Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curte de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 297 din 26 octombrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Dolj, în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Cultelor - Direcția generală Patrimoniul Cultural Național, și, pe cale de consecință a anulat adresa din 26 aprilie 2007, emisă de pârât.
Pentru a hotărî, astfel instanța a reținut că, prin răspunsul formulat la contestația reclamantei, privind soluția propusă de comisia zonală a Monumentelor Istorice nr. XX, comunicat reclamantei cu adresa de mai sus, pârâtul a adăugat condiții noi față de soluția propusă de autoritatea județeană, creând astfel reclamantei, în cursul soluționării contestației, o situație mai grea decât acea impusă prin actul contestat.
Instanța de fond a apreciat în acest context că formularea plângerii prealabile ca și condiție pentru introducerea acțiunii, a fost concepută de legiuitor cu scopul de a se observa, printr-o nouă examinare, dacă actul inițial este sau nu legal și nu ca o posibilitate acordată autorității emitente sau organului ierarhic superior al acesteia, de a agrava situația contestatorului în propria plângere.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor - Direcția Generală Patrimoniul Cultural Național susținând că soluția instanței de fond este nelegală, netemeinică și pronunțată de o instanță necompetentă, context în care a solicitat casarea acesteia și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-au invocat în acest sens motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ.
Recurentul a susținut că, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că intimata-reclamantă are un drept de opțiune, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu privire la instanța competentă să soluționeze pricina în primă instanță, întrucât caracterul facultativ al acestor dispoziții legale potrivit cărora „Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului”, nu poate înfrânge norma imperativă conținută în art. 5 C. proc. civ. conform căreia „Cererea se face la instanța domiciliului pârâtului”, în speță, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Recurentul a criticat sentința atacată și pentru nerespectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care reglementează obligația instanței de a arăta în cuprinsul hotărârii pronunțate, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile celorlalte părți.
În acest sens s-a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de pârât, dintre care, excepția privind lipsa plângerii prealabile, ar fi făcut de prisos cercetarea fondului cauzei și s-a solicitat respingerea acțiunii, ca nemotivată.
Pe fondul cauzei s-a susținut că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât soluția pronunțată s-a bazat, exclusiv, pe extinderea aplicării principiului „non reformatio în pejus” reținându-se, în considerentele sentinței atacate că „legiuitorul nu a conceput plângerea prealabilă ca o posibilitate acordată autorității de a agrava situația părții în propria plângere”.
Pe cale de consecință, s-a apreciat că, în mod nelegal, instanța a reținut că emitentul actului administrativ sau organul ierarhic superior al acestuia, nu au posibilitatea să revină asupra măsurii inițiale, admițându-se astfel acțiunea reclamantei.
Recursul este fondat în sensul și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia”.
Așadar, dispozițiile legale fac diferență între recursul administrativ care se exercită în fața autorităților administrative locale sau centrale și recursul contencios care se exercită în fața instanțelor judecătorești.
Principiul „non reformatio in pejurs” este un principiu de drept procesual care se aplică recursului contencios, în condițiile în care, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispozițiile acestuia act normativ se completează cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile.
De altfel, instanța de contencios administrativ nici nu ar putea, în speță, să aprecieze dacă intimatei i-a fost creată o situație mai grea, prin avizul emis de Ministerul Culturii și Cultelor, în raport de avizul eliberat de Direcția pentru Cultură Culte și Patrimoniul Național, Dolj întrucât acesta a fost întocmit, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, de o comisie de specialitate, constituită în baza art. 1 din Regulament și conținutul lui tehnico-științific excede competențelor instanței care este chemată numai să analizeze în ce măsură actele administrative menționate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale ce le guvernează.
Curtea urmează a se respinge celelalte motive de recurs invocate întrucât:
- sub aspectul instanței competente să soluționeze pricina se constată că Legea nr. 554/2004, în art. 10 alin. (3) conține o dispoziție derogatorie de la dreptul comun, potrivit căreia reclamantul are posibilitatea de a opta între instanța de la domiciliul său și cea de la domiciliul pârâtului, prevedere legală pe care reclamanta a respectat-o, atunci când a introdus cererea sa la Curtea de Apel Craiova, instanță în a cărei rază teritorială își are sediul.
- instanța de fond a pus în discuție excepțiile invocate de recurentul-pârât și a menționat în considerente motivele pentru care a înțeles să le respingă, susținerile contrare ale acestuia fiind nefondate.
În sfîrșit, în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea apreciază că înscrisul a cărei anulare se solicită nu reprezintă un act administrativ în accepțiunea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c), întrucât nu a fost emis în regim de putere publică, în vederea organizării sau executării legii și nici nu dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Înscrisul analizat este în realitate, astfel cum rezultă din copia aflată la dosarul de fond, o adresă, prin care Direcția Generală de Patrimoniu Cultural Național – Direcția Monumente Istorice și Arheologice, din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor aduce la cunoștință consecințele pe care, extinderea unor lucrări de construcție, le-ar putea avea asupra ansamblului arhitectural urbanistic al zonei istorice protejate a Municipiului Craiova și exprimă opinia unui organ de specialitate, respectiv a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, fiind inadmisibilă contestarea ei în fața instanței de contencios administrativ.
De altfel, dat fiind caracterul științific al punctului de vedere exprimat în această adresă, Curtea apreciază că este inadmisibilă cenzurarea lui în instanță.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat în cauză și va modifica sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Culturii și Cultelor - Direcția generală Patrimoniul Cultural Național împotriva sentinței civile nr. 297 din 26 octombrie 2007 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Dolj, ca inadmisibilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2008.