Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 10 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, a fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a fost revocată măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
S-a dispus să se revină cu adresă la I.N.E.C. în atenția expertului, pentru întocmirea raportului de expertiză.
S-a prorogat discutarea cererii formulată de inculpatul L.M. privind revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara la termenul acordat.
Cauza a fost amânată la 31 ianuarie 2012 pentru când inculpații V.C., C.F., C.C. și L.M. au termen în cunoștință.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență că, inculpatul C.C. a formulat o cerere, prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., luată împotriva sa prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe – Completul de 9 Judecători.
În motivarea cererii, inculpatul a arătat că, de la data sesizării instanței până în prezent, măsura preventivă și-a atins scopul pentru care a fost luată, temeiurile concrete ce au stat la baza luării acesteia nu mai subzistă, măsura nu se mai justifică în mod concret și a devenit disproporționată în raport cu scopul pentru care a fost luată, tinzând la a perpetua restricția dreptului fundamental al libertății de circulație în afara teritoriului țării, ceea ce este inadmisibil atât din perspectiva art. 53 din Constituție, cât și a art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În concret, inculpatul a susținut că scopul pentru atingerea căruia a fost luată măsura - constând, între altele, în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, justificată de necesitatea administrării cu celeritate a probelor – a fost epuizat, motivat de împrejurarea că până în acest moment procesual s-au administrat toate probele pe care se întemeiază rechizitoriul (au fost ascultați toți inculpații și toți martorii pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea sa în judecată, iar în ceea ce privește expertiza criminalistică încuviințată de instanță, aceasta nu poate justifica menținerea măsurii, deoarece lipsește posibilitatea obiectivă ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea expertului, distrugerea sau alterarea vreunui mijloc material de probă, în condițiile în care suporturile tehnice pe care sunt stocate convorbirile telefonice purtate de el cu ceilalți coinculpați din cauză se află în posesia organului judiciar).
Referitor la asigurarea celerității în administrarea probelor, inculpatul a făcut trimitere la atitudinea procesuală pe care a avut-o pe parcursul desfășurării procesului penal, constând în aceea că a participat activ la administrarea probelor; prin cererile pe care le-a formulat nu a urmărit tergiversarea judecării cauzei; s-a prezentat la toate termenele stabilite de instanță; a respectat programul de supraveghere la care a fost supus în virtutea controlului judiciar care însoțește măsura obligării de a nu părăsi țara, apreciind că celeritatea soluționării cauzei nu poate fi afectată în situația în care s-ar dispune revocarea măsurii.
Cu privire la durata rezonabilă a desfășurării judecății, inculpatul a învederat faptul că măsura preventivă este menită să contribuie la respectarea acestei cerințe atunci când vizează preîntâmpinarea unui comportament procesual concret, de natură a duce la tergiversarea procedurilor, și implicit, la nesocotirea duratei rezonabile prin lungirea nejustificată a procesului penal. Or, în speță, lipsește o asemenea manifestare obiectivă care să justifice menținerea măsurii preventive, ca o garanție a soluționării cu celeritate a procesului; din contră, premisa comportamentală este pozitivă și, în mod efectiv este manifestată în sprijinul celerității, aceasta fiind necesară în egală măsură, și pentru ocrotirea interesului personal care este acela de a obține cât mai repede o confirmare a inexistenței vreunei infracțiuni.
În fine, în opinia inculpatului, dacă s-ar menține în continuare măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, motivat doar de natura și gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, s-ar încălca prezumția de nevinovăție, întrucât în acest moment procesual, gravitatea presupusei fapte poate fi apreciată numai „in abstracto”, raportat la pericolul social abstract al infracțiunii pentru care s-a întocmit rechizitoriul, nu și „in concreto” (relativ la respectarea prezumției de nevinovăție cu ocazia luării și menținerii măsurilor preventive, a fost invocată jurisprudența C.E.D.O., cauza Patsouria c. Georgiei, cauza Tănase c. României).
Invocând prevederile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., precum și condițiile în care instanța de contencios european a stabilit că aplicarea de către autoritățile naționale a unei măsuri ce constituie o limitare a libertății de circulație este compatibilă cu art. 2 paragr. 3 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, cu referire, în special, la caracterul ei necesar într-o societate democratică și la respectarea raportului de proporționalitate între o atare măsură și scopul urmărit prin dispunerea ei, inculpatul a solicitat revocarea măsurii obligării de a nu părăsi țara.
Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că este fondată.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. – Secția de Combatere a Corupției – și, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie 2010.
Împotriva încheierii sus-menționate a declarat recurs inculpatul C.C., recurs care a fost admis prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 9 Judecători. Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie 2010 și, în baza art. 1491 alin. (1)2 raportat la art. 146 alin. (1) cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1)1 și (12) C. proc. pen.
Prin ordonanța procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara luată de instanță a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.
Plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.
Prin rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Secția de Combatere a Corupției – s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți trei inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În esență, în actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistrații secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.C.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.
După înregistrarea dosarului la instanță, prin încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9,00, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunțată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, Completul de 9 Judecători, prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.
În motivarea încheierii, instanța a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.
Având în vedere dispozițiile art. 139 alin. (2), art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., precum și condițiile prevăzute de art. 1451 alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragr. 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenția Europeană (respectiv să existe probe sau indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață, măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal, măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia).
Prima instanță a constatat că, la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind proporțională cu gravitatea acuzației penale adusă inculpatului și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, și în concordanță atât cu legislația internă – art. 143 C. proc. pen., – cât și cu dispozițiile art. 2 paragr. 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
La acest moment procesual însă, prima instanță a constatat că nu se mai justifică menținerea măsurii preventive dispusă în cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au perceput direct pretinsa activitate infracțională reținută în sarcina acestuia. De asemenea, au fost audiați martorii propuși în apărare de inculpat pe situația de fapt.
Prima instanță a mai constatat că nu poate fi reținută susținerea reprezentantului parchetului în sensul că gravitatea faptelor de săvârșirea cărora este acuzat inculpatul ar fi suficientă pentru a justifica menținerea unei măsuri preventive chiar și după trecerea unui interval de timp de 1 an și 9 luni de la luarea acesteia.
Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv în perioada în care împotriva sa organul de urmărire penală nu a luat nici o măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe durata măsurii, sunt aspecte de natură a crea convingerea instanței că scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. poate fi atins și în condițiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată față de inculpat și că menținerea în continuare a măsurii nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică. Faptul că inculpatul C.C. deține o locuință în Germania, locuință despre a cărei existență chiar el a încunoștințat organul de urmărire penală, este real, însă nu este de natură a conduce, automat, la concluzia că odată revocată măsura preventivă luată împotriva sa, există riscul ca acesta să se sustragă de la judecată. Această concluzie se desprinde din comportamentul inculpatului, care a răspuns la toate chemările organului de urmărire penală, inclusiv în perioada în care nu a fost luată de către procuror o atare măsură preventivă neprivativă de libertate împotriva lui, perioadă în care acesta s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea afecțiunilor de care suferă și pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini.
În ce privește riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, prima instanță a constatat că un atare risc nu mai există deoarece, așa cum s-a arătat, probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe suporturile aflate în posesia expertului, procesele-verbale de redare a acestora fiind atașate la dosar.
În plus, măsura tinde să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecății la data de 3 iunie 2010), iar pe de altă parte, disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia.
În consecință, constatând că nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii, în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a fost admisă cererea inculpatului C.C. și a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată împotriva acestuia.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile orale ale procurorului, pentru greșita admitere a cererii de revocare a măsurii preventive dispusă anterior față de inculpatul C.C., arătându-se că mai este necesară administrarea unor probe, că se mențin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea țării.
Analizând recursul declarat de M.P., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal și de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ținându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și de alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 1451 alin. (1) C. proc. pen., obligarea de a nu părăsi țara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.
Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață;
b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;
c) măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în scopul garantării libertății de circulație a persoanei și evitării arbitrariului, existența unei proporționalități, între gravitatea infracțiunii de care este suspectat inculpatul și scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfășurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).
În același timp, dispozițiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfășurare a procesului penal și preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Secția de Combatere a Corupției, iar în temeiul art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.
Încheierea anterior menționată a fost casată prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, în baza art. 1491 alin. (1)2 C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (1)11 C. proc. pen. cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara.
Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu, a fost luată de către prima instanță, prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Ulterior, în cursul cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 11 noiembrie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanța a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a dispus revocarea acesteia pentru ca, prin Decizia penală nr. 401 din 5 decembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. 9283/1/2011, urmare admiterii recursului declarat de parchet, să fie respinsă ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, instituită în sarcina inculpatului C.C., prin încheierea din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, prin raportare la reglementările normative anterior indicate, dar și potrivit prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, apreciază că, în mod eronat, prima instanță a constatat că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea măsurii obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C., față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și martorii indicați în rechizitoriu și că, totodată, acesta a depus înscrisuri referitoare la activitatea societății ce o administrează și la starea sa de sănătate. Împrejurarea că, în parte, probatoriul a fost administrat, nu conduce la concluzia că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii, în condițiile în care acestea au vizat și natura și gravitatea faptei despre care există indicii că a fost săvârșită de inculpat, precum și necesitatea de a garanta buna desfășurare a procesului penal.
Pe de altă parte, nici înscrisurile depuse de inculpat nu sunt relevante, în condițiile în care aceste aspecte au fost avute în vedere de instanța de judecată și la momentul luării acestei măsuri, iar pe de altă parte, dacă s-ar impune cu necesitate părăsirea țării de inculpat, acesta poate solicita încuviințarea instanței pe o anumită perioadă, în condițiile art. 1451 alin. (1) C. proc. pen.
Înalta Curte mai apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara este în concordanță și cu dispozițiile art. 2 paragr. 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 și cu jurisprudența Curții Europene privind limitarea dreptului de circulație a persoanelor.
De asemenea, Înalta Curte mai apreciază că, în situația în care mai este necesară administrarea unor probe (expertiză tehnică, audierea casetelor, eventual expertiză criminalistică a vocii, înscrisuri, etc.), temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive se mențin, având în vedere necesitatea împiedicării influențării într-un mod negativ a cursului judecății și asigurării dreptului inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu pot fi reținute apărările invocate în ceea ce privește rezonabilitatea duratei măsurii obligării de a nu părăsi țara întrucât, din examinarea cauzei rezultă că, de la momentul luării de către instanță a acestei măsuri (la data de 3 iunie 2010) și până la data judecării prezentului recurs (23 ianuarie 2012) a trecut un interval de timp de 1 an și 7 luni, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei și gravitatea deosebită a faptelor, în condițiile în care cercetarea judecătorească se desfășoară ritmic.
În același timp, există și temerea că inculpatul C.C. s-ar putea sustrage de la judecarea cauzei prin părăsirea țării, cu atât mai mult cu cât are rezidența în Germania, astfel încât ar putea zădărnici aflarea adevărului.
Trebuie avută în vedere și împrejurarea că, de la respingerea ultimei cereri de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, la data de 5 decembrie 2011 de către Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu au apărut elemente noi care să justifice într-un timp atât de scurt o soluție diferită de cea anterioară.
Mai mult decât atât, față de ceilalți coinculpați (C.F. și L.M.), prima instanță a menținut măsurile preventive, ceea ce poate duce la concluzia că, în contextul unor fapte și circumstanțe asemănătoare, soluția primei instanțe de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. este nejustificată.
Conduita procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest moment, reprezintă o obligație a părții, iar nu un element care să o evidențieze în mod pozitiv, neconstituind o garanție că această atitudine procesuală va fi menținută, astfel încât normala desfășurare a procesul penal să nu fie împietată.
Nu în ultimul rând, evoluția cercetării judecătorești, infirmă susținerea că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea măsurii de a nu părăsi țara, elemente cu relevanță probatorie, rezultate din probele administrate, în contradictoriu, în prezența inculpaților și apărătorilor acestora, neinfirmând existența probelor și indiciilor temeinice care fac rezonabilă presupunerea săvârșirii faptelor, în sensul art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și art. 681 C. proc. pen., respectiv în sensul art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, temeiurile avute în vedere de prima instanță la luarea în cursul judecății, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. se mențin, astfel încât nu se justifică revocarea acesteia, buna desfășurare a procesului penal impunând la acest moment procesual restrângerea drepturilor inculpatului în limitele arătate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de M.P., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.
Va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C., prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, dispoziție pe care o va înlătura și, în rejudecare, va fi respinsă, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, cerere formulată de inculpatul C.C.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, pentru intimatul inculpat C.C., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. împotriva încheierii din 10 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, dispoziție pe care o înlătură și, în rejudecare:
Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, cerere formulată de inculpatul C.C.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, pentru intimatul inculpat C.C., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2012.