Asupra recursului de față,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea nr. 1066 din 15 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.S. cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că inculpatul C.S. a formulat, prin apărătorul său, cerere de liberare provizorie sub control judiciar, solicitând în temeiul art. 1602 și urm. C. proc. pen., liberarea sa sub control judiciar. În motivarea cererii s-a arătat că nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni, sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau alte asemenea fapte și s-a susținut că dispozițiile art. 1608 alin. (2) C. proc. pen. prevăd în mod clar că în cazul în care sunt îndeplinite condițiile legale instanța admite cererea și dispune punerea în libertate. De asemenea, pentru egalitate de tratament cu ceilalți inculpați care au fost puși in libertate, se impune și lăsarea inculpatului în libertate, circumstanțele personale favorabile reprezentând o garanție pentru ca inculpatul să fie pus în libertate.
Examinând actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului C.S. a fost dispusă pe o durată de 29 zile prin încheierea nr. 759 din 24/25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ulterior fiind prelungită pe o durată de 30 de zile prin încheierea nr. 888 din 18 iunie 2011. Ambele încheieri au rămas definitive prin respingerea recursului inculpatului. La data de 11 iulie 2011, prin încheierea nr. 1026, a fost prelungită cu încă 30 de zile măsura arestării preventive a inculpatului.
S-a constatat că procurorul a reținut în sarcina inculpatului că, în calitate de director al D.R.A.O.V. Constanța, în intervalul 2010-2011 a aderat și a sprijinit un grup infracțional organizat.
Astfel, la data de 25 noiembrie 2010, inculpatul C.S. a fost contactat de inculpatul T.D.I. pentru a dispune măsuri de retorsiune față de elementele dizidente ale grupului, inculpatul D.M. și inculpatul A.N.A.R.B.M. care nu își plătiseră datoriile bănești față de grupul infracțional, incluzând atât comisioanele vamale cât și sumele de bani percepute cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali.
La data de 14 decembrie 2010, orele 16:02:47, inculpatul C.S. l-a asigurat pe inculpatul T.D.I. că un control al D.R.A.O.V. nu va constata absolut nimic compromițător pentru activitatea grupului infracțional.
La data de 15 decembrie 2010, orele 18:32:53, inculpatul C.S. a primit un cadou din partea inculpatului T.D.I.
La data de 16 decembrie 2010, orele 16:49:06, inculpatul C.S. i-a cerut sprijinul inculpatului T.D.I., pentru ca acesta să-i ceară ajutorul și inculpatului B.E. legat de faptul că inculpatul D.L., șef al B.V.C.S.A., nu respectă regulile instituite la nivelul grupului infracțional și acționează uneori după bunul său plac, fără a se consulta cu membrii grupului infracțional.
La data de 21 decembrie 2010, inculpatul T.D.I. s-a întâlnit cu inculpatul C.S. pentru a cere sprijin acestuia în condițiile în care Brigada trimisă de D.R.A.O.V. la B.V.C.S.A. a început să facă control fizic sever mai multor containere ce erau introduse in țara de membrii grupului infracțional.
La data de 24 decembrie 2010, inculpatul C.S. i-a anunțat pe unii membri ai grupului infracțional organizat, printre care inculpatul T.D.I., adjunct al șefului B.V.C.S.A. că intenționează să se retragă din grup, din cauza dizidențelor interne.
La data de 19 ianuarie 2011 și 15 februarie 2011 inculpatul C.S. s-a întâlnit din nou cu inculpatul T.D.I. pentru a discuta probleme legate de organizarea grupului infracțional.
S-a apreciat că faptele constituie infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul C.S., prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu, potrivit art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., dar nu este îndeplinită condiția negativă prevăzută de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
S-a reținut că potrivit art. 1602 alin. (1) și art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. acordarea liberării provizorii sub control judiciar chiar și în ipoteza în care inculpatul nu s-ar afla în vreunul din cazurile de împiedicare a acordării liberării provizorii prevăzută de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. are caracter facultativ.
De asemenea s-a argumentat că instanța nu ar putea uza discreționar de această facultate, întrucât s-ar încălca flagrant dispozițiile art. 5 alin. (5) C. proc. pen., art. 23 alin. (1)0 din Constituția României și art. 53 C.E.D.O., astfel încât, cu ocazia verificării temeiniciei unei cereri de liberare sub control judiciar se pornește de la una dintre premisele esențiale ale liberării provizorii, respectiv subzistența temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, iar dacă aceste temeiuri s-ar schimba ori ar înceta, instanța ar fi obligată ca, la cerere sau din oficiu, să dispună, după caz, înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive, nemaimpunându-se, prin ipoteză, problema liberării provizorii.
Astfel, s-a concluzionat că pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de netemeinicie, instanța trebuie să constate existența unor temeiuri mai puternice decât cele avute în vedere la luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea inculpatului în libertate, chiar provizorie și restrânsă printr-un control judiciar, nu este totuși oportună.
Interpretând sistematic dispozițiile procedurale din materia măsurilor preventive, în corelație și cu exigențele C.E.D.O. și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, prima instanță a constatat că astfel de temeiuri ar putea privi fie aspecte legate de buna desfășurare a procesului penal, respectiv existența unor date, altele decât cele avute în vedere de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. din care să rezulte temerea că atingerea scopului procesului penal ar putea fi compromisă, fie aspecte legate de pericolul social concret al faptei pentru care inculpatul este cercetat, respectiv prin modul și mijloacele de săvârșire ori prin urmări aceasta să fi produs o gravă vătămare relațiilor sociale ocrotite, traduse printr-un impact violent asupra conștiinței publicului, astfel încât liberarea inculpatului, chiar provizorie, să fie de natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială și neîncredere în actul de justiție.
Prin prisma celor învederate, s-a reținut că cererea inculpatului este neîntemeiată, deoarece, la acest moment procesual, buna desfășurare a procesului penal ar putea fi compromisă prin faptul că instanța nu a fost încă sesizată cu rechizitoriul, s-au mai efectuat acte de urmărire penală de la data arestării preventive a inculpatului și până în prezent, urmând a fi efectuate și alte acte procesuale, urmărirea penală nefiind finalizată.
De asemenea, având în vedere modalitatea și împrejurările comiterii faptelor, numărul actelor materiale reținute în sarcina inculpatului, calitatea avută de acesta, rezultă pericolul social concret pentru ordinea publică pe care îl constituie lăsarea în libertate a inculpatului, s-ar aduce atingere valorilor sociale și regulilor de drept instituite într-un stat democratic, generând în rândul opiniei publice ideea că funcționarii vamali se pot folosi de funcțiile lor pentru obținerea de beneficii materiale, prejudiciind buna reputație a instituțiilor publice. O reacție blândă fată de acest gen de inculpați ar putea crea un sentiment de insecuritate publică și ar face ineficiente măsurile legislative care au menirea să înfrângă recrudescența penală de corupție. Totodată, ar genera neîncredere în capacitatea justiției de a reacționa la astfel de fenomene și, prin aceasta s-ar pune în pericol ordinea publică aflată într-o relație cauzală cu actul de înfăptuire a justiției.
S-a arătat că la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele personale ale inculpatului, respectiv de rezultatul infracțiunii, de lezarea gravă a relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public, a infracțiunilor de corupție.
Garanțiile de ordin personal (buna conduită avută anterior, lipsa antecedentelor penale, are în întreținere copii, are o familie organizată), cât și cele prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate, neexistând un suport probator pentru o concluzie certă în sensul susținut de apărare, că probele existente au consolidat nevinovăția inculpatului, iar argumentele că alți inculpați au fost puși în libertate nu pot conduce la admiterea cererii, întrucât contribuția inculpatului la săvârșirea faptelor este diferită.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, precum și din notele scrise depuse la dosar recurs pentru netemeinicia argumentelor invocate de prima instanță, neexistând probe și nici indicii că lăsarea inculpatului în libertate va influența ancheta, sau că inculpatul va comite noi infracțiuni, inexistența probelor de comitere a infracțiunilor pentru care este cercetat, inexistența infracțiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, deoarece nu au fost identificate infracțiunile scop al grupului infracțional, nerespectarea principiului egalității de tratament cu inculpații aflați în libertate, injustețea argumentului că lăsarea în libertate a inculpatului va determina o stare de insecuritate socială, sentiment nerelevat la punerea altor inculpați în libertate.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 53 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă, așadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței [art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.] și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Analizând actele dosarului se constată că întemeiat prima instanță a constatat că la acest moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatului nu era oportună.
Se reține, astfel, că prin hotărâri judecătorești definitive succesive, față de inculpat a fost luată și apoi prelungită măsura arestării preventive.
Totodată, se constată că există date apte a convinge un observator obiectiv că la nivelul instituțiilor vamale și portuare din Municipiul Constanța s-a constituit un grup infracțional organizat, incluzând oameni politici deținători ai unor importante funcții de stat (secretar general al MAI/senator al României), persoane cu funcții de conducere din sistemul vamal, lucrători vamali cu diferite grade profesionale, comisionari vamali, intermediari vamali, oameni de afaceri implicați în activitatea de import-export de mărfuri, persoane fizice beneficiare curente a mărfurilor importate în România și transportatori, grup ce avea ca scop deturnarea activităților legale ale autorităților statului Român în privința activității de import-export de mărfuri prin birourile vamale de pe raza D.R.A.O.V. Constanța, dar și din Municipiul București, prin acapararea instituțiilor competente, determinate să își exercite prerogativele exclusiv pentru realizarea intereselor economice ale grupului infracțional organizat.
Practicile grupului infracțional organizat constau în instituirea unei rețele structurale funcționale de taxare ilicită, în favoarea grupului, a containerelor cu mărfuri procesate în punctele vamale, facilitându-se concomitent introducerea în țară de mărfuri contrafăcute, mărfuri interzise la import, mărfuri ce nu erau însoțite de avizele sau autorizațiile necesare, mărfuri de altă natură sau în alte cantități decât cele declarate în vamă, falsificarea sistematică a documentelor de achiziție externă a mărfurilor (în scopul diminuării bazei de taxare vamală a acestora), mărfuri flagrant subevaluate, mărfuri provenind de la societăți comerciale ori din țări ce necesită taxarea anti-dumping, fără perceperea acestor taxe.
Rețeaua structurală constituită de grupul infracțional organizat percepea sume de bani ilicite, inclusiv pentru procesarea vamală legală a mărfurilor licit introduse în România, în caz contrar, aceste mărfuri fiind amânate sine die de la controlul vamal.
Infracțiunile - mijloace de acțiune ale grupului infracțional organizat - erau reprezentate de darea și luarea de mită, traficul de influență, evaziunea fiscală, contrabanda, falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, uzul de fals, folosirea de documente falsificate la autoritatea vamală, infracțiuni contra drepturilor de marcă industrială înregistrată.
Potrivit cercetărilor efectuate până în prezent membrii grupului infracțional organizat erau structurați pe paliere de conducere și control: B.E. și P.A.C., de protecție externă: M.L. și B.M., comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal: C.S., D.L., B.L., O.C.C. și S.I., execuție la nivelul sistemului vamal: M.A., R.V., D.I.D., R.M.I., G.N., H.J., T.H.D., execuție – comisionari vamali și angajați ai comisionarilor vamali: T.D.I., Ț.V., B.S., I.M.I., P.L., O.M., H.L., C.M., Z.R., D.I., execuție – intermediari vamali, oameni de afaceri, persoane fizice: E.H.A., A.N.A.R.B.M., R.M., C.L., A.A., D.M., C.M., L.S., Z.Q., G.N., N.J.
Se reține, de asemenea că actele dosarului furnizează date apte a crea presupunerea rezonabilă că inculpatul, în calitatea deținută, de director al D.R.A.O.V. Constanța, în intervalul 2010-2011, a aderat și a sprijinit grupul infracțional, prin derularea de acțiuni de natură a conduce la respectarea regulilor stabilite în cadrul grupului și la mascarea acțiunilor derulate de grupul infracțional organizat, ceea ce realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzută de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003.
Rezultă, așadar, că probele administrate creează presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat, fapte de o gravitate deosebită, având în vedere amploarea activității grupului infracțional, scopurile acestuia și impactul exercitat din punct de vedere economic și social.
Astfel, faptele pentru care inculpatul este cercetat și pentru care s-a luat măsura arestării preventive respectă, sub aspectul regimului sancționator, condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu îndeplinește condiția oportunității, implicit prevăzută de normele ce reglementează această instituție.
Acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, doar instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.
Totodată, dispozițiile art. 53 din Convenție, anterior indicat, nu instituie o obligație de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat de art. 53 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.
Așa fiind, se constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, contextul în care acestea au fost comise și impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi, cel puțin în stadiul procesual actual, atins fără privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfășurări a procesului penal, aflat într-o fază incipientă, urmărirea penală nefiind finalizată, având în vedere caracterul complex al cauzei, natura variată și numărul crescut al probelor ce trebuie în continuare administrate pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele.
Se constată, totodată, că la aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control judiciar circumstanțele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în vedere și nici să prevaleze principiului aflării adevărului și necesității desfășurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele referitoare la inculpat nu sunt suficiente în speță pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, aspectele indicate neputând fi avute în vedere izolat față de interesul general al menținerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanțe, dreptului persoanei deținute de a fi cercetată în stare de libertate.
Așa fiind, se reține că soluția dispusă de către prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare, cauzei concrete dedusă judecății, a normelor legale incidente în speță, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros argumentată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
După cum s-a reținut și în cele ce preced, soluția primei instanțe a avut în vedere necesitatea atingerii scopului măsurilor preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., care, în prezenta cauză, la acest moment procesual, nu poate fi realizat în absența privării de libertate a inculpatului, având în vedere natura infracțiunilor despre care există presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, gravitatea acestora, complexitatea cauzei și necesitatea desfășurării în bune condiții a urmăririi penale.
Criticile referitoare, în esență, la lipsa sau insuficiența probelor în sensul comiterii faptelor pentru care inculpații sunt cercetați nu poate fi primită, deoarece cauza se află în prezent în etapa urmăririi penale; probele din care rezultă presupunerea plauzibilă că persoana cercetată a comis faptele ce i se impută nu trebuie să aibă același caracter cu cele ce fundamentează o acuzație sau o condamnare, din probele administrate până la acest moment procesual rezultând date și indicii apte a crea presupunerea rezonabilă de comitere de către inculpat a faptelor pentru care este cercetat, fapte care, față de particularitățile lor, astfel după cum acestea rezultă din anterioarele referiri, chiar succinte, la starea de fapt, fundamentează convingerea că derularea anchetei poate fi pusă sub semnul îndoielii în condițiile liberării inculpatului, astfel că și scopul procesului penal poate fi negativ influențat.
Rezultă, așadar, că nu pot fi primite susținerile apărării în sensul inexistenței de date privind un potențial comportament negativ al inculpatului ulterior liberării, în condițiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., acesta rezultând implicit din natura și gravitatea faptelor despre care există date ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, condițiile și circumstanțele reale și personale ale inculpatului, impresia creată publicului în sensul funcționării clandestine și ilicite a unui sistem paralel cu cel al autorităților statului, ce urmărea realizarea intereselor private ale membrilor săi și care, în mod evident presupunea o reacție fermă a organelor judiciare.
Critica privind nerealizarea conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzută de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 nu se susține, având în vedere starea de fapt, astfel după cum aceasta a fost menționată în cele ce preced; de asemenea, se impune a se observa că, în parte, critica invocată privește un aspect de încadrare juridică a faptei, astfel că excede obiectul cauzei, față de etapa procesuală și limitele devoluțiunii, atât problema încadrării juridice a faptelor, cât și cea a aprecierii și interpretării probelor, urmând a se realiza de instanță, în situația sesizării acesteia prin rechizitoriu.
Cu privire la susținerea apărării în sensul că se impune ca inculpații să beneficieze de un tratament identic și să fie cercetați în stare de libertate, se constată că principiul egalității de tratament nu poate fi înțeles într-un sens ce l-ar deturna de la menirea sa originară, de asigurare a egalității persoanelor fără discriminări, ci trebuie interpretat în sensul că unul și același tratament trebuie aplicat persoanelor aflate în situații identice, ceea ce nu este cazul în situația inculpaților cercetați în prezenta cauză.
Rezultă, așadar, că argumentele invocate de către instanță, contrar susținerilor apărării, sunt apte a justifica soluția legal dispusă, care este temeinică și riguros motivată.
Pentru considerentele ce preced dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, va fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.S. împotriva încheierii nr. 1066 din 15 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5777/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 august 2011.