Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 8336/99/2009 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta R.M., cetățean israelian, prin mandatar P.D., a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 2920/ R din 31 octombrie 2009, emisă de C.J.P. Iași, prin care i-a fost respinsă solicitarea de a-i fi stabilită calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
Cauza a fost declinată către Curtea de Apel Iași, prin Sentința nr. 785/ CA din 17 decembrie 2009.
Arată reclamanta că în hotărârea atacată s-a specificat că nu a depus acte oficiale eliberate de instituții ale statului român din care să rezulte că a suferit persecuții etnice în perioada 1940/1944. Nu a găsit astfel de documente, cu referire la persoana sa, însă, conform art. 4 alin. (2) din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G nr. 105/1999 a prezentat declarații de martori cu privire la aceste aspecte.
În actele normative ce reglementează materia nu există mențiuni care să specifice că martorul trebuie să fie în aceeași situație cu petentul.
Mai susține reclamanta ca dispozițiile H.G. nr. 287/2008 și ale Legii nr. 296/2009, referitoare la persoanele care au avut domiciliul în localități aflate vremelnic sub ocupație străină, nu au relevanță referitor la situația martorilor săi.
Depunând întâmpinare, pârâta C.J.P. Iași susține că adeverința depusă de reclamantă, emanând de la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, conține informații provenind de la reclamantă și de la martorii propuși de aceasta și că, în scopul evitării unor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, se impune ca cel puțin unul dintre martori"să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație cu solicitantul".
În privința martorului F.S., beneficiar al Legii nr. 189/2000, arată pârâta că acesta o cunoaște pe solicitantă din anul 1956, că nu se cunoșteau în perioada persecuțiilor, deci declarația sa are la bază propria persecuție și faptul istoric. Martorii A.S. și A.F. nu fac dovadă că s-au aflat în aceeași situație cu solicitanta, astfel încât, nefiind prezentate documente oficiale pentru dovedirea situației de fapt invocată, corect s-a dispus respingerea cererii.
Analizând actele și lucrările cauzei prin prisma probatoriului administrat și în lumina dispozițiilor legale incidente, Curtea apreciază că acțiunea este fondată.
Prin cererea adresată C.J.P. Iași, la data de 4 august 2009, reclamanta R.M., născută la 23 septembrie 1930, în localitatea Pechea, județul Galați, cetățean izraelian cu domiciliul în Israel, a solicitat să-i fie acordate drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada de persecuție etnică și rasială.
A arătat petenta că a fost dată afară din învățământul de stat primar din localitatea Șivița la data de 15 ianuarie 1939 - 15 septembrie 1940; a fost evacuată forțat împreună cu familia la data de 5 februarie 1940 când tatăl său, R.B., a fost deportat în lagărul de concentrare de la Târgu Jiu și a fost reținut acolo până la 12 septembrie 1942 mama sa N., cu cei cinci copii, a ajuns la Galați, la bunica Ș.M., unde au locuit șase persoane într-o cameră, în perioada 5 februarie 1940 - 25 august 1940, când s-au mutat la o altă adresa din Galați. Acolo fratele său mai mare, M., a fost luat în lagărul de concentrare a evreilor din Galați, unde, la 18 octombrie 1942, a decedat din cauza bolii și a condițiilor mizere.
Reclamanta susține că a fost obligată să poarte steaua galbenă din anul 1941 până în anul 1943 și în aceeași perioadă a avut interdicție de circulație.
În dovedirea susținerilor sale, reclamanta a depus declarațiile autentificate ale martorilor F.S., A.S. și A.F., acte de stare civilă, adeverința din 9 septembrie 2009 eliberată de federația Comunităților Evreiești din România.
Din conținutul declarațiilor martorilor, dintre care F.S., el însuși beneficiar al Legii nr. 189/2000, se confirmă întreaga situație de fapt expusă de reclamantă, în sensul că a suferit toate persecuțiile și restricțiile impuse evreilor în localitatea Șivița, județul Galați a purtat steaua galbenă impusă prin lege evreilor, nu i s-a permis accesul la învățământul de stat conform Decretului - Lege nr. 3438 din 14 octombrie 1940, iar după deportarea tatălui său în anul 1940 în lagărul de la Tg. Jiu, împreună cu mama sa și cei patru frați, a fost strămutată forțat din localitatea Șivița, în orașul Galați, până în anul 1945.
În această perioadă, familia reclamantei a fost lipsită de libertate, a suferit grave restricții ale dreptului la libera circulație și s-a aflat sub supravegherea organelor polițienești.
Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 100/ CA din 26 aprilie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamanta R.M. în contradictoriu cu C.J.P. Iași.
A anulat Hotărârea nr. 2929/ R din 31 octombrie 2009 emisă de pârâtă și a dispus emiterea unei hotărâri prin care să i se recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de refugiat din motive etnice prin prezentarea declarațiilor date în formă autentică de către martorii A. care au arătat că o cunosc pe reclamantă din anul 1940, iar mai târziu martora A.F. a fost colegă de facultate cu reclamanta locuind la aceeași gazdă timp de 4 ani.
De asemenea, prima instanță a mai reținut și actul oficial eliberat de Fundația Comunităților Evreiești din România care atestă calitatea de refugiată a reclamantei.
Prima instanță, în motivarea soluției sale a mai reținut că Legea nr. 189/2000 prin art. 61 permite dovedirea îndoielnică de fapt, a calității de refugiat în lipsa actelor oficiale cu orice mijloc de probă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice.
Recurenta a susținut în esență că într-adevăr Legea nr. 189/2000 prevede posibilitatea dovedirii calității de refugiat din motive de persecuție etnică în lipsa actelor oficiale cu orice mijloc de probă doar că probatoriul trebuie să fie pertinent și concludent.
Or înscrisurile depuse de reclamantă la dosarul cauzei nu sunt de natură a convinge realitatea faptelor.
Astfel referitor la declarațiile martorilor A.S. și A.F. recurenta a precizat că aceasta nu a făcut dovada că s-au aflat în aceiași situație, iar în ceea ce privește declarația martorului F.S., acesta a cunoscut-o pe reclamantă abia în anul 1956.
De asemenea recurenta a susținut că în adeverința eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România nu poate fi luată în considerare întrucât acest înscris a fost emis pe baza declaraților reclamantei și a martorilor A.S. și A.F.
Înalta Curte analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile și din oficiu potrivit art. 3041 C. proc. civ. constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În cauză reclamanta R.M. a solicitat constatarea calității de refugiat din motive de persecuție etnică și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 189/2000 „beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează:
a) a fost deportata în ghetouri si lagăre de concentrare din străinătate;
b) a fost privata de libertate în locuri de detenție sau în lagăre de concentrare;
c) a fost refugiata, expulzata sau strămutată în alta localitate;
Litera c) a fost modificata prin alineatul din Legea nr. 586/2002 începând cu 7 noiembrie 2002.
d) a făcut parte din detașamentele de munca forțată;
e) a fost supraviețuitoare a trenului morții;
f) este soțul sau soția persoanei asasinate ori executate din motive etnice sau în urma masacrelor îndreptate împotriva populației minoritare, daca ulterior nu s-a recăsătorit”.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 61 din aceeași lege „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de proba prevăzut de lege”.
În cauză reclamanta a înțeles să facă dovada calității de refugiat din motive de persecuție etnică cu declarațiile autentificate ale martorilor A.S. și A.F. și F.S. și cu adeverința eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România.
Analizând însă probele administrate Înalta Curte constată că acestea nu sunt de natură să dovedească fără echivoc calitatea de persoană refugiată din motive de persecuție etnică a reclamantei.
Într-adevăr potrivit legii în lipsa unor documente oficiale persoana interesată poate face dovada persecuției din motive etnice prin orice mijloc de probă.
Potrivit însă principiului liberei aprecieri a probelor declarații de martori au aceeași forță probantă ca și celelalte mijloace de probă dacă produc încredere deplină că relatează adevărul sau dacă confirmă evenimentele la care au participat.
De asemenea declarația martorilor trebuie să tindă la dovedirea unor fapte reale, să fie pertinentă și concludentă.
Or, în cauză nici una dintre cele trei declarații de martori prezentate nu produce în opinia Înaltei Curți încredere deplină că relatează adevărul.
Astfel A.S. și A.F. nu au făcut dovada că s-au aflat în aceeași situație ca reclamanta, iar F.S. a cunoscut-o pe reclamantă abia în anul 1956.
În ceea ce privește adeverința din 9 septembrie 2009 eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, așa cum de altfel este menționat în finalul adeverinței informațiilor consemnate sunt în baza declarațiilor prezentate de reclamantă de martorii A.S. și A.F.
Față de cele prezentate și în raport cu dispozițiile C. proc. civ. potrivit cărora sarcina probei aparține reclamantei, Înalta Curte reține că în cauza de față reclamanta nu a făcut dovada calității de refugiat din motive de persecuție etnică.
În fine, în sprijinul soluției date, este important de menționat – că deși reclamanta face vorbire despre o pretinsă evacuare din imobile precis determinate, recunoaște că nu a putut obține nici un act privind deținerea de familia sa, cu orice titlu, a vreunui imobil de locuit și din care să fi fost mutat forțat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.J.P. Iași împotriva Sentinței nr. 100/ CA din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și în fond respinge acțiunea reclamantei R.M. ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 februarie 2011.