Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 22 martie 2012 pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. 2216/1/2012, în baza art. 3001 C. proc. pen., s-a constatat ca fiind legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatei D.M., măsură pe care a menținut-o.
S-a reținut că inculpata D.M., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a fost arestată preventiv prin încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din 29 februarie 2012, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012 inclusiv, constatându-se că în cauză au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., precum și art. 151 C. proc. pen.
Totodată, s-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă din 29 februarie 2012.
La data de 21 martie 2012, prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., s-a dispus, trimiterea în judecată a inculpatei D.M., în stare de arest preventiv pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub numărul 2216/1/2012, fiind fixat termen la data de 24 mai 2012, preschimbat la 10 mai 2012.
Astfel, s-a reținut de către parchet că fapta inculpatei D.M. constând în aceea că, în luna noiembrie 2009 a pretins de la martorul B.P. suma de 200.000 euro pe care a primit-o ulterior (în intervalul noiembrie–decembrie) în trei tranșe prin intermediul martorului P.M., promițându-i în schimb că va interveni pe lângă magistrații învestiți cu soluționarea dosarului nr. 7039/315/2006 al Curții de Apel Ploiești (contestație în anulare formulată de SC E.P.C. SRL împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, prin care B.P. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală) și-i va determina să adopte o soluție favorabilă lui B.P., realizează elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, s-a mai reținut de către parchet că, fapta aceleiași inculpate care în perioada ianuarie–februarie 2012, direct și prin intermediul martorului P.M., a pretins de la denunțătorul B.P. sume în lei și valută totalizând 4.790.521.194,2 RON din care a primit 21.194 RON (2000 euro și 800 RON pretinși și primiți în luna ianuarie 2012; 2000 euro și 1500 RON pretinși și primiți în ziua de 12 februarie 2012; 1500 RON pretinși și primiți în ziua de 21 februarie 2012 și 110.000 euro pretinși în ziua de 21 februarie 2012) promițându-i în schimb că va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea dosarului nr. 9501/315/2010, având ca obiect recursul declarat de denunțător împotriva sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. 9501/315/2010 și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Măsura arestării preventive a fost verificată sub aspectul legalității și temeiniciei, conform art. 3001 C. proc. pen., la data de 22 martie 2012.
Sub aspectul legalității și temeiniciei arestării preventive luată față de inculpata D.M., prima instanță a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei nu au încetat.
S-a reținut că la data de 29 februarie 2012 a fost luată față de inculpata D.M. măsura arestării preventive pe o durată de 29 de zile, întemeiată pe dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Pentru luarea măsurii arestării preventive este necesar să se constate că sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, condiție prevăzută de art. 143 C. proc. pen., precum și incidența unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
Prima instanță a constatat că, din materialul probator administrat în cauză rezultă indicii ce conturează presupunerea rezonabilă pentru un observator independent că inculpata a săvârșit faptele ce i se rețin în sarcină, iar acestea reprezintă infracțiunea de trafic de influență, pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 4 ani.
Cea de a doua condiție impusă de art. 148 lit. f) C. proc. pen. presupune existența unor probe că lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, iar apărătorul inculpatei a invocat că nu există dovezi care să susțină pericolul pentru ordinea publică.
Textul de lege al art. 148 lit. f) C. proc. pen. nu trebuie interpretat ad literam, pentru că o asemenea interpretare ar conduce la concluzia că în nicio situație nu ar putea fi luată măsura arestării preventive, deoarece este imposibil de probat un comportament viitor.
Pericolul pentru ordinea publică reprezintă o predicție, o apreciere pe care judecătorul o face asupra comportamentului viitor al inculpatului.
În lipsa unor dispoziții legale care să indice exigențele în funcție de care se stabilește pericolul pentru ordinea publică, criteriile de evaluare ce stau la baza aprecierii dacă punerea în libertate a inculpatei prezintă pericol pentru ordinea publică nu pot fi decât gravitatea concretă a faptei comise, ce nu trebuie confundată cu pericolul social al infracțiunii săvârșite (care este relevat în pedeapsa prevăzută de lege) și circumstanțele personale ale inculpatului (antecedente penale, atitudinea față de faptă și urmările sale, etc.).
În cadrul acestei aprecieri unul din cele două criterii poate avea un rol determinant, astfel încât uneori, spre exemplu, gravitatea extremă a faptei săvârșite justifică prin ea însăși luarea măsurii arestării preventive, chiar dacă circumstanțele personale ale inculpatului nu o impun.
Pericolul pentru ordinea publică reprezintă temerea că, odată pus în libertate, inculpatul ar comite fapte penale, ori ar declanșa puternice reacții în rândul opiniei publice, determinate de fapta săvârșită de acesta și de starea sa de libertate.
Instanța care a dispus arestarea preventivă a constatat în mod corect că gravitatea faptei comise, gravitate concretă dată și de calitatea de magistrat a inculpatei, justifică aprecierea că aceasta prezintă pericol pentru ordinea publică.
În aceste condiții, prima instanță a apreciat că măsura arestării preventive este legală și temeinică, constatând că temeiurile ce au determinat luarea măsurii preventive se mențin în continuare și impun privarea de libertate.
De asemenea, s-a mai apreciat că faptele reținute în sarcina inculpatei sunt grave, constituind infracțiuni de corupție cu posibile implicații asupra justei soluționări a unor cauze penale și că circumstanțele personale ale inculpatei analizate izolat nu justifică concluzia că aceasta prezintă pericol pentru ordinea publică, dar analizate prin prisma faptelor reținute nu fac altceva decât să pună în evidență gravitatea accentuată a acestora, faptele de corupție fiind mai grave în cazul comiterii lor de către persoane ce trebuie să impună celorlalți respectarea legii.
S-a mai apreciat că menținerea stării de arest se justifică și pentru o bună desfășurare a procesului penal, acesta fiind unul din scopurile trasate pentru această măsură preventivă, o altă măsură preventivă, mai puțin gravă, nefiind suficientă la acest moment procesual pentru a proteja în mod eficient interesul public.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpata D.M., criticând-o pentru netemeinicie și solicitând, admiterea recursului, casarea încheierii, și înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă.
Concluziile apărătorilor inculpatei, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al recurentei inculpate au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a acestei decizii.
Analizând actele dosarului și recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate și sub toate aspectele potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce urmează:
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 3001 C. proc. pen., în cursul judecății „după înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive”, iar în situația în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate”, se dispune menținerea arestării preventive.
Din actele dosarului rezultă că la data de 29 februarie 2012 s-a luat față de inculpata D.M. măsura arestării preventive în temeiul dispozițiilor art. 1491 cu referire la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Având în vedere actele dosarului, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a constatat legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatei D.M., pe care a menținut-o, întrucât subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive și acestea impun în continuare privarea inculpatului de libertate.
În raport de probele dosarului, instanța de fond a apreciat că sunt indicii că inculpata a săvârșit faptele pentru care este trimisă în judecată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 143 din același cod.
Înalta Curte apreciază că se impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatei D.M. pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Luarea, prelungirea sau menținerea măsurii arestării preventive pe parcursul procesului penal nu este incompatibilă cu respectarea prezumției de nevinovăție, nu implică pronunțarea instanței de judecată asupra fondului procesului (adică și asupra vinovăției inculpatului), ci numai asupra existenței unor probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune, precum și a incidenței unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. (deciziile Curții Constituționale nr. 73/2000, publicată în M. Of. nr. 335 din 19 iulie 2000, nr. 38/2007 publicată în M. Of. nr. 157 din 5 februarie 2007, nr. 245/2006 publicată în M. Of. nr. 290 din 30 martie 2006 fiind în acest sens).
Potrivit jurisprudenței C.E.D.O. privind interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. c), pentru justificarea arestării sau deținerii preventive nu se poate pretinde să fie deja stabilite realitatea și natura infracțiunii de care cel interesat este bănuit că a săvârșit-o, pentru că acestea reprezintă scopul fazei de instrucție, adică de urmărire penală, iar detenția permite desfășurarea ei normală (cauza C. vs. Turcia, 19 ianuarie 1995, cauza C. vs. Italia, 14 ianuarie 1997).
Așa cum a precizat instanța europeană, faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de același nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări.
Nu trebuie ignorat și faptul că, pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, trebuie să existe fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune (cazul M. vs. Regatul Unit, 28 octombrie 1994).
În cauză, temeiurile juridice care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatei D.M. le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv, că infracțiunile pentru care inculpata a fost cercetată, sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte apreciază că, în acest moment procesual cerințele art. 148 lit. f) C. proc. pen. se mențin și în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei, în condițiile în care există indicii temeinice și suficiente, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpata D.M. a comis faptele pentru care a fost cercetată și trimisă în judecată.
Cât privește temeiul arestării prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se constată că inculpata a săvârșit fapte penale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea ei în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea pericolului pentru ordinea publică, trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci și datele referitoare la fapte, nu de puține ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității. Așa fiind, deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele și din însuși pericolul social al infracțiunii de care este acuzat inculpatul, de reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, pentru ca o persoană să fie reținută sau arestată în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, este suficient să existe motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune.
Pe cale de consecință, se constată că legea europeană este mai puțin restrictivă privitor la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparație cu legea procesual penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.
Într-o recentă Hotărâre a C.E.D.O. (Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008), pronunțată în cauza „C. împotriva României” și publicată în M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009, se arată: „Curtea observă că, chiar și în absența unei jurisprudențe naționale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței pericolului pentru ordinea publică, printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul moral al acestuia”.
Totodată, prin Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei s-a prevăzut că detenția provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârșit o infracțiune și că există motive serioase de a se crede că există cel puțin unul din următoarele pericole, pericol de fugă, pericol de obstrucționare a cursului justiției și pericol de a comite o nouă infracțiune gravă. Se mai arată în Recomandare că, dacă existența nici unuia dintre pericolele enunțate anterior nu a putut fi stabilită, detenția se poate justifica, în mod excepțional, în anumite cazuri, când se comite o infracțiune deosebit de gravă.
Raportând reglementările europene menționate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte reține că este identificat cel puțin unul dintre pericolele care justifică menținerea arestării preventive a inculpatei, din punctul de vedere al dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pericolul perturbării judecății), iar faptele penale de care este acuzată aceasta au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanțele concrete în care au fost comise.
Faptul că un judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție și-a folosit influența pentru a rezolva probleme judiciare a unor persoane constituie, în mod cert, împrejurări care tulbură profund și grav ordinea publică, determinând reacții justificate de insecuritate, neîncredere față de sistemul judiciar și chiar față de actul de justiție.
Natura și gravitatea faptelor reținute în sarcina inculpatei, modalitatea în care acestea au fost comise, folosindu-se de calitatea sa de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și de influența de care dispunea în exercitarea acestei funcții, angrenând în activitățile sale alți magistrați, pentru a-i determina ca, în schimbul unor sume de bani ori alte foloase, să obțină soluții favorabile în anumite cauze aflate pe rolul unor instanțe, consecințele produse asupra ordinii de drept prin afectarea gravă a încrederii cetățenilor onești în actul de justiție, insuflându-se opiniei publice falsa impresie că este mai presus de lege și că oricând poate face demersuri juridice în orice sens dorește, inducându-se astfel ideea că justiția funcționează și în afara dispozițiilor legale, justifică pe deplin temerea că, odată pusă în libertate, inculpata va săvârși și alte fapte de același gen.
Datele care caracterizează persoana inculpatei, trebuie avute în vedere la aprecierea pericolului concret al acesteia pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât, calitatea sa socială și profesională o situau într-o poziție din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la săvârșirea de acte și fapte de corupție.
Prin urmare, funcția pe care inculpata a deținut-o și exigențele cărora aceasta se impunea a se supune prin prisma poziției sale de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, rezonanța negativă creată în rândul comunității, căreia i se poate induce ideea și convingerea că există posibilitatea eludării unei sancțiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicați în înfăptuirea justiției, justifică pe deplin menținerea măsurii arestării preventive a inculpatei.
Măsura este necesară la acest moment al judecății, aflată la debut, respectiv pentru buna desfășurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și, totodată, este justificată de considerente ce țin de existența unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpata D.M. să împiedice administrarea justiției.
Totodată, Înalta Curte constată că au fost respectate și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenție, conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
În același timp, așa cum s-a statuat constant și în jurisprudența C.E.D.O., chiar daca măsura arestării preventive are un caracter excepțional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent și suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cazul L. contra Franței).
În speță se constată că deși nu pot fi ignorate elementele de circumstanțiere, relevante pentru inculpată, se impune însă a se acorda o pondere semnificativă naturii activității infracționale a acesteia, condițiilor concrete în care inculpata a acționat, astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanței.
Pe de altă parte, motivele avute în vedere la momentul arestării inculpatului constituie, inclusiv în opinia curții europene, un risc pertinent de natură a justifica menținerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza R. vs. Austria), aceasta impunându-se în cauze de o anumită complexitate, pentru a nu se perturba desfășurarea procesului (cauza M. vs. Austria).
Așadar, lăsarea în libertate a inculpatei ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, existând și posibilitatea apariției unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacție a autorităților în asemenea situații și, în plus, un risc de influențare negativă a modului de derulare a procesului penal, aflat la începutul fazei de cercetare judecătorească.
În ceea ce privește solicitarea formulată de recurenta inculpată D.M., prin apărător ales, în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, Înalta Curte apreciază că măsurile preventive pot fi înlocuite sau revocate în condițiile art. 139 C. proc. pen.; înlocuirea măsurilor preventive, presupune, potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea temeiurilor care au determinat dispunerea acesteia.
Se reține că dispozițiile legale invocate nu au aplicabilitate în cauza supusă analizei, nefiind îndeplinite condițiile legale care să justifice aplicarea dispozițiilor art. 139 C. proc. pen., prima instanță apreciind în mod just că în cauză temeiurile care au justificat arestarea preventivă a inculpatei se mențin și impun în continuare privarea de libertate.
Restrângerea dreptului la libertate apare ca proporțională cu scopul urmărit, cel al ocrotirii ordinii publice și de drept, măsura fiind necesară într-o societate democratică pentru salvgardarea interesului public și a încrederii societății în instituțiile statului de drept și în efectele exercitării funcțiilor acestora.
În concluzie, întrucât nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar privarea de libertate este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, soluția primei instanțe a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor legale evocate.
Față de considerentele ce preced, constatând nefondate motivele de casare invocate, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 22 martie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. 2216/1/2012.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 22 martie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. 2216/1/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2012.