Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 24 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 294/32/2012 s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de condamnatul K.M., constatând inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5221 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost sesizată cu recursul declarat de condamnatul K.M. împotriva deciziei penale nr. 72 din data de 29 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie.
La termenul de judecată din 24 octombrie 2012, condamnatul K.M. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5221 alin. (2) C. proc. pen., în raport de prevederile art. 11, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52 și art. 26 din Constituția României, art. 6 și art. 3 din CEDO, precum și art. 14 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că dispoziția legală a cărei constituționalitate este criticată de către condamnat - respectiv prevederile art. 5221 alin. (2) C. proc. pen. - nu îndeplinește exigențele ce decurg din dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, constatându-se că acest text nu are o legătură directă cu soluționarea cauzei.
În consecință, prima instanță, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de condamnatul K.M. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5221 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs condamnatul K.M.
Examinând recursul formulat de condamnatul K.M., în baza actelor și lucrărilor de la dosarul cauzei, precum și prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața uni judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.
În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată, privind dispozițiile art. 5221 alin. (2) C. proc. pen., vizează un text de lege care este în vigoare și nu s-a constatat anterior, printr-o decizie a Curții Constituționale, că este neconstituțional.
Referitor la condiția de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale, a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanței judecătorești.
Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.
Aceasta presupune, pe de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.
Dreptul de a invoca o excepție de neconstituționalitate este un drept subiectiv, protejat de lege, care nu are caracter absolut și trebuie exercitat în condițiile și în limitele stabilite de lege (cu bună credință), cu respectarea scopului legii și nu pentru a se încerca denaturarea legii sau a se împiedica aplicarea unei instituții și norme legale.
În speță, condamnatul K.M. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5221 alin. (2) C. proc. pen., în raport de prevederile art. 11, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52 și art. 26 din Constituția României, art. 6 și art. 3 din CEDO, precum și art. 14 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.
În mod corect, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că textul de lege criticat nu are o legătură directă cu soluționarea cauzei.
Înalta Curte apreciază că finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, chiar dacă ea ar viza disciplinarea unor măsuri sau activități cu implicații în desfășurarea procesului penal.
Dispozițiile art. 5221 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la procedura de judecată în cazul persoanelor extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare, nu au legătură cu soluționarea prezentei cauze, întrucât, așa cum rezultă din considerentele mai sus enunțate, aplicarea normelor de procedură reprezintă o chestiune aflată în competența exclusivă a instanțelor de judecată, și nu ține de neconstituționalitatea textului de lege, care este de competența contenciosului constituțional.
Față de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul K.M..
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul K.M. împotriva încheierii din 24 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 294/32/2012.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2012.