Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 149 din 10 mai 2010, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta I.J., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 497 din 11 noiembrie 1983, pronunțată de Tribunalul Militar București, în dosarul nr. 432/1983, reclamantul a fost condamnat la patru ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., reținându-se, în esență, că acesta, la data de 27octombrie 1982, a refuzat să execute ordinul dat de comandant, în fața trupei adunate, de a îmbrăca uniforma militară.
Prin sentința penală nr. 267 din 4 decembrie 1985 a Tribunalului Militar Timișoara (dosar nr. 260/1985), reclamantul a fost condamnat la cinci ani de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, infracțiune prevăzută și pedepsită prin dispozițiile art. 354 C. pen.
În considerentele hotărârii judecătorești s-a reținut că reclamantul a refuzat să primească ordinul de încorporare în armată și, de asemenea, nu s-a prezentat la U.M. nr. 02380 București, pentru îndeplinirea serviciului militar, susținând că face parte din cultul religios „M.I.”, credința interzicându-i să facă armata.
Faptele pentru care a fost condamnat reclamantul sunt reglementate în titlul X al Codului penal, sub denumirea „Infracțiuni contra capacității de apărare a țării”.
Cu privire la condamnările suferite de acesta s-a reținut că, prin Constituția României din anul 1965, se garanta prin dispozițiile art. 30 libertatea conștiinței cât și libertatea cultului religios.
În același timp, însă, art. 40 instituia și obligația tuturor cetățenilor țării de a îndeplini serviciul militar.
În acest context, condamnările în temeiul art. 334 și art. 354 C. pen., respectiv, pentru săvârșirea infracțiunilor de insubordonare sau de neprezentare la încorporare, nu pot avea semnificația încălcării unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului ori a nerespectării unor drepturi civile și politice.
Prin urmare, nu s-a putut reține nici că astfel de condamnări au fost dispuse pe criteriul apartenenței la un anumit cult religios, în cauza dedusă judecății, „M.I.”, ci, pentru săvârșirea unor fapte strict prevăzute și reglementate, prin norme ale dreptului penal.
De asemenea, nu s-a putut considera nici că obligația de satisfacere a stagiului militar obligatoriu ar fi fost strâns legată de regimul politic existent, în aceea perioadă, întrucât nu este fundamentată pe argumente ce țineau de valorile comuniste, ci de modul și formele de participare a cetățenilor la îndeplinirea unei obligații, prevăzute, așa cum s-a reținut în considerente, în legea fundamentală, respectiv Constituția României.
De altfel, cadrul legal de îndeplinire a acestei obligații constituționale (satisfacerea serviciului militar obligatoriu) a fost menținut și în perioada de după anul 1990, când nu se mai poate susține că regimul politic din România are caracter totalitar.
Așa fiind, nu s-a putut aprecia că refuzul reclamantului de îndeplinire a serviciului militar obligatoriu, respectiv, de a se prezenta, conform ordinului de încorporare și de a îmbrăca uniforma militară (așa cum se reține în hotărârile de condamnare) ar echivala cu opunerea față de principiile statului comunist totalitar, de vreme ce condamnări, pentru fapte similare, au fost dispuse, așa cum s-a reținut, și ulterior datei de 22 decembrie 1989.
Faptul că, așa cum a susținut reclamantul în motivarea cererii de chemare în judecată, nu s-a dat adepților cultului religios „M.I.”, o alternativă la prestarea serviciului militar obligatoriu, ceea ce ar constitui o expresie a unei politici totalitare, nu poate conferi condamnării sale, un caracter politic, de vreme ce, reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist, s-a realizat relativ recent.
În fine, nici aspectele legate de modalitatea de executare a pedepsei, rezultate din depozițiile martorilor, chiar dacă sunt reale, nu pot schimba, raportat la dispozițiile articolelor în temeiul cărora a fost condamnat reclamantul, caracterul de drept comun al condamnării sale.
Instanța a reținut și că, prin decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație Justiție (recurs în interesul legii), obligatorie pentru instanțe, s-a decis, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 C. pen. și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Chiar dacă decizia menționată a făcut referire, în mod expres, la interpretarea unitară a unor dispoziții din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate, din motive politice, în considerente era analizată situația persoanelor condamnate definitiv pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 334 C. pen. și art. 354 C. pen. (texte de lege, în temeiul cărora, a fost condamnat și reclamantul), argumentându-se de ce astfel de condamnări nu pot fi considerate a avea legătură cu regimul politic existent, în perioada comunistă și prin urmare de ce aceste persoane nu pot beneficia de drepturi acordate celor persecutați, din motive politice.
De altfel, între dispozițiile acestui decret, care reglementează drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice și prevederile Legea nr. 221/2009, există legătură, sub aspectul analizat de decizia în interesul legii, în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, stabilindu-se că, la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, se au în vedere și măsurile reparatorii, deja acordate persoanelor, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Pentru considerentele expuse, în cauză, nu s-a putut reține că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (4) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru a se putea constata caracterul politic al condamnării reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor de insubordonare, respectiv, neprezentare la încorporare, pe motiv că este membru al cultului religios „M.I.”, așa încât nu au putut fi acordate nici daunele morale solicitate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul I.J., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În expunerea criticilor s-a arătat, în esență, că instanța de fond a soluționat cauza având în vedere strict considerentele deciziei 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție deși această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009.
Conform acestei din urmă legi, instanța trebuia să constate caracterul politic al condamnării, în baza probelor analizate, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999.
Instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios.
Conform art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 constituie infracțiuni săvârșite din motive politice, infracțiunile care au acest drept scop … respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice sau sociale și culturale.
În apel nu s-a solicitat încuviințarea și administrarea de probe noi.
Prin decizia civilă nr. 21 din 28 ianuarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul I.J.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și având în vedere dispozițiile art. 295 C. proc. civ, Curtea constată apelul nefondat pentru următoarele:
Reclamantul a investit instanța de judecată cu o acțiune având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnărilor suferite prin sentința penală nr. 497/1983, respectiv 267/1985 și obligarea S.R. la plata sumei de 90.000 Euro cu titlu despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În mod corect acțiunea astfel cum a fost formulată a fost respinsă de către prima instanță.
Criticile referitoare la capetele de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 sunt de neprimit.
Instanța de fond nu a analizat cauza numai raportat la decizia 32 din 18 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ci și având în vedere dispozițiile legale incidente și probele administrate.
Este de necontestat că reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (2) C. penal, respectiv de art. 354 C. pen.
Or, corect a reținut instanța de fond că aceste fapte și în prezent sunt reglementate în Titlul X al Codului penal – infracțiuni contra capacității de apărare a României, cap. 1 și cap. 3.
Este adevărat că decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 18/1990 pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată de la 6 martie 1945, precum și celor deportați în străinătate ori constituiți în prizonieri.
Însă în considerentele acestei decizii, obligatorii pentru instanță conform art. 3307 alin (4) C. proc. civ., Înalta Curte dezleagă problema de drept ce vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celor de insubordonare săvârșite din motive de conștiință religioasă, și pe cale de consecință a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni, dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic, sau comparativ, caracterul lor este de drept comun.
Astfel, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că aceste infracțiuni, respectiv condamnările, nu pot fi înțelese ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale a omului, ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, având deci caracter comun.
S-a mai reținut în considerentele acestei decizii că restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru neschimbat și în perioada postcomunistă până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.
Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 constituie de asemenea condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999 - respectiv respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale.
Susținerea apelantului în sensul că scopul urmărit prin condamnările suferite se încadrează în acest text legal, întrucât a urmărit recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, acela de a-și exercita liber cultul religios, nu poate fi primit întrucât cu referire la natura infracțiunii s-a pronunțat Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 32/1999.
Pe de altă parte, scopul urmărit de către reclamant prin prezenta acțiune este obligarea statului la despăgubiri reprezentând prejudiciile morale suferite prin cele două condamnări în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Însă, prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1380/2010 (M. Of. nr. 761/18.11.2010) au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II–a din Legea nr. 221/2009, dispoziții care prevedeau tocmai despăgubirile pentru prejudiciile morale suferite prin condamnare sau măsuri administrative cu caracter politic.
Prin urmare, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice conform art. 147 alin. (1) din Constituția României, cum de altfel se reiterează în cuprinsul deciziei Curții Constituționale arătată mai sus, nu se mai pot acorda despăgubiri pentru prejudicii morale.
Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Concluzia care se impune este aceea că dispozițiile din legea declarată neconstituțională nu se mai pot aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate au fost declarate prin deciziile Curții Constituționale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul I.J., criticând-o ca nelegală în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanțele au reținut incidența în cauză a dispozițiilor Deciziei nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, întrucât această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, iar acțiunea a avut ca obiect aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Că în aplicarea Legii nr. 221/2009, pentru stabilirea caracterului politic al condamnării instanțele trebuiau să se raporteze la prevederile O.U.G. nr. 214/1999, respectiv să analizeze scopul urmărit la săvârșirea infracțiunii care a fost unul evident de manifestare împotriva regimului comunist.
Recursul nu este fondat.
Prin decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001 (M. Of. nr. 137/2.03. 2010), Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de P.G. al României în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 335 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenței.
Deși Înalta Curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale Decretului-Lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de apel.
Condamnarea unei persoane pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 354 C. proc. civ., determinată de motive de conștiință religioasă nu poate fi caracterizată ca o manifestare împotriva regimului totalitar comunist iar dispozițiile art. 9 din Convenția Europeană nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamatul I.J. împotriva deciziei nr. 21 din 28 ianuarie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.