Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Curții de Apel Suceava, reclamanta I.E. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Suceava pentru ca instanța să dispună anularea hotărârii emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
În motivarea cererii a arătat faptul că familia sa a fost refugiată, ca urmare a persecuțiilor etnice suferite, din localitatea de domiciliu P., județul Iași în localitatea V., județul Mehedinți, fiind născută în acea localitate de refugiu.
A arătat faptul că tatăl său era angajat al Atelierului C.F.R. P. și a primit ordin de serviciu de a se refugia în localitatea arătată ca refugiu.
Prin sentința nr. 104 din 2 iulie 2007 a Curții de Apel Suceava a fost respinsă acțiunea formulată, motivat de faptul că reclamanta nu a făcut dovada refugiului din motive etnice. S-a precizat că dispozițiile legale invocate de reclamantă nu o includ în categoria persoanelor beneficiare ale legii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând soluția pronunțată ca netemeinică și nelegală.
A arătat în cadrul motivelor de recurs dezvoltate faptul că familia sa a fost deportată datorită persecuțiilor etnice suferite, fiind beneficiari ai dispozițiilor legale invocate. A precizat că se află în aceeași situație și alte familii, din localitatea sa de domiciliu, care au fost nevoite să se refugieze datorită persecuțiilor autorităților sovietice și care sunt beneficiari ai Legii nr. 189/2000.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul declarat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 a suferit persecuții din motive etnice, aflându-se în una din situațiile prevăzute de lege, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoana care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, această categorie incluzând și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare a unui tratat bilateral.
Este evident că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să beneficieze toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice și prin persoană persecutată trebuie înțeleasă atât persoana care a suferit acele persecuții în mod direct, dar și aceea asupra căreia s-au răsfrânt consecințele acelei persecuții.
Interpretarea pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005, conform cărora „stabilirea drepturilor ce se acordă cu caracter reparatoriu și a persoanelor beneficiare ține de opțiunea liberă a legiuitorului, cu condiția să nu instituie tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situații identice. Toate persoanele aflate în aceeași situație beneficiază de aceleași drepturi. Stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești".
În conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din Ordonanță se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar art. 4 alin. (2) menționează că în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație de martori.
Înalta Curte a constatat, analizând actele și lucrările dosarului, faptul că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a probelor administrate.
Din coroborarea probelor administrate, instanța a stabilit în mod corect situația de fapt existentă, stabilind faptul că reclamanta nu se încadrează în situația prevăzută de lege și ca atare, nu poate beneficia de drepturile stabilite prin Legea nr. 189/2000.
Astfel, schimbarea domiciliului familiei recurentei-reclamante s-a făcut ca urmare a ordinului de serviciu emis de angajatorul tatălui recurentei, cum însăși aceasta susține. Prin urmare, schimbarea locului de muncă al acestuia a determinat și schimbarea de domiciliu a familie sale, schimbare datorată unor condiții speciale, de protejare a angajaților C.F.R., având în vedere condițiile istorice deosebite și din acest motiv, nu se poate vorbi despre o persecuție etnică suferită.
Având în vedere considerentele arătate, Curtea va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta I.E. împotriva sentinței nr. 104 din 2 iulie 2007 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2008.