Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanței de fond, ce formează obiectul recursului
Prin Sentința nr. 2047 din 15 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:
- a respins excepțiile nulității cererii de chemare în judecată, a lipsei capacității procesuale de exercițiu și a lipsei calității procesuale active. constatând că acțiunea formulată de sindicat în numele membrilor săi este conformă cu dispozițiile art. 28 din Legea nr. 54/2003;
- a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul Național al Funcționarilor Publici în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Pitești, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Timișoara, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Sibiu, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Galați.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul invocă, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituție, iar, pe de altă parte, neconcordanța între anumite acte internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, solicitând să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile, în principal, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului împreună cu jurisprudența CEDO, precum și art. 17, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului și art. 1 pct. 2 și 4 și art. 4 din Carta Socială Europeană.
În ceea ce privește invocarea de către reclamant a încălcării dispozițiilor constituționale, instanța a reținut că stabilirea concordanței între dispozițiile unei legi și Constituție intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, iar, prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituțională a statuat că este constituțională, inclusiv în raport cu prevederile invocate de reclamant, măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
În concluzie, Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel, a declarat recurs reclamantul Sindicatul Național al Funcționarilor Publici în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Pitești, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Timișoara, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Sibiu, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Galați, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susține, în esență, că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. în motivarea încălcării dispozițiilor citate, se arată că salariul reprezintă un bun în sensul dispozițiilor menționate, așa cum a reținut CEDO în cauza Mureșan împotriva României, Hotărârea din 15 iunie 2010, că există o ingerință a autorității publice constând în privarea de 25% din salariu și că, întrucât Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate, reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile din Convenție.
3. Hotărârea instanței de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, precum și în raport cu dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
În esență, prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond, în mod greșit a apreciat că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin Legea nr. 118/2010 nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, invocând, sub acest aspect, nerespectarea interdicției referitoare la munca forțată statuată în Convențiile Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de România.
Înalta Curte constată că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței CEDO, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, în mod corect instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noțiunii de „interes patrimonial", în sensul autonom al noțiunii consacrate de art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, conform căruia:
„Art. 1. - Protecția proprietății
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Totodată, este adevărat că, potrivit jurisprudenței CEDO, atât cea invocată de recurent - cauza Gasus Dosier - und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 55, cât și în jurisprudența mai recentă reprezentată de hotărâri pronunțate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza Popescu și Toader împotriva României, Hotărârea din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 618 din 22 august 2008):
„(...) art. 1 din Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alineat și care îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce o privește pe a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuși de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special, James și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29 - 30, § 37, care reiterează în parte principiile enunțate de Curte în Cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea și Bronioivski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, § 134, CEDO 2004-V, și Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, § 157, CEDO 2006-]".
Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial al reclamantului de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Pentru ca această ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
În cauză, ingerința este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Totodată, ingerința ce decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.
Cu privire la raportul de proporționalitate, Înalta Curte reține că există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).
În același sens, în mod just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că CEDO a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).
Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. [...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății".
Criticile din recurs referitoare la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a adoptării și aplicării Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor statuate cu privire la abolirea muncii forțate prin Convenția nr. 29/1930 și Convenția nr. 105/1997 ale Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de România, sunt lipsite de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se circumscrie noțiunii de „muncă forțată sau obligatorie", în sensul de „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie" (art. 2 pct. 1 din Convenția nr. 29/1930).
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de Sindicatul Național al Funcționarilor Publici în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Pitești, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Timișoara, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Sibiu, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu Galați împotriva Sentinței nr. 2047 din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.