Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 12 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, s-au dispus, între altele, următoarele:
S-a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C..
În baza art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C..
În baza art. 1608a alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 1602 alin. (3) și alin. (31) C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar instituie în sarcina inculpatului V.C., următoarele obligații:
a) să nu depășească limita teritorială a municipiului București decât în condițiile stabilite de instanță;
b) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de poliție de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit sau ori de câte ori este chemat;
d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;
e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;
f) să nu se apropie și să nu ia legătura cu inculpații C.C., C.F. și L.M., precum și cu martorii din prezenta cauză, cu experții și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect.
În baza art. 1602 alin. (32) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului V.C. că în caz de încălcare cu rea credință a obligațiilor care îi revin se va lua față de acesta măsura arestării preventive.
În baza art. 1602 alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea prezentei încheieri administrației locului de deținere, inculpatului V.C. și tuturor instituțiilor prevăzute la art. 145 alin. (21) C. proc. pen.
S-a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. (fiul lui D. și G.) de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 30 martie 2010 emis de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul V.C., prin apărătorii aleși a formulat cerere de punere în libertate provizorie sub control judiciar, cerere pe care, și-a însușit-o, potrivit dispozițiilor art. 1607 alin. (2) C. proc. pen.
Constatând îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii, prima instanță a procedat la ascultarea inculpatului, în conformitate cu art. 1608 alin. (1) C. proc. pen.
În susținerea cererii, inculpatul prin apărători, a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în cauză neexistând probe concrete cu privire la posibilitatea săvârșirii altor infracțiuni sau de încercare de zădărnicire a aflării adevărului prin influențarea martorilor în condițiile în care probatoriul a fost administrat, martorii care cunosc aspecte esențiale privind pretinsele infracțiuni de care este acuzat au fost audiați, iar prin obligațiile pe care instanța i le poate impune sunt create toate condițiile ca acesta să nu i-a legătura cu părțile din proces.
A mai susținut inculpatul că la aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în vedere și datele ce caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor penale, situația familială – are doi copii minori în întreținere, părinții sunt în vârstă și grav bolnavi – și nu în ultimul rând faptul că, deținerea sa în arest preventiv timp de peste 1 an și 2 luni este de natură a duce la transformarea detenției provizorii într-o pedeapsă anticipată.
În fine, inculpatul a invocat prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. și dispozițiile C.E.D.O. în conformitate cu care, scopul măsurilor preventive poate fi atins și prin liberarea sa provizorie sub control judiciar, ca măsură alternativă la arestul preventiv.
Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că este întemeiată.
Prima instanță a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (5) și ale art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, același drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituția României și de art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
S-a reținut că liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligații sau restricții ale libertății) și deoarece măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea acestor măsuri.
Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.).
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient, sau dacă se impune menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu cele ale art. 1602 din același cod, rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie – sub control judiciar sau pe cauțiune – trebuie îndeplinite două condiții, una pozitivă și una negativă, condiția pozitivă vizând natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, determinată de cuantumul pedepsei prevăzută de lege, iar condiția negativă vizând comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Inculpatul V.C. a fost arestat preventiv prin încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.
Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.
Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a susnumitului inculpat le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând, pe de o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alți trei inculpați, (aceștia din urmă în stare de libertate) pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- trafic de influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a pretins de la inculpatul C.C. sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia din urmă că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F. - judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție - pe lângă magistrații Secției de Contencios Administrativ și Fiscal de la această instanță, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C. S-a mai reținut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparținând lui L.M., a unor articole cu conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și,
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale inculpatul V.C. a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009 având ca părți Cabinetul de Avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de prezentarea lor atât la organele de urmărire penală, cât și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.
Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu în camera de consiliu legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C., a dispus în conformitate cu dispozițiile art. 3001 C. proc. pen. menținerea măsurii.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit dispozițiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Raportând dispozițiile art. 1602 C. proc. pen. mai sus invocate la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată îndeplinită condiția prevăzută în alin. (1) al textului de lege menționat, în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile de săvârșirea cărora este bănuit inculpatul nu depășesc 18 ani închisoare.
În ce privește ce-a de-a doua condiție prevăzută în alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., prima instanță a constatat că la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influențarea cursului cercetării judecătorești; probele în acuzare au fost administrate în cea mai mare parte – au fost audiați martorii care cunosc împrejurări esențiale legate de pretinsa activitate infracțională a inculpatului –, martorii citați pentru următorul termen de judecată, respectiv P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în cauză, are ca obiectiv stabilirea autenticității și realității convorbirilor telefonice purtate de inculpatul V.C. cu ceilalți coinculpați, și a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporturile originale ce au fost înaintate instanței; copii ale suporturilor și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind atașate la dosar.
Cu privire la inexistența riscului de obstrucționare a desfășurării în bune condiții a cercetării judecătorești s-a apreciat că acesta rezultă și din faptul că, între obligațiile impuse inculpatului de către instanță pe timpul liberării provizorii este și aceea de a nu lua legătura cu inculpații din cauză, cu martorii și cu experții, atrăgându-i-se, totodată atenția că în caz de încălcare a acestei obligații, împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.
Referitor la temeiurile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. b) și lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului și care în opinia procurorului ar justifica soluția de respingere a cererii formulată de inculpat, prima instanță a apreciat că liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menținerea temeiurilor arestării preventive întrucât, pentru situațiile în care se constată încetarea sau modificarea temeiurilor inițiale devin incidente dispozițiile art. 139 C. proc. pen. care reglementează instituțiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii arestării preventive.
În absența unor criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prima instanță a apreciat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care țin de circumstanțele concrete ale cauzei, dar și la datele care circumstanțiază persoana inculpatului, în acest sens fiind și C.E.D.O.
În ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul V.C., prima instanță a reținut că - în măsura în care se va dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta - sunt grave, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanța socială negativă a faptelor se estompează.
Pe de altă parte, regula respectării libertății individuale prevăzută în art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și consacrată - așa cum s-a arătat - și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.
Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică ar fi realmente amenințată.
Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.
Natura faptelor, gravitatea și consecințele lor nu justifică în sine, necesitatea continuării prevenției în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.
Cu privire la persoana inculpatului V.C., prima instanță a reținut că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată, doi copii minori în întreținere.
Referitor la caracterul rezonabil al detenției, prima instanță a apreciat că durata scursă de la data arestării inculpatului (peste 1 an și 4 luni) este suficientă pentru a tinde - în condițiile prelungirii acesteia - la concluzia transformării detenției provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât dispozițiilor legii interne, cât și reglementărilor internaționale.
În consecință, prima instanță a constatat că nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ci și că, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații, va fi din nou arestat.
La termenul de judecată din data de 12 iulie 2011, prima instanță, din oficiu, a pus în discuție, în conformitate cu dispozițiile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen., legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C.
Având în vedere soluționarea favorabilă a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, așa cum rezultă din cele ce preced, s-a constatat că nu se mai impune menținerea stării de arest preventiv a acestuia.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs:
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile orale ale procurorului, pentru că în mod greșit s-a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării față de inculpatul V.C. și pentru că în mod greșit s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., deoarece subzistă riscul de influențare a martorilor și de zădărnicire a aflării adevărului, având în vedere și încercările anterioare ale inculpatului de disimulare a faptelor comise, reținerea eronată a împrejurării că proba testimonială a fost integral administrată.
Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Liberarea provizorie, deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune” corelate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite atât condiția pozitivă prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., cât și cerințele negative prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
Condiția pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, determinată de cuantumul pedepsei prevăzute de lege.
Sub acest aspect, potrivit art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.
Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., cererea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În ceea ce privește prima condiție, referitor la cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege, Înalta Curte constată că infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul sunt infracțiuni de corupție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului V.C. este admisibilă.
De asemenea, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite și condițiile negative cerute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., circumstanțele cauzei neoferind date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar întreprinde acte de natură a influența bunul mers al procesului penal sau că există pericolul de săvârșire a altor infracțiuni.
În aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în absența unor criterii legale, Înalta Curte consideră că trebuie să se raporteze atât la elemente care țin de circumstanțele concrete ale cauzei, cât și de datele care circumstanțiază persoana inculpatului.
Fără îndoială că faptele pentru care este cercetat inculpatul - trafic de influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) și fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - sunt deosebit de grave, însă, raportat la obiectul prezentei cereri, Înalta Curte nu va face o analiză a acestor aspecte.
Pe de altă parte, natura, gravitatea și efectele faptei nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii, în lipsa unor elemente capabile să demonstreze că eliberarea acestuia ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice or, în speță, acuzarea nu a indicat asemenea date, iar existența lor nu este susținută nici de actele dosarului.
A considera că o persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie menținută în stare de arest preventiv până la soluționarea fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar scopului instituției liberării provizorii sub control judiciar, așa cum este reglementată în art. 1601 și art. 1602 C. proc. pen.
Art. 136 alin. (1) C. proc. pen., prevede că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detenție pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua față de acesta una din măsurile preventive: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, arestarea preventivă.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
Pe de altă parte, regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.
Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni nu poate constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie decât dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată. Or, în speță, asemenea indicii nu există.
Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influențarea cursului cercetării judecătorești; probele în acuzare au fost administrate în cea mai mare parte – au fost audiați martorii care cunosc împrejurări esențiale legate de pretinsa activitate infracțională a inculpatului - martorii citați pentru următorul termen de judecată, respectiv P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în cauză, are ca obiectiv stabilirea autenticității și realității convorbirilor telefonice purtate de inculpatul V.C. cu ceilalți coinculpați, și a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporturile originale ce au fost înaintate instanței; copii ale suporturilor și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind atașate la dosar.
Sub un alt aspect, o pondere în aprecierea temeinicei unei cereri de liberare provizorie trebuie să o aibă și datele care țin de persoana inculpatului.
În acest sens, jurisprudența C.E.D.O. a statuat că pericolul pe care îl prezintă inculpatul și care i-ar atrage starea de detenție provizorie nu trebuie apreciat numai pe baza gravității faptei, a sancțiunilor penale și a celor civile care îl amenință pe inculpat ci în cauză intervin și alte circumstanțe cum ar fi: caracterul inculpatului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele materiale, legătura cu familia (cauza N. contra Austriei).
Or, inculpatul V.C. are un domiciliu stabil, are familie organizată, doi copii în întreținere, nu are antecedente penale.
Liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligații sau restricții ale libertății).
Întrucât măsurile preventive aduc atingere libertății individuale consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.
Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.).
C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 5§3 din Convenție și în situația în care instanțele naționale atunci când se confruntă cu prelungirea măsurii arestării preventive nu analizează posibilitatea aplicării unor măsuri alternative pentru a asigura prezența inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune, eliberarea sub control judiciar, interdicția de a părăsi țara sau orașul (cauza S. contra României, cauza T. contra României, cauza L. contra Bulgariei, cauza V. contra Serbiei).
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
În condițiile arătate, Înalta Curte consideră că scopul măsurilor preventive - așa cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. - poate fi realizat și prin liberarea provizorie a inculpatului, cu impunerea unui control judiciar care presupune respectarea condițiilor restrictive de drepturi ce vor fi stabilite de instanță.
Referitor la caracterul rezonabil al detenției, Înalta Curte apreciază că durata scursă de la data arestării inculpatului (aproximativ 1 an și 4 luni) este suficientă pentru a tinde - în condițiile prelungirii acesteia - la concluzia transformării detenției provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât dispozițiilor legii interne, cât și reglementărilor internaționale.
Pentru considerentele expuse mai sus, în mod corect, prima instanță a apreciat întemeiată cererea formulată de inculpatul V.C., în baza art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., a admis-o și a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia.
La termenul de judecată din data de 12 iulie 2011, prima instanță, din oficiu, a pus în discuție, în conformitate cu dispozițiile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen., legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C.
Având în vedere soluționarea favorabilă a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, așa cum rezultă din argumentele mai sus arătate, în mod corect, prima instanță a constatat că nu se mai impune menținerea stării de arest preventiv a acestuia.
În concluzie, în mod corect, prima instanță a apreciat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie a inculpatului, cu impunerea unui control judiciar care presupune respectarea condițiilor restrictive de drepturi și că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a acestuia.
Așa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. va fi respins, ca nefondat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, pentru intimatul inculpat V.C., în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. împotriva Încheierii din 12 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010 privind pe intimatul inculpat V.C..
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, pentru intimatul inculpat V.C., în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 iulie 2011.