Ședințe de judecată: Decembrie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Completurile de 5 judecători

Decizia nr. 266/2011

Ședința publică de la 15 septembrie 2011

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din 7 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, a fost amânată cauza la 3 octombrie 2011.

A fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., revocată măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

S-a stabilit că inculpații V.C., C.F., C.C. și L.M. au termen în cunoștință, urmând a se cita martorii din acte, lipsă la acest termen, B.L., R.M.C. și S.A., ca în precedent și martorii propuși de inculpatul C.F.: M.N. și I.I. prin notă telefonică la sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a pus în vedere apărătorului ales al inculpatului C.F. să indice în scris adresa la care domiciliază martora D.M., propusă de inculpat, pentru a fi citată.

Au fost admise cererile formulate de inculpații C.C., V.C. și C.F. și s-a dispus copierea și punerea la dispoziția acestora, pe cheltuiala inculpaților, a DVD-ului marca PRINCO înaintat de S.R.I. cu Adresa nr. 1819690 din 5 septembrie 2011.

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul V.C. prin care s-a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție înaintarea suporturilor originale ale înregistrărilor.

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul C.C. privind efectuarea unei adrese către INEC prin care să se solicite expertului să comunice în scris metodele, programele de calculator și bazele de date ce vor fi utilizate pentru efectuarea expertizei, precum și a standardelor, metodelor sau manualelor de bune practici ce vor fi folosite pentru calcularea științifică a posibilității de stabilire a caracterului autentic sau de copie a înregistrărilor efectuate.

Au fost respinse cererile formulate de inculpații V.C. și C.C. privind solicitarea de la S.R.I. a notelor de transcriere a convorbirilor telefonice, în integralitatea lor, din datele de 3 august 2009 și 11 septembrie 2009, ca nefiind utile și concludente.

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul C.F. privind completarea obiectivelor expertizei în sensul dacă expertul poate stabili autenticitatea înregistrărilor fără a avea la dispoziție echipamentele folosite la înregistrare, ca nefiind utilă și concludentă.

A fost amânată pronunțarea asupra cererilor formulate de inculpații V.C., C.C. și C.F. privind emiterea unei adrese către S.R.I. în vederea declasificării echipamentelor și informațiilor privind echipamentele folosite la efectuarea înregistrărilor și convorbirilor telefonice purtate de inculpați, la data de 3 octombrie 2011.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul C.C. a solicitat în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, luată împotriva sa în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, ulterior, în cursul judecății, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe, completul de 9 judecători, întrucât nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii; de la data sesizării instanței până în prezent măsura preventivă și-a atins scopul pentru care a fost luată, temeiurile concrete ce au stat la baza luării acesteia nu mai există, măsura nu se mai justifică în mod concret și a devenit disproporționată în raport cu scopul pentru care a fost luată, tinzând la a perpetua restricția dreptului fundamental al libertății de circulație în afara teritoriului țării, ceea ce este inadmisibil, atât din perspectiva art. 53 din Constituție, cât și a art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Inculpatul a susținut că scopul pentru care a fost luată măsura a fost epuizat, deoarece până în acest moment procesual s-au administrat toate probele pe care se întemeiază rechizitoriul, inculpatul a participat activ la administrarea probelor; prin cererile pe care le-a formulat nu a urmărit tergiversarea judecării cauzei, s-a prezentat la toate termenele stabilite de instanță și a respectat programul de supraveghere. Cu privire la durata rezonabilă a desfășurării judecății, inculpatul a învederat faptul că măsura preventivă este menită a-și aduce contribuția la respectarea acestei cerințe, atunci când vizează preîntâmpinarea unui comportament procesual concret, de natură a duce la tergiversarea procedurilor, manifestare care, în speță lipsește.

În opinia inculpatului, dacă s-ar menține în continuare măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, în raport de natura și gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, s-ar încălca prezumția de nevinovăție, întrucât în acest moment procesual, gravitatea presupusei fapte poate fi apreciată numai „in abstracto”, raportat la pericolul social abstract al infracțiunii pentru care s-a întocmit rechizitoriul, nu și „in concreto”.

Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că este fondată.

Astfel, s-a reținut că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, și, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.C. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii sus-menționate a declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Prin această din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie 2010 și, în baza art. 1491 alin. (12) raportat la art. 146 alin. (111) cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) și (12) C. proc. pen.

Prin ordonanța procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara luată de instanță cu ocazia soluționării recursului împotriva încheierii prin care instanța de fond a luat măsura arestării preventive împotriva inculpatului, a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă, ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți trei inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, faptă prevăzută și pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În esență, în actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistrații secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție învestiți cu soluționarea dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC „P.C.I.” SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.

După înregistrarea dosarului la instanță, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunțată în dosarul penal nr. 4489/1/2010, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 900, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunțată la data de 9 iunie 2010, în dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, completul de 9 judecători, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

În motivarea încheierii, instanța de fond a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.

S-a apreciat, totodată, că dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. trebuie examinate și în raport cu dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum și ale art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția menționată. S-a constatat că potrivit paragrafului 2 al acestui din urmă text „orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa”, iar paragraful 3 al articolului sus-menționat statuează că „exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora”. S-a avut în vedere, cu privire la aspectul necesității menținerii măsurii preventive într-o societate democratică că instanța europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil, valorile unei societăți democratice, în special preeminența dreptului, iar autoritățile judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane cu respectarea necesității proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost dispusă.

Prima instanță a apreciat că la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind proporțională cu gravitatea acuzației penale adusă inculpatului și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, și în concordanță, atât cu legislația internă - art. 143 C. proc. pen. -, cât și cu dispozițiile art. 2 paragraful 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, dar că la acest moment procesual nu se mai justifică menținerea măsurii preventive, deoarece au fost ascultați inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au perceput direct activitatea infracțională pretins a fi fost săvârșită de către acesta, iar martorii care urmează a fi audiați în cauză, cunosc aspecte ce vizează presupusa activitate infracțională desfășurată de coinculpatul L.M.

Conduita inculpatului, prezența la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nicio măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe durata măsurii, sunt aspecte de natură a crea convingerea instanței că scopul procesului penal poate fi atins și în condițiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată față de inculpat și că menținerea în continuare a măsurii nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică.

În ce privește riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, s-a reținut că un atare risc nu mai există, deoarece probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe suporturile aflate în posesia organului judiciar, procesele-verbale de redare a acestora fiind atașate la dosar.

Prima instanță a constatat că măsura tinde să devină, pe de-o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecății la data de 3 iunie 2010), iar pe de altă parte, disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia, nemaiexistând niciun temei care să justifice menținerea măsurii.

Referitor la cererea formulată de inculpatul V.C., de a se solicita Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție să înainteze instanței suporturile originale ale înregistrărilor efectuate, aceasta a fost respinsă față de conținutul Adresei nr. 310/P/2009 din 11 aprilie 2011, prin care parchetul a comunicat că suporturile originale ale înregistrărilor ce fac obiectul expertizei criminalistice dispuse în cauză au fost înaintate instanței la data de 23 februarie 2011, în conformitate cu dispozițiile art. 913 alin. (3) C. proc. pen., copiile suporturilor originale, nefiind solicitate de expert, prin Adresa nr. 222 din 23 februarie 2011, Institutul Național de Expertize Criminalistice, cerând instanței să pună la dispoziția expertului înregistrările supuse expertizării pe suportul original și nu copii ale suporturilor respective.

În ce privește cererea formulată de inculpatul C.C. în sensul ca expertul să comunice în scris metodele, programele de calculator și bazele de date ce vor fi utilizate pentru efectuarea expertizei, precum și a standardelor, metodelor sau normelor de bune practici ce vor fi folosite pentru calcularea științifică a posibilității de stabilire a caracterului autentic sau copie a înregistrărilor efectuate, prima instanță a apreciat că nu este utilă și nici concludentă soluționării cauzei, solicitările inculpatului vizând metodologia de întocmire a expertizei de care expertul are obligația să țină seama, în caz contrar, părțile interesate având posibilitatea să formuleze obiecțiuni, după cum instanța poate uza de prevederile art. 124 C. proc. pen.

Cererile inculpaților V.C. și C.C. privind comunicarea de către S.R.I. a notelor de transcriere a convorbirilor telefonice din datele de 3 august 2009 și 11 august 2009, în integralitatea lor, au fost respinse în raport cu conținutul Adresei nr. 1819690 din 5 septembrie 2011, prin care Serviciul Român de Informații a comunicat instanței că nu mai deține alte date în afara celor comunicate, că în exploatarea mandatului au fost conservate tehnic exclusiv convorbirile dintre inculpați cu relevanță din punct de vedere penal sau pentru securitatea națională nu și cele care vizează aspecte referitoare la viața intimă, privată, familială.

Referitor la cererea inculpatului C.F., privind completarea obiectivelor expertizei în sensul ca expertul să stabilească autenticitatea înregistrărilor, aceasta a fost respinsă, întrucât solicitarea inculpatului constituie obiectiv al expertizei dispusă în cauză.

S-a luat act de încetarea contractului de asistență juridică încheiat de inculpatul V.C. cu avocatul D.M.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, cu privire la dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpatul C.C., dispoziție criticată, astfel după cum rezultă din motivele depuse la dosar și din concluziile orale ale reprezentantului parchetului, pentru nelegalitate și netemeinicie, neaudierea tuturor martorilor (existând încă nouă martori, propuși de inculpați, care nu au fost audiați, efectuarea de expertize), irelevanța înscrisurilor depuse de către inculpat în susținerea cererii, care au fost avute în vedere la luarea măsurii, existând posibilitatea ca inculpatul să solicite părăsirea țării pentru o perioadă de timp, necesitatea administrării și a altor probe, temerea că inculpatul se va sustrage de la judecată prin părăsirea țării, necesitatea împiedicării influențării negative a judecății, menținerea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii, proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit, durata rezonabilă a acesteia, împrejurarea că aceeași măsură a fost menținută față de ceilalți inculpați.

Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este fondat și va fi admis pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din examinarea reglementărilor interne în materie, măsurile preventive (privative și restrictive de libertate) sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia și sunt reglementate în partea generală a C. proc. pen., Titlul IV, Capitolul I și constau în reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă.

Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal și de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ținându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și de alte situații privind persoana față de care se ia măsura.

Potrivit art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. obligarea de a nu părăsi țara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.

Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață;

b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;

c) măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în scopul garantării libertății de circulație a persoanei și evitării arbitrariului, existența unei proporționalități, între gravitatea infracțiunii de care este suspectat inculpatul și scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfășurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).

Totodată, dispozițiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfășurare a procesului penal și preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.

Se constată, totodată, că măsurile prevăzute de dispozițiile art. 145 C. proc. pen. și art. 1451 C. proc. pen. dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul unei noi prelungiri sau al menținerii de către instanța de judecată, căreia îi revine atribuția de a dispune o asemenea măsură, dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., instanța având competență exclusivă în luarea unei asemenea măsuri, dacă, discutând luarea ei, consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., așa cum rezultă și din Decizia nr. LXXVI(76) 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, publicată în M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008.

Cu privire la cauza concretă dedusă judecății se constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, iar în temeiul art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.

Încheierea anterior menționată a fost casată prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, față de inculpat, în baza art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen. cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea față de inculpați a măsurii obligării de a nu părăsi țara. Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu a fost luată de către prima instanță, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Ulterior, în cursul cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 4 martie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanța a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a dispus revocarea acesteia, pentru ca prin Decizia penală nr. 67 din 14 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 2169/1/2011, ca urmare a admiterii recursului declarat de parchet, să fie respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

De asemenea, în cursul cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 4 aprilie 2001 a fost admisă cererea de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, pentru ca prin Decizia nr. 88 din 11 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 3065/1/2011 să fie admis recursul declarat de parchet, fiind respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

La termenul de judecată de la 11 mai 2011 în cursul cercetării judecătorești a fost admisă cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C., pentru ca prin Decizia nr. 122 de la 24 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 4130/1/2011 să fie admis recursul declarat de parchet, fiind respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

La termenul de judecată de la 8 iunie 2011 în cursul cercetării judecătorești a fost admisă cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C., pentru ca prin Decizia nr. 152 de la 17 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 4991/1/2011 să fie admis recursul declarat de parchet, fiind respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Ulterior, în cursul cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 7 septembrie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanța a apreciat, că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a dispus revocarea acesteia.

Astfel, după cum rezultă din analiza încheierii recurate, prin raportare la reglementările normative anterior indicate, dar și potrivit prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor instanța de recurs, în opinie majoritară, constată că prima instanță a apreciat greșit că s-ar impune revocarea măsurii preventive dispusă față de inculpat.

Din verificarea actelor dosarului se constată că, în cauză, cercetarea judecătorească este în curs de desfășurare, urmând a se continua administrarea probelor constând în audierea martorilor și efectuarea expertizei tehnice. Împrejurarea că, în parte, probatoriul a fost administrat nu are ca semnificație, în mod obligatoriu, faptul că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii, cu atât mai mult cu cât acestea au vizat și natura și gravitatea faptei despre care există indicii că a fost săvârșită de către inculpat, precum și necesitatea de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.

Instanța de recurs, în opinie majoritară, constată că în mod eronat prima instanță a apreciat că au fost audiați toți martorii ce prezentau relevanță în ceea ce privește situația inculpatului C.C.; se constată sub acest aspect că prin încheierea recurată prima instanță a dispus, între altele, citarea martorilor din acte, lipsă la termenul de judecată din 7 septembrie 2011, respectiv B.L., R.M.C. și S.A., precum și a martorilor propuși de inculpatul C.F., respectiv M.N. și I.I., punându-se în vedere apărătorului ales al acestui din urmă inculpat să indice domiciliul martorei D.M., în vederea citării.

În descrierea situației de fapt din actul de sesizare au fost făcute referiri la martorii care au fost indicați în mod expres în ceea ce privește pretinsa activitate infracțională a inculpatului C.C., în acest sens fiind și acelea privind pe martora B.L., care nu a fost ascultată în faza cercetării judecătorești și care a fost citată la termenul de judecată din 7 septembrie 2011.

Astfel, se reține că scopul măsurii preventive luată față de inculpat subzistă, deoarece acesta viza normala desfășurare a procesului penal, care este în curs, prin asigurarea prezenței inculpatului la termenele de judecată și interdicția impusă acestuia de a lua legătura cu oricare dintre martorii indicați în actul de sesizare, în scopul bunei desfășurări a procedurii judiciare și atingerii scopului acesteia, respectiv aflarea adevărului în cauză.

Împrejurarea că inculpatul derulează activități comerciale ce pot presupune efectuarea de deplasări în afara României, sau că intenționează să se supună unor proceduri medicale în străinătate nu sunt elemente apte a determina concluzia că temeiurile avute în vedere la luarea față de inculpat a măsurii preventive nu subzistă, aspectele anterior relevate, având o existență anterioară dispunerii măsurii preventive, așa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei și asupra cărora de fiecare dată instanța de control judiciar s-a pronunțat, fiind avute în vedere în mod corespunzător.

Având în vedere stadiul procesual, precum și diligența manifestată de către instanță pentru desfășurarea cu celeritate a procedurii judiciare instanța de recurs, în opinie majoritară, apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara este în concordanță cu dispozițiile art. 2 parag. 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 și cu jurisprudența Curții Europene privind limitarea dreptului de circulație a persoanei, drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarelor condiții:

a) să fie prevăzut de lege, prin lege înțelegându-se temeiul legal din dreptul intern, indiferent dacă acesta este prevăzut într-o lege sau în alt act normativ ori jurisprudență, cu condiția de a satisface cerința de accesibilitate și previzibilitate;

b) să urmărească un scop legitim, respectiv garantarea securității naționale, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, protejarea drepturilor sau libertăților altora sau interesul public într-o societate democratică;

c) să constituie o măsură necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit.

Astfel, măsura preventivă este prevăzută de lege și în cauză, după cum s-a motivat anterior, sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi dispusă, luarea, respectiv menținerea ei urmărește un scop legitim, acela de asigurare a îndeplinirii scopurilor procesului penal aflat în curs de desfășurare, măsura fiind necesară și proporțională cu scopul urmărit, care nu poate fi atins prin aplicarea unor alte măsuri.

Din examinarea cauzei rezultă că de la momentul luării de către instanță a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. la data de 3 iunie 2010 și până la data judecării prezentului recurs la 15 septembrie 2011 a trecut un interval de timp de 1 an, 3 luni și 12 zile, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, măsura dispusă fiind proporțională și necesară cu scopul propus, față de complexitatea cauzei, conferită prin numărul inculpaților, a martorilor și a celorlalte probe ce urmează a fi administrate.

Instanța de recurs, în opinie majoritară nu poate avea în vedere apărarea inculpatului referitoare la caracterul continuu al măsurii, ca urmare a dispunerii ei și în cursul urmăririi penale, de la data de 12 aprilie 2010 și până la 10 iunie 2010, întrucât măsura dispusă în cursul urmăririi penale a încetat odată cu sesizarea instanței prin rechizitoriu, luarea aceleiași măsuri preventive în cursul judecății de către prima instanță, fiind dispusă în condițiile deciziei în interesul legii la care s-a mai făcut referire, așa încât reprezintă o măsură dispusă de un alt organ judiciar, momentul de la care a fost examinată durata ei, fiind concretizat temporar la data de 3 iunie 2010.

Conduita procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest moment reprezintă, de altfel, o obligație a părții și nu un element care să o evidențieze în mod pozitiv, neconstituind, per se, o garanție că atitudinea procesuală se va perpetua, astfel încât procesul penal să se desfășoare în condiții normale în vederea aflării adevărului.

Nu trebuie omisă nici împrejurarea că prezentarea inculpatului în instanță a avut loc în condițiile în care acesta s-a aflat sub obligațiile impuse prin măsura preventivă ce a fost luată, cunoscut fiind că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi reveneau, se putea lua măsura mai severă, a arestării preventive.

Așa fiind, se constată că temeiurile avute în vedere de instanță la luarea, în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpat se mențin, nefiind infirmate de probele administrate până în prezent astfel că nu se justifică revocarea acesteia.

Pentru considerentele ce preced, se constată că recursul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție este fondat, iar potrivit dispozițiilor art. 38515 pct. 2, lit. d) C. proc. pen., va fi admis, va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul admiterii cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, instituită în sarcina inculpatului C.C., iar în rejudecare, respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă față de inculpat prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Potrivit disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat intimatul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, determinate de soluționarea cererii în fond, onorariul apărătorului din oficiu, desemnat în recurs, urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiției.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

 

 

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, împotriva încheierii din 7 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, privind pe intimatul inculpat C.C.

Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010 și a măsurilor aplicate, dispoziții pe care le înlătură și rejudecând:

Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Obligă intimatul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat ocazionate de soluționarea în fond a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în recurs pentru intimatul inculpat, până la prezentarea apărătorilor aleși, în cuantum de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2011.

 

 

OPINIE SEPARATĂ

în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 7 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010

 

 

Contrar opiniei majoritare, apreciem că în cauză se impune respingerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. Inexistența vreunui temei care să justifice menținerea în continuare a măsurii preventive este supusă aprecierii instanței, care are îndatorirea de a constata dispariția temeiurilor pentru care a fost luată măsura preventivă.

În speță, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, dispusă față de inculpatul C.C. pe considerentul îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 139 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 1451 C. proc. pen., trebuie examinată așa cum de altfel și instanța de fond a procedat și în raport cu dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la convenția menționată, art. 25 și art. 53 din Constituția României.

Astfel, în art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție se prevede, în paragraful 2 și 3, că orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Pe de altă parte, potrivit art. 25 din Constituția României, dreptul la libera circulație în țară și străinătate este garantat, fiecărui cetățean fiindu-i asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară, iar potrivit art. 53 din legea fundamentală, restrângerea unor drepturi sau a unor libertăți poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, cu condiția ca această măsură să fie proporțională cu situația care a determinat-o.

Așadar, dreptul la libera circulație atât în interiorul unui stat, cât și între state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 parag. 3 din Protocolul nr. 4. Cât privește necesitatea menținerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanța europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăți democratice, în special preeminența dreptului. Pe de altă parte, autoritățile judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane cu respectarea necesității proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.

În speță, așa cum în mod corect a constatat și instanța de fond, nu mai există temeiuri care să justifice menținerea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara, în condițiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de libertate, cu caracter de excepție, iar gravitatea faptei pretins a fi săvârșite de inculpat nu este suficientă și nu justifică, prin ea însăși, menținerea unei măsuri preventive pe o durată de 1 an și 5 luni, care tinde să depășească durata rezonabilă la care se referă art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la 12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecării la 3 iunie 2010). Totodată, menținerea măsurii preventive nu se mai justifică atâta timp cât nu mai există un just echilibru între restrângerea dreptului la liberă circulație a inculpatului - care este un reputat om de afaceri, ce administrează societăți cu o cifră de afaceri considerabilă, pentru care libertatea de circulație este esențială în încheierea de contracte și derularea acestora, precum și a celor existente, mai ales în contextul crizei economice actuale - și scopul urmărit prin atingerea acestui drept. De altfel, inculpatul C.C. a făcut dovada necesității revocării acestei măsuri prin prisma consecințelor nefaste pe care menținerea interdicției de a părăsi țara le are, în primul rând asupra afacerilor sale, iar în subsidiar asupra stării sale de sănătate, fiind în evidența unor clinici medicale din străinătate anterior instituirii măsurii preventive.

Temerea invocată de parchet privind sustragerea inculpatului C.C. de la judecarea cauzei prin părăsirea țării, întrucât are rezidență în Germania, precum și cea că ar putea zădărnici aflarea adevărului, sunt infirmate de comportamentul procesual pozitiv al inculpatului pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, când s-a prezentat la toate solicitările, inclusiv în perioada în care nu a fost luată de procuror o asemenea măsură preventivă. Ca atare, nu se poate invoca faptul că prezentarea în fața organelor judiciare s-a făcut fortuit, de teama revocării măsurii obligării de a nu părăsi țara, atâta vreme cât comportamentul inculpatului a fost constant în acest sens, inclusiv în perioadele în care nu se dispusese față de el respectiva măsură, perioadă în care s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea afecțiunilor de care suferă și pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini.

Totodată, solicitudinea manifestată de inculpat este dublată de buna-credință de care a dat dovadă, acesta fiind cel care a informat din proprie inițiativă organul de urmărire penală despre existența locuinței în Germania. Pe de altă parte, Germania este semnatară a Deciziei-cadru privind cooperarea judiciară între statele membre UE, astfel că dacă inculpatul ar refuza să revină în țară, se poate emite un mandat european de arestare în vederea predării către statul român pentru continuarea judecății sau executarea unei eventuale pedepse.

În altă ordine de idei, inculpatului nu îi poate fi îngrădit dreptul de a-și alege medicul și de a-și trata afecțiunile de care suferă în modul în care consideră de cuviință, mai ales în condițiile precarității sistemului sanitar din România.

Cu privire la riscul zădărnicirii aflării adevărului, instanța de fond a apreciat că acest risc nu există întrucât probele în acuzare și în apărare au fost epuizate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice, convorbiri care deja au fost interceptate și se află stocate pe suporturile tehnice aflate în posesia expertului, iar procesele-verbale de redare a acestora sunt atașate la dosar.

În consecință, apreciem că pe parcursul prezentului proces penal, inculpatul C.C. a oferit suficiente garanții care să ducă la concluzia că cercetarea sa poate continua fără existența vreunei restrângeri a libertății de mișcare, buna desfășurare a procesului penal neputând fi influențată în vreun fel, iar pe de altă parte, măsura preventivă a devenit excesivă, prin trecerea unui timp îndelungat de la instituire și până în prezent, fiind depășit termenul rezonabil la care face referire jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Totodată, menținerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică și nici proporțională în raport cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, motiv pentru care, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se impune respingerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.