Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din 21 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2216/1/2012, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata D.M.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele.
În baza actelor și lucrărilor dosarului se reține că inculpata D.M. a fost arestată preventiv la data de 29 februarie 2012 prin Încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din aceeași dată pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, emițându-se Mandatul de arestare preventivă nr. 3/U din 29 februarie 2012 pe o perioadă de 29 de zile, începând de la 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012, inclusiv, constatându-se că în cauză au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., precum și art. 151 C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupției, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea a două infracțiuni prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reținut, că în perioada noiembrie - decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin Decizia nr. 731 din din 22 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală, denunțătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia și prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 euro în schimbul promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistrații învestiți cu soluționarea dosarului sus-indicat al Curții de Apel Ploiești având ca obiect contestația în anulare formulată de reprezentantul legal al S.C. E.P.C. S.R.L., parte responsabilă civilmente în acest dosar și îi va determina să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea Deciziei penale nr. 731 din din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești și, în final, să desființeze hotărârea atacată și să pronunțe o hotărâre de achitare a denunțătorului.
La data de 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a admis în principiu contestația în anulare formulată de S.C. E.P.C. S.R.L. și a dispus suspendarea Deciziei nr. 731 din din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești până la soluționarea pe fond a contestației.
În luna ianuarie 2012, inculpata D.M. i-a promis denunțătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani al căror cuantum îl va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea dosarului penal nr. 9501/315/2010 - având ca obiect recursul declarat de denunțător împotriva Sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunțată în dosarul penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei Târgoviște prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul penal nr. 7039/315/2006, prin care sus-numitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului, inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor cheltuieli.
Analizând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata D.M., prin apărători, Înalta Curte a constatat că nu este fondată.
Analizând cererea inculpatei, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., privitoare la admisibilitatea cererii de liberare provizorie, Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a cererii inculpatei, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care inculpata este cercetată nu depășește limita maximă de 18 ani închisoare.
Potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În ce privește această a doua condiție prevăzută de textul de lege, referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar și oportunitatea admiterii acesteia, în raport de datele care caracterizează persoana inculpatei, stadiul procesului și complexitatea cauzei, Înalta Curte a constatat următoarele:
Analizând temeinicia cererii, prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., respectiv: scopul măsurii ce se solicită a fi luată, gradul de pericol social al infracțiunii pentru care inculpatul este cercetat, starea de sănătate, vârsta, antecedentele, precum și alte situații privind persoana inculpatului, s-a constatat că din actele și lucrările dosarului nu se relevă vreun indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpata ar săvârși sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul în cauză.
Îndeplinirea condițiilor prevăzute de textul de lege s-a apreciat că nu conduce însă automat la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât alături de vocația legală a inculpatei de a formula oricând în cursul procesului o astfel de cerere, în condițiile art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., trebuie examinată și oportunitatea cererii, în raport cu prevederile art. 136 alin. (2) și (8) C. proc. pen.
În lipsa unor criterii legale care pot sta la baza aprecierii temeiniciei cererii, Înalta Curte s-a raportat, atât la elementele care privesc fapta presupus comisă de inculpata D.M. (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptei), cât și la cele care privesc persoana inculpatei, pentru a aprecia în concret dacă scopul măsurii preventive poate fi atins și prin liberarea provizorie a inculpatei.
Cu privire la datele sale personale, s-a constatat, într-adevăr, că inculpata - judecător în cadrul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, beneficiază de circumstanțe favorabile, însă acestea nu au putut fi valorificate în mod singular.
Examinarea gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatei, s-a apreciat că nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunțându-se în mod constant și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, a rezultat că, în raport cu natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social concret al faptelor de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, reflectat de modalitatea în care se presupune că a săvârșit fapta și de calitatea inculpatei, lăsarea acesteia în libertate, s-a apreciat că nu se impune în acest moment procesual. În acest sens, s-a constatat că pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea inculpatei în libertate nu s-a diminuat, atâta timp cât aceasta avea, la momentul săvârșirii presupusei fapte, calitatea de judecător în cadrul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de participant la actul de justiție, căreia i-a adus o gravă atingere, întrucât comportamentul infracțional reținut în sarcina sa alterează imaginea întregului sistem judiciar și a persoanelor chemate să îl înfăptuiască.
În raport cu toate aceste aspecte, s-a constatat că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatei D.M. nu poate fi atins în cauză prin punerea acesteia în libertate provizorie, apreciindu-se că nu se justifică în funcție de necesitatea asigurării bunei desfășurări a cercetării judecătorești, aflată la început, raportat și la complexitatea cauzei, dată de natura infracțiunii de o gravitate sporită, aspecte în raport de care trebuie înlăturat riscul de împiedicare a aflării adevărului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpata D.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, critici care au fost expuse pe larg în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de inculpata D.M. sub toate aspectele, conform art. 1609 cu referire la art. 3851 alin. (2) și art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.
În alineatul (2) al aceluiași text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.
Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.
Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că "orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere."
Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din CEDO, Înalta Curte apreciază că, în acest moment, controlul judiciar solicitat de inculpata D.M. nu este suficient pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Rezultă din probele administrate până în prezent că, prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupției, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea a două infracțiuni prev.de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reținut, că în perioada noiembrie - decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin Decizia nr. 731 din din 22 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală, denunțătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia și prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 euro în schimbul promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistrații învestiți cu soluționarea dosarului sus-indicat al Curții de Apel Ploiești având ca obiect contestația în anulare formulată de reprezentantul legal al S.C. E.P.C. S.R.L., parte responsabilă civilmente în acest dosar și îi va determina să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea Deciziei penale nr. 731 din din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești și, în final, să desființeze hotărârea atacată și să pronunțe o hotărâre de achitare a denunțătorului.
La data de 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a admis în principiu contestația în anulare formulată de S.C. E.P.C. S.R.L. și a dispus suspendarea Deciziei nr. 731 din din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești până la soluționarea pe fond a contestației.
În luna ianuarie 2012, inculpata D.M. i-a promis denunțătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani al căror cuantum le va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea dosarului penal nr. 9501/315/2010 - având ca obiect recursul declarat de denunțător împotriva Sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunțată în dosarul penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei Târgoviște prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul penal nr. 7039/315/2006, prin care sus-numitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului, inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor cheltuieli.
Starea de arest a inculpatei D.M. a fost prelungită și menținută de instanța de fond, succesiv, ultima încheiere fiind pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 mai 2012, acordându-se termen de judecată la data de 11 iunie 2012.
Raportându-ne la gravitatea infracțiunii săvârșite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească este la început - impunându-se audierea martorilor și administrarea probelor apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului, constând în proba cu înscrisuri pe situația de fapt și înscrisuri în circumstanțiere, audierea denunțătorilor precum și cererea de audiere ca martor a fiului inculpatei, D.B., prorogându-se discutarea cererii privind efectuarea expertizei după audierea și vizionarea înregistrărilor contestate, - dar și la atitudinea inculpatei parțial sinceră în cursul procedurilor, Înalta Curte apreciază că se justifică menținerea inculpatei în stare de arest neimpunându-se liberarea sa sub control judiciar, acesta din urmă până la acest moment nefiind de natură să-și atingă scopul.
Instanța de recurs constată că prima instanță a avut în vedere nu numai gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimisă în judecată inculpata D.M., dar și circumstanțele personale ale acesteia, calitatea în care ar fi comis pretinsele fapte, aceea de judecător, circumstanțele personale, inclusiv starea sănătății, dar și împrejurarea că cercetarea judecătorească se află în faza de debut, urmând ca mijlocele de probă să fie administrate oral, nemijlocit și contradictoriu în prezența inculpatei în stare de arest, asigurându-se buna desfășurare a procesului penal și împiedicarea posibilității oricărei încercări de influențare a martorilor.
În aceste condiții, Înalta Curte a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatei - nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului (inculpata fiind arestată preventiv la data de 29 februarie 2012), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Cu privire la critica vizând nelegala compunere a completului de judecată care a soluționat pe fond cererea inculpatei, Înalta Curte a reținut că această situație a mai fost invocată și în alte cauze, urmând a se avea în vedere că în perioada 1992 - 2004, cadrul legal aplicabil în materia numirii, transferării și promovării magistraților a fost reglementat prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată prin Legea nr. 89/1996 și republicată, în temeiul art. IV din Legea nr. 142/1997.
Potrivit art. 69 din Legea nr. 92/1992, „promovarea și transferarea judecătorilor în funcțiile din magistratură se dispun de către Consiliul Superior al Magistraturii, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Promovarea și transferarea procurorilor în funcție din Ministerul Public se fac de către ministrul justiției, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, iar transferarea procurorilor în funcțiile de judecători se face potrivit prevederilor alin. (1).”
În condițiile legii menționate, în perioada 1992 - 2004, trecerea din funcția de judecător în cea de procuror și invers era asimilată transferului și nu era condiționată de emiterea unui decret de numire de către Președintele României.
Odată cu abrogarea Legii nr. 92/1992 și intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004 privind statutul procurorilor și judecătorilor, condițiile și instituțiile implicate în actele de numire corespunzătoare etapelor de traseu profesional/carieră a magistraților, au fost reglementate în Cap. V - Promovarea judecătorilor și procurorilor și numirea în funcțiile de conducere.
În raport cu cele menționate instanța de recurs consideră compunerea completului de judecată de la prima instanță învestită cu judecarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpată, ca fiind legal constituit.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată recurenta-inculpată la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 21 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2216/1/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 iunie 2012.