Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor dosarului constată că:
Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, reclamanții F.A. și L.G.E. au solicitat, în contradictoriu cu Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță, pentru perioada 2001-2002, actualizată cu rata inflației până la data efectuării plății.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că au calitatea de funcționar public fiind în raporturi de serviciu cu Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, raporturi guvernate de Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din lege, au dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Au mai arătat reclamanții faptul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel încât nu au putut beneficia de acest drept, deși dreptul subzistă și în prezent, textul care îl prevede fiind în vigoare.
Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale a formulat întâmpinare solicitând instanței să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei acțiunii reclamantei ca și asupra excepției de nelegalitate și neconstituționalitate a prevederilor legale prin care s-a dispus suspendarea acordării acestor drepturi, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Prin sentința civilă nr. 535 din 20 februarie 2007 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamanților.
Pentru a se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 - 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că instanța de fond a aplicat greșit legea în cauza dedusă judecății, neobservând că deși potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcționarul public are dreptul la o primă de concediu, totuși, acordarea primei a fost suspendată în anii 2001-2006 prin legile bugetului de stat pentru anii 2001-2005 și art. III din O.U.G. nr. 33/2001 până la 01 ianuarie 2002, legi care sunt în acord cu prevederile constituționale, iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv funcționarilor publici.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pentru considerentele expuse în continuare.
Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).
Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței civile nr. 535 din 20 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2008.