Asupra conflictului negativ de competență de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la Tribunalul Timiș, secția civilă reclamanta S.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor, pronunțarea unei hotărâri judecătorești, prin care aceștia din urmă să fie obligați la plata drepturilor salariale reprezentând 30% din indemnizația de încadrare brută conform O.U.G. nr. 43/2002 pe perioada ianuarie 2002 - aprilie 2004 și de 40% pentru perioada mai 2004 - februarie 2006 din indemnizația de încadrare brută lunară, la acordarea acestor drepturi reactualizate cu indicele de inflație, susținând în motivare că este îndreptățită la solicitarea acestor drepturi, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 24/2004, ale Legii nr. 601/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 24/2004, ale Legii nr. 508/2004, invocând și Hotărârea nr. 185/2005 a C.N.C.D., care a stabilit că se aplică un tratament nejustificat între magistrații care efectuează urmărirea penală și cei care participă la judecarea acestora, în raport de ceilalți magistrați.
Prin sentința civilă nr. 1693/PI din 15 august 2007 Tribunalul Timiș, secția civilă, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul judiciar, aprobată prin Legea nr. 45/2007, legiuitorul a stabilit fără echivoc faptul că instanța competentă în soluționarea litigiilor privind drepturile salariale ale magistraților este Curtea de Apel București.
Investită prin declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2511 din 17 octombrie 2007, a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția litigii de muncă și constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea stabilirii competenței.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București, a reținut că dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției reglementează competența Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal în soluționarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor de conducere ale Ministerului Justiției, C.S.M., Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale D.N.A., pronunțate în soluționarea contestațiilor, ce vizează modul de stabilire al drepturilor salariale.
Curtea de Apel a susținut că aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, întrucât obiectul acțiunii nu este reprezentat de plângerea formulată de reclamanți împotriva hotărârii organelor de conducere ale Ministerului Justiției, emisă în soluționarea contestației ce vizează modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, ci de obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale la care reclamanții consideră că sunt îndreptățiți.
Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Timiș, secția litigii de muncă, pentru următoarele considerente:
Obiectul acțiunii reclamantei îl reprezintă plata unor drepturi salariale la care aceasta consideră că este îndreptățită.
Prevederile cuprinse în art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007, se referă la personalul salariat care, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație la organele de conducere, prevăzute în mod expres în text.
Drepturile salariale se stabilesc după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele C.S.M. sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 27/2006.
Reclamanta nu a contestat modul de stabilire a drepturilor salariale, și nu avea obligația să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, cum nu avea obligația să se adreseze instanței de contencios administrativ competente, în cazul în care era nemulțumită de soluționarea contestației, astfel cum prevăd dispozițiile art. 36 alin. (2).
Cererea reclamantei se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) C. muncii, conform cărora „prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii”.
În cauză, nu există o lege specială derogatorie, iar sintagma „raporturile de muncă” trebuie înțeleasă în sens larg, aplicându-se nu numai persoanelor care au încheiat un contract tipic de muncă.
Prevederile codului muncii se aplică tuturor categoriilor de salariați (magistrați, funcționari publici cu statut special, etc.), cât timp nu există o lege specială derogatorie.
Cum în prezenta cauză, nu există o astfel de lege specială, care să reglementeze materia drepturilor bănești restante, competența soluționării pricinii, în primă instanță, aparține Tribunalului Timiș, secția litigii de muncă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe S.M., Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor, în favoarea Tribunalului Timiș, secția litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2008.