Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 octombrie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.N.P.V.P.L., în calitate de reprezentant al membrului de sindicat L.M.E., a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună următoarele:
- repararea prejudiciului cauzat membrului de sindicat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariate de 5%, începând cu 1 ianuarie 2007 (față de decembrie 2006), cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007 (față de nivelul din luna martie 2007) și cu 11 % începând cu data de 1 octombrie 2007 (față de nivelul din luna septembrie 2007);
- plata dobânzilor legale calculate conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 începând cu luna ianuarie 2007, până la efectuarea plății;
- indexarea sumelor datorate (prin aplicarea coeficienților de inflație) începând cu momentul nașterii dreptului la despăgubire - 1 ianuarie 2007 - și până în momentul efectuării plății efective a drepturilor salariale revendicate ca urmare a discriminării;
- efectuarea mențiunilor privitoare la majorările salariale în dosarul personal al membrului de sindicat.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea O.G. nr. 6/2007 a modificat art. 39 alin. (2) din ordonanță, în sensul că pentru toți funcționarii publici au fost prevăzute majorări salariale în cotă de 7% aplicată la salariul din 2006 și de 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, aplicată la salariul din luna septembrie 2007, însă polițiștii au fost exceptați de la aplicarea dispozițiilor respective. Mai susține reclamantul că prin O.G. nr. 10/2007 au fost prevăzute creșteri salariale de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar salarizat conform O.U.G. nr. 24/2000, majorările fiind prevăzute în 3 etape, conform capătului principal al cererii de chemare în judecată, iar polițiștii au fost excluși de la acordarea majorărilor respective.
Susține reclamantul că, prin exceptarea polițiștilor de la acordarea respectivelor drepturi salariale, s-a produs o discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 37/2000, ceea ce contravine Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, precum și principiului nediscriminării și egalității de tratament consacrat de art. 16 și art. 20 din Constituție, republicată, art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 4 din Carta Socială Europeană. în același sens, reclamantul invocă Decizia nr. 23/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 2068 din 30 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând, în esență, următoarele:
Persoana în numele căreia a fost formulată acțiunea are calitatea de polițist - funcționar public cu statut special, iar actele normative invocate în susținerea cererii nu sunt aplicabile acestei categorii de funcționari.
Polițistul este funcționar public cu statut special a cărui salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003.
În actele normative care reglementează creșterile salariale pentru anul 2007 (O.G. nr. 10/2007, O.G. nr. 16/2007, O.G. nr. 27/2007, O.G. nr.6/2007) nu sunt prevăzuți polițiștii ca beneficiari ai majorărilor salariale și nu este menționat nici actul normativ de salarizare a acestora, respectiv O.G. nr. 38/2003.
Pentru polițiști au fost prevăzute creșteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienților de ierarhizare pentru funcțiile îndeplinite.
Reglementarea modalității de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru. Prin urmare, întrucât voința legiuitorului a fost aceea de a acorda majorările salariale numai anumitor categorii de persoane, stabilite în mod expres, printre care nu se încadrează și polițiștii, aceștia nu sunt îndreptățiți la acordarea majorărilor salariale respective, ceea ce nu este însă de natură a contravine principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 din Constituție, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriile de persoane aflate în aceeași situație, instanța având în vedere sub acest aspect și cele reținute de Curtea Constituțională (deciziile nr. 213/2004, nr. 565/2005, nr. 721/2006 și în jurisprudența CEDO - Engel și alții împotriva Olandei, 1976; Marckx împotriva Belgiei, 1979; Moustaquim împotriva Belgiei, 1991; Fredin împotriva Suediei, 1991; Hoffmann împotriva Austriei, 1993), în sensul că „egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv".
In ceea ce privește discriminarea invocată de reclamanți în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, Curtea a avut în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 821/2008, nr. 1325/2008 și a argumentat în sensul că, față de împrejurarea că discriminarea este rezultatul prevederilor anumitor acte normative prin care s-au prevăzut creșteri salariale pentru anumite categorii de salariați bugetari, instanța nu are competența de a obliga pârâții să acorde drepturi salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinței civile nr. 2068 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul S.N.P.V.P.L., în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
În motivele de recurs se arată că interpretarea instanței de fond conform căreia polițiștii sunt excluși de la indexarea salariilor pe motiv că aceștia sunt încadrați în baza Legii nr. 360/2002 și nu în temeiul Legii nr. 188/1999, contravine dispozițiilor art. 43 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, care prevăd că salariile prevăzute în acest act normativ se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar, în speță O.G. nr. 6/2007, modificată de Legea nr. 232/2007. Astfel, dispozițiile art. 43 din O.G. nr. 38/2003 reprezintă un exemplu tipic de normă de trimitere.
Pe de altă parte, recurentul precizează că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 6/2007 și O.G. nr. 38/2003, iar nu pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond, aceste ultime dispoziții fiind invocate cu titlu de temei juridic secundar și nu în sensul că membrul de sindicat ar fi fost discriminat de legiuitor sau în sensul de a se solicita anularea sau refuzul aplicării unor acte normative. Dimpotrivă, recurentul-reclamant susține că a invocat faptul că în procesul de aplicare a legii, organele administrației publice pârâte au produs o discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000 prin excluderea polițiștilor de la acordarea majorărilor salariale.
4. Hotărârea instanței de recurs
Analizând cauza prin prisma criticilor din recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și în raport cu dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
În esență, problema de drept vizează acordarea în beneficiul reclamantei L.M.E., angajat în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române - Direcția Generală de Combatere a Criminalității Organizate, a majorărilor salariale prevăzute de O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, și de O.G. nr. 10/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
Este adevărat că, potrivit art. 43 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor (care a fost abrogat prin Legea nr. 330/2009) ,,Salariile stabilite in raport cu coeficienții de ierarhizare, prevăzute în prezenta ordonanță, sunt brute și se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar".
Insă, O.G. nr. 6/2007 reglementează drepturile salariale ale categoriilor de funcționari publici expres determinate, între care nu este enumerată și categoria polițiștilor, ca funcționari publici cu statut special. Totodată, respectiva ordonanță nu reglementează indexarea drepturilor salariale pentru a se face aplicarea normei de trimitere de la art. 43 din O.G. nr. 83/2003.
In același sens, O.G. nr. 10/2007 reglementează creșterile salariale acordate în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000, iar nicidecum indexarea drepturilor salariale ale tuturor categoriilor de funcționari publici pentru a atrage incidența normei de trimitere de la art. 43 din O.G. nr. 83/2003.
Astfel fiind, Curtea de apel în mod corect a apreciat că dispozițiile actelor normative invocate de reclamant nu sunt aplicabile în cauză, cu atât mai mult cu cât salarizarea polițiștilor a fost modificată prin O.G. nr. 57/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 491/2006, în sensul reglementări creșterilor salariale.
Totodată, nu poate fi primită susținerea din recurs referitoare la aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 10/2007 și categoriei polițiștilor, deoarece reglementarea modalităților de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului și nu poate fi extinsă la alte categorii socio-profesionale, iar Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea O.G. nr. 6/2007, invocată de recurent, prevede expres la art. 2 că ordonanța se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată.
Astfel, acordarea acestor creșteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, așa cum este aceasta definită în Legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, pentru că nu reprezintă o deosebire, excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.
Principiul egalității statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv, sens în care s-a pronunțat Curtea Constituțională în mod constant.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.
Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, nu se poate reține existența unei situații de discriminare a membrului de sindicat în raport cu alte categorii de salariați din sistemul bugetar, întrucât persoana respectivă nu se află într-o situație identică cu cei din categoriile respective.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este în concordanță cu prevederile legale, iar susținerile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.N.P.V.P.L., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.N.P.V.P.L. împotriva sentinței civile nr. 2068 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2011.