Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 765 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins excepția prescripției dreptului la acțiune;
- a admis acțiunea formulată de reclamantul P.A. în contradictoriu cu pârâtul M.A.E. și, în consecință, a obligat pe pârât să primească cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, precum și actele doveditoare, în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune invocate de pârât, instanța a reținut că, prin acțiune, reclamanta a urmărit sancționarea instituției pârâte pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de primire a documentelor pentru redobândirea cetățeniei române, cerere formulată încă din anul 2006, privind demersul ca pe un tot unitar, luând în calcul ultima revenire a sa cu aceeași cerere în anul 2009. A reținut instanța că, a împărtăși opinia pârâtului ar însemna a sancționa îngăduința cu care reclamantul a tratat această problemă, tocmai în considerarea realelor probleme cu care se confruntă pârâtul în privința cererilor de redobândire a cetățeniei române.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că reclamantul este cetățean al Republicii Moldova care și-a exprimat intenția de a redobândi cetățenia română în temeiul art. 10 din Legea nr. 21/1991, sens în care, în luna septembrie a anului 2006, a transmis Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău, la îndrumarea acesteia, o cerere scrisă de programare/intenție, prin poștă, recomandat cu confirmare de primire, pentru a fi programat ulterior în vederea depunerii actelor pentru redobândirea cetățeniei române, nefiind însă programat în acest sens nici după revenirea cu o cerere în acest sens, din luna iulie 2009.
În raport cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, solicitanții pot depune oricând cereri pentru redobândirea cetățeniei române, nefiind prevăzută nicăieri o procedură precum cea derulată de pârât, în sensul programării pentru depunerea cererii și a documentelor necesare. Prin urmare, reiese că ele trebuie primite pe loc, urmând a fi înaintate de îndată comisiei pentru cetățenie. Fără a fi contestat numărul covârșitor de astfel de cereri ori greutățile inerente în gestionarea unui asemenea număr de cereri, în condițiile personalului redus al secției consulare și al insuficienței spațiului, instanța a apreciat că termenul de 3 ani și jumătate cât a trecut de la formularea cererii și până în momentul pronunțării hotărâri poate fi considerat mai mult decât rezonabil în accepțiunea art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, în care instituția pârâtă avea obligația de a primi cererea reclamantului, în condițiile în care obligația de soluționare a cererilor în termen rezonabil subsumează toate etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele premergătoare depunerii efective a cererii, cât timp aceasta din urmă e condiționată de anumite proceduri și termene.
Împotriva acestei sentințe, pârâtul M.A.E. a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul - pârât ciritică soluția pronunțată de Curtea de apel numai sub aspectul soluției pronunțate cu privire la fondul cauzei, susținând că instanța a apreciat în mod eronat existența unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii petentului de a-i fi primită cererea de redobândire a cetățeniei române, deși răspunsul ministerului nu încorpora un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece autoritățile române se aflau într-o imposibilitate obiectivă de a-și organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române și pentru procesarea într-un termen cât mai scurt.
Mai susține recurentul - pârât că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului și că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în ceea ce privește stabilirea termenelor de primire a cererilor respective.
Mai susține recurentul - pârât că noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii” nu este reglementată de lege lata în legislația română, el regăsindu-se doar în jurisprudența C.E.D.O. și nu se aplică decât în privința solicitanților rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susține că, în jurisprudența C.E.D.O. (cauza K.K. de la Grange), s-au reținut că, „caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se determină în funcție de circumstanțele cauzele și ținând cont de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente”.
Mai arată recurent-pârât că statul român a depus diligențele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009 și a O.U.G. nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricție în ceea ce privește situarea domiciliului sau condiționat de obținerea dreptului de ședere în România ori de o programare prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie sunt operaționale și creează cea mai rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetățeniei.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Sub aspectul fondului cauzei, circumstanțele sunt de necontestat în sensul că reclamantul P.A. s-a adresat pârâtului cu cereri în vederea depunerii actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române în luna septembrie 2006 și, ulterior, la data de 2 iulie 2009 la care nu a primit nici un răspuns scris din partea autorității pârâte.
În raport cu circumstanțele cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului de a stabili data la care reclamantul poate depune cererea de redobândire a cetățeniei române, astfel că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii respective, persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiționare.
Se reține că reclamantul nu a solicitat soluționarea favorabilă a cererii de redobândire a cetățeniei române, ci doar stabilirea datei la care va putea depune cererea și documentele necesare în vederea redobândirii cetățeniei române.
Sub acest aspect, Înalta Curte reține că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, față de data formulării cererilor de către reclamant, a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a acestor cereri pentru stabilirea datei la care va fi invitat să depună documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în condițiile art. 101 și art. 12 din Legea nr. 21/1991.
Nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la faptul că noțiunea de „termen rezonabil” nu este reglementată în legislația națională sau că termenul rezonabil consacrat în jurisprudența C.E.D.O. s-ar aplica în anumite cazuri expres reglementate și exclusiv rezidenților din țara a cărei cetățenie o solicită.
Este adevărat că în Legea nr. 21/1991 nu este reglementat expressis verbis un termen legal sau un termen rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române depuse conform art. 101 și art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din C.E.D.O., precum și în jurisprudența C.E.D.O.
Totodată, este de reținut faptul că și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 – Dreptul la bună administrare, se prevede expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”.
De asemenea, la pct. II.5 din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind exercitarea puterilor discreționare de către autoritățile administrative este menționat expres principiul fundamental conform căruia, în exercitarea puterii discreționare, autoritatea administrativă trebuie să adopte decizia într-un termen rezonabil.
În consecință, este de la sine înțeles faptul că, în privința termenului rezonabil, deși acesta nu beneficiază de o reglementare expresă în materia dedusă judecății, conduita autorității administrative se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei.
Astfel, în cauză, Curte reține că nici până la data soluționării prezentului recurs, pârâul nu a făcut dovada faptului că reclamantul ar fi fost invitat să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispozițiile art. 101 din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii cetățeniei române.
În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la faptul că atitudinea autorităților administrative nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, și că răspunsul transmis reclamantului este în sensul că cererea va fi soluționată favorabil, Curtea le va respinge ca neîntemeiate și nedovedite.
Sub acest aspect, se constată că la dosarul cauzei, pârâtul nu a depus răspunsul transmis reclamantului, deși în cererea de recurs se face vorbire despre un asemenea răspuns.
Curtea reține însă că faptul de a comunica petentului că urmează a fi invitat să depună documentația sine die – fără precizarea vreunui termen și fără menționarea unor criterii obiective în raport de care poate fi determinat cu exactitate un anumit termen – reprezintă în primul rând un refuz nejustificat de soluționare a cererii prin care se solicita chiar stabilirea unui termen rezonabil de depunere a actelor și, în al doilea rând, prin trecerea timpului, o situație de nerespectare a termenului rezonabil de soluționare a cererii respective.
Este adevărat că autoritatea publică și-a exprimat cel puțin verbal, așa cum rezultă din susținerile reclamantului, voința în sensul soluționării favorabile a cererii de invitare a petentului să depună documentația, însă atâta timp cât soluționarea depinde exclusiv de voința autorității administrative, care, în speță, va soluționa cererea în raport cu evoluția procesului de analizare a scrisorilor de intenție deja depuse, realizarea efectivă a dreptului de petițoinare al petentului este condiționată, în mod arbitrar, de către administrație.
La pronunțarea prezentei decizii, instanța are în vedere și practica judiciară anterioară în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.A.E. împotriva Sentinței civile nr. 765 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2011.