Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Constanța sub nr. 54/36 din 12 ianuarie 2010, reclamanta A.A.E., a chemat în judecată pe pârâtul M.S., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Ordinului nr. 1868 din 13 octombrie 2009 emis de pârât.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că la data de 26 mai 2009, în urma unui examen, a ocupat postul de director coordonator în cadrul D.S.P. Tulcea, a încheiat un contract de management, fiind numită în funcție prin Ordinul nr. 1173 din 26 mai 2009 emis de M.S.
Reclamanta a menționat că ordinul contestat este netemeinic și nelegal, întrucât: nu este menționat temeiul legal al încetării contractului de management; nu conține elementele menționate în art. 62 alin (2) C. muncii sub sancțiunea nulității absolute, respectiv motivarea în fapt și în drept, precizarea termenului în care poate fi contestată măsura și instanța la care poate fi contestat; pe lângă procedura prealabilă a evaluării sale pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale sau legale, emitentul ordinului avea obligația notificării prealabile cu 15 zile anterior emiterii acestuia, ori, actul atacat a fost emis la data de 12 octombrie 2009 producând efecte din aceeași dată, așa cum se precizează în art. 1 alin. (1) al acestuia.
Reclamanta a precizat că neîncheierea contractului de management se datorează culpei Ministerului Sănătății, care, în urma concursului avea obligația să semneze contractele de management cu candidații declarați admiși, care i-au fost transmise în vederea semnării.
Referitor la documentele depuse de pârâtă privind constituirea Comisiei de evaluare a activității manageriale a directorilor coordonatori ai direcțiilor de sănătate publică județene, în baza prevederilor art. 3, art. 4 și art. 5 din Ordinul M.S. nr. 877/2009, a considerat că acestea sunt nelegale, întrucât în lipsa unui contract de management nu se putea face evaluarea invocându-se articole din contractul care nu a fost semnat de ambele părți.
Prin întâmpinarea formulată Ministerul Sănătății a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, arătând că dispozițiile legale incidente permit o evaluare a activității manageriale, iar ministrul sănătății sancționează lipsa de performanță fără a aștepta în plină perioadă de pandemie îndeplinirea unui anumit termen, astfel că actul administrativ este legal. De altfel, a susținut pârâtul, revocarea din funcția de director coordonator a intervenit ca urmare a culpei reclamantei, prin neîncheierea contractului de management în termen legal.
Curtea de Apel Constanta, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ si fiscal, prin Sentința civila nr. 122/ CA din 31 martie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamanta si a anulat Ordinul nr. 1858 din 13 octombrie 2009 emis de M.S. ca fiind nelegal.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut, în esență, că reclamanta a ocupat începând cu 25 iunie 2009, în temeiul Ordinului nr. 1173 din 26 martie 2009 emis de M.S., funcția de director coordonator al D.S.P.J. Tulcea, remunerația și celelalte drepturi urmând a-i fi stabilite prin contractul de management încheiat cu pârâtul.
Prin Ordinul nr. R/ 1858 din 13 octombrie 2009 emis de același pârât s-a dispus revocarea reclamantei din funcția de director coordonator al D.S.P.J. Tulcea fără a se menționa temeiurile de drept și de fapt care au stat la baza acestei măsuri unilaterale, invocându-se doar referatul Comisiei de evaluare a activității manageriale a directorilor coordonatori ai direcțiilor de sănătate publică județene, constituită în baza Ordinului nr. 1228/2009.
Ulterior, în cursul procesului, pârâtul a menționat drept temei al revocării dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009, potrivit cu care reclamanta avea obligația de a încheia un contract de management cu ordonatorul principal de credite în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea căruia funcționează serviciul public deconcentrat respectiv, adică cu M.S., pe o perioadă de maxim 4 ani, în conținutul căruia sunt prevăzuți indicatorii specifici de performanță, obiectivele, clauzele contractuale care reglementează drepturile și obligațiile părților, precum și condițiile de încetare și reziliere a acestuia.
A reținut prima instanța că O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 de către Curtea Constituțională.
De asemenea, O.U.G. nr. 105/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1629/2009 de către Curtea Constituțională.
În atare situație, a reținut prima instanța, orice măsură dispusă în temeiul unor acte normative declarate neconstituționale este nelegală, deci implicit măsura de revocare din funcția deținută de reclamantă.
Împrejurarea că nu s-a încheiat contractul de management între reclamantă și pârât nu-i poate fi imputată reclamantei întrucât aceasta a făcut dovada completării și comunicării contractului, fără ca acest contract să fie semnat de către pârât. În lipsa unui contract de management încheiat între cele două părți nu se poate aprecia asupra îndeplinirii indicatorilor de performanță.
Instanța de fond a constatat că Ordinul nr. 1858 din 13 octombrie 2009, de încetare a contractului de management a fost emis de pârât în temeiul unor dispoziții neconstituționale și în lipsa vreunei cauze de încetare a raporturilor stabilite începând cu data de 25 iunie 2009, a considerat măsura abuziva si a procedat la anularea ordinului.
Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs pârâtul, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedura civilă.
Prin cererea de recurs se aduc, în esență, critici sentinței atacate, susținându-se că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că numirea în postul ocupat de reclamantă a avut ca temei legal dispoziții dintr-un act normativ constatat neconstituțional, astfel că la momentul pronunțării sentinței nu mai exista funcția ocupată de reclamantă.
Se precizează că instanța de fond ar fi trebuit să se sesizeze din oficiu cu privire la faptul că la momentul introducerii acțiunii cererea era fără obiect, tocmai pentru motivele care vizau neconstituționalitatea O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009, reținute în sentință.
De asemenea, se susține că obligația de a încheia un contract de management, și implicit, asumarea de către reclamantă a unor indicatori specifici de performanță, era una imperativă la momentul emiterii Ordinului nr. 1858 din 13 octombrie 2009.
Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior, intimata-reclamantă a solicitat anularea Ordinului nr. 1858 din 13 octombrie 2009 emis de ministrul interimar al Sănătății.
După cum se constată, prin art. 1 din ordinul menționat, s-a dispus revocarea intimatei - reclamante din funcția de director coordonator al D.S.P.J. Tulcea, începând cu 13 octombrie 2009, ca urmare a referatului Comisiei de evaluare a activității manageriale a directorilor coordonatori ai direcțiilor de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București, cât și în temeiul art. 7 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 1718/2008.
Instanța de fond a analizat legalitatea actului a cărui anulare s-a solicitat numai din perspectiva O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 care nu au constituit temeiul legal al emiterii ordinului contestat, neavând relevanță cele menționate de recurent prin întâmpinare.
Prin urmare, prima instanță a dispus anularea actului atacat fără a analiza motivele de fapt și de drept care au determinat revocarea din funcție a reclamantei, menționate în cuprinsul Ordinului nr. 1858/2009.
Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, prin Ordinul nr. 1228 din 7 octombrie 2009 al aceluiași emitent, s-a desemnat comisia de evaluare a activității manageriale a directorilor coordonatori ai direcțiilor de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București, iar prin referatul acestei comisii, aprobat de ministrul sănătății la 9 octombrie 2009 s-a propus încetarea contractelor de management pentru mai mulți directori coordonatori printre care și reclamanta.
După cum se constată, referatul privind evaluarea nu a fost contestat, astfel că în baza acestuia a fost emis ordinul a cărui anulare se solicită.
Prin urmare, argumentele reclamantei referitoare la evaluare cât și la temeiul de drept al actului contestat, însușite de instanța de fond, nu pot fi avute în vedere pentru admiterea acțiunii.
Mai mult, instanța de fond, deși a reținut faptul că atât O.U.G. nr. 37/2009, cât și O.U.G. nr. 105/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale, nu a avut în vedere împrejurarea că și numirea reclamantei în funcția de director coordonator la D.S.P. Tulcea s-a făcut în temeiul O.U.G. nr. 37/2009. De asemenea, nu s-a avut în vedere că potrivit celor reținute de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 414/2010, „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contracte de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență, etc.)”.
În consecință, față de cele expuse, în mod eronat s-a reținut că măsura revocării din funcție a reclamantei este abuzivă, în lipsa vreunei cauze de încetare a raporturilor stabilite începând cu data numirii - 25 mai 2009, întrucât, așa cum s-a reținut, atât rezultatul evaluării cât și faptul că numirea reclamantei în funcția de director coordonator la D.S.P. Tulcea s-a făcut în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, declarată implicit neconstituțională, constituie motive suficiente pentru a se menține ordinul atacat.
Avându-se în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3), coroborat cu art. 314 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, urmează să admită recursul formulat, să caseze sentința atacată, cu consecința respingerii acțiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de M.S. împotriva Sentinței civile nr. 122/ CA din 31 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și respinge acțiunea reclamantei A.A.E., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2011.