are în vedere că realizarea scopurilor măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. nu poate fi îndeplinită în absența privării de libertate a inculpatului, ținându-se cont de faptul că există dubii suficient de puternice, apte să justifice în mod rezonabil presupunerea că atașamentul inculpatului față de normele de conviețuire sociale nu sunt suficient de puternice pentru a-l împiedica să încerce îngreunarea procedurilor judiciare, în condițiile în care în cauză sunt cercetați mai mulți inculpați, unii aflați în poziții sociale și profesionale de vârf în cadrul statului.
Față de aspectele anterior relevate se constată că, deși cererea de liberare provizorie sub control judiciar îndeplinea condițiile legale referitoare la cuantumul maxim al pedepsei, aceasta nu realiza cerința oportunității, rezultând implicit din interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., raportat la art. 1602 C. proc. pen.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat rezultă că lăsarea acestuia în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea sa provizorie la acest moment procesual neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal.
Așa fiind, se reține că soluția dispusă de către prima instanță este legală și temeinică, dând o corectă interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează instituția juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor preventive, în general.
Dreptul părții aflată în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței obligația de a dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public, în cauza dedusă judecății, interesul public primând față de cel individual, al inculpatului, de a fi cercetat și judecat în stare de libertate.
Astfel, detenția provizorie a inculpatului apare ca fiind legitimă, atât față de existența indiciilor concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de cel al individului, de a beneficia de cercetarea în stare de libertate, cât și față de durata măsurii și necesitatea normalei desfășurări a procesului penal, liberarea provizorie a inculpatului, la momentul procesual actual, nefiind oportună, deoarece nu ar conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, astfel după cum acesta este reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Criticile invocate de apărare sunt nefondate și vor fi respinse.
Circumstanțele personale ale inculpatului nu trebuie examinate în mod exclusiv, ci în corelație cu interesul public, respectiv protejarea de riscul repetării unor fapte similare, aspectele personale nefiind suficient de puternice pentru a constitui un temei de admitere a cererii.
Așa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.A. împotriva încheierii nr. 957 din 28 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5287/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 iulie 2011.