Asupra cererii de revizuire de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Sentința nr. 164 din 14 septembrie 2001 a Tribunalului Militar Teritorial București a fost restituită cauza la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București și respinsă cererea inculpatului L.F. privind revocarea măsurii arestării preventive și cererea inculpatului B.I. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
A fost menținută măsura arestării preventive a inculpaților B.I. și L.F. și prelungită durata acesteia pentru ambii inculpați de la 24 septembrie 2001 până la 23 octombrie 2001 inclusiv.
Sentința primei instanțe a rămas definitivă prin respingerea, ca nefondate a recursurilor declarate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Teritorial București și de inculpatul lt. B.I. și slt. L.F. prin Decizia nr. 344 din 18 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Militară de Apel în dosarul nr. 289/2001; prin aceeași decizie a fost prelungită arestarea preventivă a inculpaților lt. B.I. și slt. L.F. cu câte 30 de zile, de la 24 octombrie 2001 până la 22 noiembrie 2001 inclusiv.
Prin Sentința nr. 100 din 7 iunie 2002 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în dosarul nr. 703/2001 au fost condamnați inculpații lt. B.I., lt. V.N. și slt. L.F. la câte 3 ani închisoare fiecare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000.
A fost menținută măsura arestării preventive a inculpaților lt. B.I. și slt. L.F., măsură care a fost prelungită cu încă 30 de zile de la 21 iunie 2002 până la 20 iulie 2002 inclusiv.
S-a dedus din pedeapsa aplicată măsura arestării preventive de la 2 septembrie 2001 și în continuare, la zi, pentru inculpații lt. B.I. și slt. L.F.
S-a dedus din pedeapsa aplicată măsura preventivă privativă de libertate de la 26 iulie 2001 până la 23 august 2001 pentru recurentul V.N.
Conform art. 71 C. pen. au fost interzise inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 C. pen.
În temeiul dispozițiilor art. 255 alin. ultim raportat la art. 254 alin. ultim C. pen.; a fost obligat inculpatul lt. B.I. să restituie suma de 600 dolari SUA sau contravaloarea în lei, la data plății, numitei B.E.
Au fost obligați inculpații la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin rechizitoriul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000.
S-a constatat, totodată, că la data de 28 iunie 2001, martorii P.E. și P.G.F. au sesizat Secția 11 Poliție cu privire la sechestrarea fiicei lor, B.E., studentă, împotriva voinței sale, în apartamentul unor persoane (depistate a fi M.I. și soțul ei M.T.) încă din 27 iunie 2001.
Sesizarea a fost repartizată inculpaților B.I. și V.N. (cel de al treilea nu interesează în cauza de față) care au depistat locuința și au adus la sediul Secției 11, atât pe numita B., cât și pe soții M.
S-a reținut, totodată că numitul M.T. depusese o plângere împotriva numitei B.E. (denunțătoarea) care îl înșelase cu 2750 dolari SUA.
În acest context și în aceeași zi și R.A.F. a depus la Secția 11 Poliție plângere împotriva lui B.E., tot pentru înșelăciune, ambele lucrări fiind repartizate aceleiași formațiuni.
În aceeași zi, Secția 18 Poliție, unde B.E. era dată în urmărire locală, a declinat un dosar de înșelăciune pe care-l instrumentau privind-o pe aceasta, împotriva căreia s-a și dat ordonanță de reținere. V.N. a spus soților P., că fiica lor e reținută deoarece a comis mai multe infracțiuni și ar fi bine să aducă bani, aproximativ 7.000 dolari SUA, pentru despăgubirea persoanelor prejudiciate.
În ziua următoare propunându-se parchetului începerea urmăririi penale și arestarea preventivă, acesta a respins-o cu recomandarea completării cercetării penale.
În această situație inculpații au solicitat readucerea B.E. la secție, unde a fost înștiințată că este reținută în alte 2 dosare (cele depuse direct la Secția 11 Poliție).
B.E. i-a rugat să o lase în stare de libertate, având examene, promițând că va achita despăgubirile. Inculpații B. și V. i-au spus că în aceste condiții ar putea-o lăsa liberă, dar să se consulte cu cei superiori în grad. Astfel s-a discutat și cu maiorul de la cercetări penale și cu comandantul adjunct al secției.
Acesta indus în eroare de inculpatul B.I., crezând că procurorul a refuzat emiterea mandatului de arestare, deși i se prezentaseră toate lucrările (dosarul declinat și cele 2 plângeri), pentru a evita o nouă respingere le-a ordonat să o lase în stare de libertate.
Inculpatul B.I. în prezența inculpatului V. și a avocatului a adus la cunoștință B.E. necesitatea acoperirii prejudiciului pentru a fi eventual eliberată.
În următorul interval de timp soții P., părinții lui B.E. au adus o parte din banii datorați, fiind chemați soții M. și despăgubiți.
Inculpatul B. l-a chemat pe inculpatul L.F., planificat de serviciu a doua zi, să discute dosarul, anunțând-o totodată și pe B.E. că va fi anchetată de acesta.
Cu ocazia descarcerării inculpatul B.I. a întrebat-o pe B.E. în cât timp poate face rost de restul banilor - fără a preciza suma - pentru a nu fi reținută. Tatăl ei, nedumerit s-a interesat de ce să mai fie reținută dacă a adus banii solicitați.
În momentul următor denunțătorul și avocatul au fost scoși din incinta biroului în care au rămas pentru câteva momente doar cei trei inculpați. Ulterior B.E. a fost reintrodusă singură în birou și inculpatul V. împreună cu inculpatul B.I., în prezența inculpatului L.F., i-au solicitat bani, fie 600 dolari SUA să fie lăsată în stare de libertate sau 2000 dolari SUA pentru a face dispărut dosarul.
S-a făcut precizarea că banii vor fi împărțiți în trei, data va fi 1 iulie 2001 la sediul secției și să nu spună nimic avocatului.
B.E. s-a prefăcut că acceptă „târgul” dar a denunțat pe cei trei organelor de urmărire, care i-au pus la dispoziție 600 dolari SUA însemnați și au dotat-o cu aparatură de înregistrare. Astfel, în ziua de 1 iulie 2001 B.E. s-a prezentat și a predat banii inculpatului B.I., care însă a reușit să iasă din instituție, flagrantul fiind defectuos organizat prin neprezentarea anterioară a fotografiei celor urmăriți pentru a se evita o asemenea situație.
Datorită acestei împrejurări banii nu au mai fost găsiți dar efectuându-se două verificări cu lampa fluorescentă s-au depistat urme de praf în buzunar și pe diferite obiecte atinse de inculpat.
Situația de fapt prezentată a rezultat parțial din declarațiile inculpaților completate de declarațiile martorilor S.C. (comandantul adjunct), N.A. (maior cercetări penale), V.M.C., N.G., G.V., T.M., P.O., D.G., P.E., P.G.F., D.D., D.F.D., N.E.D., V.M., D.F., A.M., C.C.A., M.I., L.C. și M.F., s-au efectuat confruntări, s-au întocmit procese-verbale de constatare a infracțiunii flagrante și de redare a discuțiilor purtate pe banda audio, s-au depus fișele posturilor inculpaților.
Instanța de fond a înlăturat apărările inculpaților, întrucât susținerile fiecăruia au fost infirmate de toate celelalte probe de la dosar, spre exemplu, inculpații nu aveau de ce să mai rețină pe denunțătoare dacă li se ordonase de către colonelul S. să o lase în stare de libertate sau să o inducă în eroare cu privire la acest aspect, condiționând-o de plata despăgubirilor; de asemenea, inculpații dacă nu ar fi avut de ascuns această activitate ilicită, nu ar fi declarat neadevărat că maiorul N.A. le-a sugerat lăsarea în libertate numai cu condiția achitării prejudiciului, când de fapt aceasta le-a recomandat să se adreseze colonelului S. (comandantul adjunct).
Inculpații nu au informat corect nici cu privire la concluziile procurorului.
Dacă banii n-ar fi fost însușiți de către inculpatul B.I., acesta nu avea de ce să îl intereseze dacă denunțătoarea nu are aparat de înregistrat în poșetă, etc. În privința urmelor depistate cu lampa fluorescentă, chiar dacă acestea au fost reduse, ele nu se puteau explica altfel decât prin însușirea sumei capcanate.
În drept, instanța de fond a constatat ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, constând în: pretinderea și primirea a 600 dolari SUA în calitate de polițist (funcționar public) în scopul de a nu lua măsura reținerii (a nu-și îndeplini sarcinile de serviciu) pentru inculpatul B.I.; pretinderea în aceleași condiții a unei sume de bani de către inculpatul V. și nerespingerea acesteia, în sarcina inculpatului L.F.
Curtea Militară de Apel prin Decizia nr. 4 pronunțată la data de 22 ianuarie 2003 în dosarul nr. 54/2002 a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București împotriva Sentinței nr. 100 din 7 iunie 2002 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București.
Au fost admise apelurile declarate de inculpații lt. B.I., lt. V.N. și slt. L.F. împotriva aceleiași hotărâri și desființată sentința numai sub aspectul individualizării pedepselor.
Astfel, a fost redusă de la 3 ani la 2 ani închisoare pedeapsa aplicată fiecărui inculpat prin reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. în condițiile art. 76 lit. c) C. pen.
Au fost menținute pedepsele complementare aplicate de prima instanță inculpaților, precum și aplicarea dispozițiilor art. 71 C. pen. și art. 64 C. pen. inculpaților lt. B.I. și slt. L.F.
În temeiul art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată inculpatului lt. V.N. pe o perioadă de 4 ani ce constituie termen de încercare pentru inculpat și se va socoti de la rămânerea definitivă a hotărârii.
A fost atrasă atenția inculpatului lt. V.N. asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.
S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 71 C. pen. și art. 64 C. pen. în ceea ce-l privește pe inculpatul lt. V.N.
A fost menținută starea de arest a inculpaților lt. B.I. și slt. L.F. și dedusă durata măsurilor preventive de la 2 iulie 2001 la zi.
A fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului lt. V.N. arestarea din perioada 26 iulie 2001 - 23 august 2001.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Instanța de apel a apreciat corect stabilită situația de fapt și încadrarea juridică de către instanța de fond, neputându-se accepta că inculpații aveau atribuții de control, pentru a se reține dispozițiile art. 257 alin. (2) C. pen.
De asemenea s-a considerat că circumstanțele reale și personale ale inculpaților nu impun pedepse mai mari, ci dimpotrivă, față de buna comportare anterioară, reducerea pedepsei ar asigura mai eficient reeducarea inculpaților.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București cât și inculpații au declarat recurs.
Prin Decizia nr. 6094 din 22 decembrie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și intimații inculpați B.I., L.F. și V.N. împotriva Deciziei penale nr. 4 din 22 ianuarie 2003 a Curții Militare de Apel; s-a dedus din pedepse durata arestării preventive pentru inculpații B.I. și L.F. de la 21 iunie 2001 până la data punerii efective în libertate. S-a constatat că inculpatul V.N. a fost arestat de la 26 iulie 2001 până la 23 august 2001. Au fost obligați inculpații la plata cheltuielilor judiciare statului.
Instanța de recurs a reținut, în esență, că instanțele au stabilit corect situația de fapt, existând suficiente probe pentru conturarea vinovăției fiecărui inculpat, chiar înlăturându-se cele echivoce.
S-a apreciat că instanța de apel a suplimentat probele, dispunând efectuarea unei expertize tehnice privind casetele audio și video, solicitând informații scrise de la companiile telefonice și audiind martorii, aceste probe confirmând odată în plus, situația de fapt corect reținută de prima instanță; chiar dacă inculpații au negat pretinderea și primirea de bani pentru a-și încălca o atribuție de serviciu, acest aspect a fost probat, conținutul denunțului fiind susținut de declarațiile celorlalți martori și restul probelor administrate.
S-a concluzionat că din coroborarea rezultatului analizei acestor probe cu împrejurarea că asupra inculpatului B. s-au găsit urme de substanță fluorescentă, (neavând importanță cantitatea) și folosindu-se de deducțiile logice cu valoare de prezumții, concluzia vinovăției inculpaților este certă.
Sub aspectul individualizării pedepselor aplicate inculpaților nu s-a constatat că instanța de apel ar fi comis vreo greșeală, aceasta reținând din fișele de cazier și aprecierile anuale ale inculpaților activitatea foarte bună anterior săvârșirii infracțiunii, astfel încât, ținând cont de dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a redus cuantumul pedepselor.
Instanța de recurs a constatat că de altfel, față de persoana inculpaților, de poziția pe care au ocupat-o în societate este evident că însăși judecata și condamnarea au reprezentat o „pedeapsă”, astfel încât, în mod corect s-a apreciat că scopul reeducării poate fi atins și prin pedepse reduse, în cazul inculpatului V. chiar cu aplicarea art. 81 C. pen.
În temeiul dispozițiilor art. 39 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la data de 15 aprilie 2002, reclamantul B.I. a sesizat CEDO invocând nelegalitatea arestării preventive, caracterul arestării preventive, caracterul inechitabil al procesului penal derulat în privința sa, nerespectarea prezumției de nevinovăție, încălcarea dreptului la respectarea vieții sale private și a bunurilor sale.
Prin hotărârea pronunțată de CEDO la data de 15 martie 2011 (definitivă la data de 15 iunie 2011) a declarat admisibile capetele de cerere întemeiate pe art. 5 parag. 3 din Convenție cu privire la nemotivarea arestării preventive și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; cu privire la celelalte capete de cerere, acestea au fost declarate inadmisibile.
S-a hotărât că a fost încălcat art. 5 parag. 3 din Convenție în perioada ulterioară hotărârii Tribunalului Militar din 14 septembrie 2001.
S-a stabilit că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
S-a decis ca statul pârât să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (2) din Convenție, suma de 5200 euro pentru prejudiciul moral și 1000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanța europeană a reținut, cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 2 din Convenție că aceasta nu a avut loc, informațiile oferite reclamantului cu privire la motivele arestării îndeplinind cerințele prevăzute de art. 5 § 2 din Convenție.
Referitor la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din Convenție s-a constatat că este tardiv capătul de cerere privind neaducerea de îndată a reclamantului în fața unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare ulterior arestării (la 2 iulie 2001) legalitatea arestării fiind pentru prima oară examinată de Tribunalul Militar la 10 iulie 2001; relativ la dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate pe durata procedurii s-a constatat că la prelungirea măsurii arestării preventive (la 27 iulie 2001 și 21 august 2001) motivele invocate erau relevante și suficiente pentru a justifica măsura dispusă, dar din 14 septembrie 2001 instanțele naționale nu au mai oferit motive concrete, relevante și suficiente pentru a justifica necesitatea prelungirii măsurii arestării, iar instanțele au declarat ca inadmisibilă, fără a fi examinat cu necesitate cererea de liberare pe cauțiune ce le fusese adresată.
Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 5 § 4 din Convenție s-a reținut în cazul unei persoane condamnată la pedeapsa închisorii pentru comiterea unei infracțiuni, controlul vizat de art. 5 § 4 din Convenție este inclus în hotărârea de condamnare (în speță cea pronunțată de prima instanță) capătul de cerere fiind nefondat; relativ la chestiunea asistării reclamantului de un apărător din oficiu la audierea din 13 februarie 2012 s-a reținut că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.
S-a constatat, de asemenea, relativ la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, că dreptul de a fi judecat de o instanță independentă și imparțială a fost respectat, capătul de cerere fiind nefondat și în mod similar că instanțele au pronunțat decizii în baza probelor depuse la dosarul cauzei și aduse la cunoștința reclamantului și apărătorului său. Referitor la pretinsul caracter nepublic al ședințelor din 26 aprilie 2002 și 27 noiembrie 2002, s-a arătat că nu este necesar să se stabilească dacă acestea reprezentau ședințe în sensul art. 6 § 1 din Convenție, toate celelalte ședințe în fața Curții Militare de Apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ce dispuneau de jurisdicție deplină pentru a soluționa chestiunea acuzației penale adusă reclamantului) fiind publice, capătul de cerere fiind vădit nefondat.
Referitor la motivarea deciziilor instanțelor naționale instanța europeană a constatat că acestea s-au axat pe circumstanțele factuale, analizând implicit motivele invocate de reclamant și elementele constitutive ale infracțiunii; reclamantul a fost audiat, a putut contesta probele și a putut adresa întrebări martorilor, capătul de cerere fiind nefondat, cu privire la cazurile de restituire a bunurilor puse sub sigiliu în timpul percheziției domiciliare Curtea apreciind că acest aspect urma a se analiza la examinarea capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
S-a constatat ca nefondat și capătul de cerere privind pretinsa încălcare a art. 6 § 2 și 3 din Convenție, neputându-se constata nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție (prin declarația primului-ministru, neadresată publicului și pretinsa campanie de presă) și dreptului prevăzut de art. 6 din Convenție cu ocazia efectuării percheziției corporale a reclamantului (efectuată în prezența martorilor, nerezultând elemente relative la emiterea libertății de acțiune a reclamantului, percheziția axându-se pe prelevarea urmelor de substanță fosforescentă și pe întocmirea procesului-verbal, la care reclamantul putea formula obiecții, examinarea probelor materiale strânse fiind înregistrată de autorități, aceste aspecte fiind prezentate reclamantului, dezbătute de către părți și examinate de Tribunalul Militar).
S-a reținut că este tardiv capătul de cerere privind pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție s-a constatat că aceasta subzistă; s-a apreciat că ridicarea obiectelor cu ocazia percheziției din 2 iulie 2001 a avut temei legal (art. 108 C. proc. pen.) și că în hotărârea Tribunalului Militar din 7 iulie 2002 s-a reținut că ele nu constituiau probe sau indicii în cauză. Totodată s-a menționat că instanțele nu au soluționat cererea de restituire a bunurilor (prin memoriile formulate de reclamant în apel și recurs), mecanismul legal ce permitea restituirea bunurilor fiind ineficace; s-a concluzionat că autoritățile nu au menținut un just echilibru între interesul general și exigențele apărării dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale.
Referitor la celelalte încălcări invocate (art. 3, art. 5 § 1 lit. a) și § 4, art. 6 §1, 2 și 3 lit. a) din Convenție) Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele arătate, cererea fiind nefondată.
Având în vedere hotărârea pronunțată de CEDO, în temeiul art. 4081 C. proc. pen. revizuentul a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, la 12 martie 2012 cu o cerere de revizuire, solicitându-se analizarea cauzei prin prisma art. 394 lit. a) C. proc. pen., constând în acea că Înalta Curte nu a avut în vedere soluția de achitare dispusă față de un coinculpat prin admiterea recursului în anulare, ce produce efecte în mod indirect și față de revizuent. Referitor la hotărârea pronunțată de CEDO s-a solicitat restituirea bunurilor puse sub sechestru.
Analizând cererea prin prisma dispozițiilor art. 4081 C. proc. pen., se constată că cererea este nefondată și va fi respinsă, pentru considerentele ce urmează.
Cererea de revizuire a fost formulată de o persoană cu privire la care Curtea Europeană a constatat încălcarea unor drepturi reglementate de Convenție, hotărârea CEDO ce constată aceste încălcări este definitivă, iar cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.
Cea de-a patra condiție impusă de lege nu este însă îndeplinită.
Astfel, în ceea ce privește constatarea instanței europene privind încălcarea dispozițiilor art. 5 § 3 din Convenție nu este realizată condiția referitoare la continuarea producerii și în prezent a consecințelor grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenție, constatate de CEDO, astfel că procedura specială a revizuirii prevăzute de art. 4081 C. proc. pen. nu constituie remediul eficient înlăturării unor potențiale efecte negative.
Se reține sub acest aspect că revizuentul a fost condamnat în urma derulării unei proceduri judiciare ce a respectat exigențele impuse de dispozițiile art. 6 din Convenție cu privire la care CEDO nu a constatat încălcarea unui drept prevăzut de convenție, astfel după cum rezultă din hotărârea instanței europene.
Privarea de libertate cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu a întrunit exigențele art. 5 § 3 din Convenție a reprezentat-o menținerea arestării preventive a inculpatului ulterior condamnării de către prima instanță, situație care nu justifică reformarea hotărârii definitive pronunțată pe fondul cauzei și nici reluarea judecății fondului, așa cum se solicită prin cererea de revizuire.
Solicitările și susținerile cuprinse în cererea de revizuire apar a fi, față de considerațiile anterior expuse, ca nefondate și vor fi respinse, în speță neconstatându-se încălcarea unui drept care să impună desființarea unei hotărâri judecătorești.
În ceea ce privește solicitarea de restituire a bunurilor cu referire la care instanța europeană a constatat exigența unei violări a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție se reține că nu este îndeplinită condiția prevăzută de lege relativă la continuarea producerii și în prezent a consecințelor grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenție, constatate de CEDO.
Se constată sub acest aspect că bunurile ridicate de la inculpat și a căror restituire se reclamă nu au mai putut fi identificate și de asemenea că acestea și-au pierdut valoarea materială prin trecerea timpului (într-o perioadă de 11 ani de la ridicarea lor) având în vedere că erau bunuri electronice supuse, evident deprecierii morale.
Astfel, rezultă cu evidență împrejurarea că nerestituirea bunurilor din motivele anterior arătate nu poate fi calificată ca reprezentând o „consecință deosebit de gravă” în accepțiunea art. 4081 C. proc. pen., revizuentul nefăcând dovada contrară.
Referitor la solicitările circumscrise de către revizuent temeiului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., capăt de cerere cu privire la care, în concluziile orale ale apărătorului ales, acesta a solicitat disjungerea cauzei se constată că acestea nu pot fi primite având în vedere cadrul procesual special dat de dispozițiile art. 4081 C. proc. pen. - și de competența completului de 5 judecători în materie.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 4081 alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen., sub aspectul nesubzistenței consecințelor grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenție și constatate de Curtea Europeană, în temeiul dispozițiilor art. 4081 alin. (10) C. proc. pen., va fi respinsă ca nefondată cererea de revizuire.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată, în temeiul art. 4081 C. proc. pen., de revizuentul B.I. împotriva Deciziei penale nr. 6094 din 22 decembrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 990/2003.
Obligă revizuentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 mai 2012.