Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Procedura în fața primei instanțe
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamantul P.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 211din 01 septembrie 2010 a acestuia, obligarea pârâtului la întocmirea unui alt act și penalizarea acestuia în condițiile Legii nr. 554/2004.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că a sesizat instituția pârâtă cu o petiție având ca obiect cenzurarea unui aspect legat de dreptul de exercitare a unei meserii sau profesii legal dobândite și recunoscute prin lege, precum și a atitudinii unui magistrat manifestate într-o ședință de judecată față de un alt avocat, însă completul de soluționare, prin invocarea textelor legale, a făcut dovada abuzului constând în nesoluționarea în fapt a petiției, soluția reprezentând opinia completului și nu rezultatul unei cercetări, necesară pentru a constata dacă înfăptuirea actului de justiție a fost afectată de o atitudine cu caracter discriminatoriu.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin decizia (sentința, potrivit art. 255 alin. (1) teza I C. proc. civ.) nr. 80/2011 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal a respins plângerea formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, prin petiția adresată instituției pârâte, reclamantul P.C. a sesizat faptul că doi magistrați ai Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, respectiv P.A.L. și P.O.M., i-au limitat dreptul de a pleda în fața instanțelor judecătorești întrucât acesta nu este înscris în tabloul avocaților din cadrul Baroului Mehedinți, fiind creată astfel o situație discriminatorie față de un alt coleg din Baroul Mehedinți, a cărui calitate nu a fost pusă la îndoială de către cei doi magistrați și căruia i s-a permis să pledeze în fața instanțelor judecătorești. Reclamantul a solicitat sancționarea celor doi magistrați, precum și plata unei despăgubiri în cuantum de 10.000 euro, creată prin îndepărtarea unor virtuali clienți care ar fi putut apela la serviciile sale și care au renunțat din cauza poziției celor doi magistrați.
Prin Hotărârea nr. 211 din 01 septembrie 2010 emisă în dosarul nr. 217/2010, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a apreciat că aspectele reclamate nu intră sub incidența O.G. nr. 137/2000.
Analizând dispozițiile legale incidente, respectiv art. 2 alin. (1) și (4) din O.G. nr. 137/2002, Curtea a constatat că aspectele sesizate de reclamant nu pot face obiectul unei sesizări întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, pârâtul realizând o corectă aplicare și interpretare a legii, astfel încât criticile formulate de reclamant sunt nefondate.
Pe de altă parte, față de prevederile art. 124 alin. (3) și art. 126 din Constituție, ale art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 322/2001, instanța de fond a concluzionat că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu poate analiza măsurile dispuse de magistrați, nu se poate pronunța asupra aspectelor corelative înfăptuirii actului de justiție, respectării actelor procedurale ori asupra atitudinii sau deciziilor luate de judecători în cursul unui proces.
3. Calea de atac exercitată în cauză de P.C.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termenul legal, reclamantul P.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Recurentul solicită „trimiterea cererii la instanța competentă cu soluționarea” sau modificarea soluției pentru că:
- instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, neobservând că fusese învestită cu o cale de atac împotriva unei hotărâri a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care are „atribuțiuni judecătorești”;
- instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor de drept invocate, ignorând teza finală a art. 2 alin. (2) și teza a II-a a alin. (4), ca și alin. (6) al aceluiași articol; de asemenea s-au invocat texte constituționale și prevederi ale Legii nr. 303/2004 care nu au legătură cu cauza;
- nu s-a verificat dacă Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a respectat procedurile stabilite prin art. 18 lit. c) și art. 20 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 137/2000 privind investigarea și legalitatea citării.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent dar și în temeiul art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Recurentul-reclamant a atacat la Curtea de Apel Craiova Hotărârea nr. 211 din data de 1 septembrie 2010 prin care intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că obiectul petiției sale, expus la pct. I.2 al acestei decizii, nu intră sub incidența O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Acțiunea judiciară, înregistrată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, a fost soluționată de instanța competentă material și teritorial, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, în raport de calitatea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de autoritate publică centrală și de domiciliul recurentului-reclamat, așa încât motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu este incident.
Curtea de apel nu a fost în eroare cu privire la obiectul cererii cu care a fost învestită, din considerente rezultând cu claritate că actul administrativ jurisdicțional cenzurat sub aspectul legalității este Hotărârea Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 211 din 1 septembrie 2010.
Contrar susținerilor recurentului, instanța de recurs împărtășește concluzia la care a ajuns atât judecătorul fondului, cât și intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în sensul că aspectele semnalate cu titlu de fapte de discriminare, pretins petrecute în cursul desfășurării unor litigii aflate pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, nu pot fi circumscrise sferei de reglementare a O.G. nr. 137/2000.
Dispozițiile art. 2 din ordonanță, reiterate prin motivele de recurs nu pot conduce la concluzia afirmată de recurent, respectiv a existenței unei practici discriminatorii, întrucât acceptând această teză s-ar ajunge la concluzia absurdă că intimatul-pârât are calitatea de a cenzura actele de procedură ale instanțelor judecătorești, respectiv modul cum acestea soluționează excepția lipsei dovezii calității de reprezentant prevăzută de art. 161 alin. (1) C. proc. civ.
În acest context, apare ca justificată invocarea în cuprinsul sentinței atacate a textelor constituționale care consfințesc principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească în cadrul democrației constituționale. De asemenea, prevederile art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor au fost reținute în considerente pentru argumentarea ideii că o eventuală conduită necorespunzătoare a magistraților poate fi sesizată Consiliului Superior al Magistraturii, legiuitorul conferind astfel pârghiile necesare pentru atragerea răspunderii disciplinare.
În fine, nici critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 nu poate fi primită.
Astfel, recurentul neagă primirea adresei din 29 iunie 2010 prin care intimatul afirmă că l-a convocat pentru audierile din data de 20 iulie 2010 iar dovezile atașate la dosarul de fond (filele15-23), conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu permit Înaltei Curți să tranșeze riguros această chestiune.
Problema supusă dezlegării în prezenta cauză nu îi era însă străină recurentului care mai formulase o petiție similară la data de 12 ianuarie 2009, soluționată în același mod de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 402 din 22 iulie 2009. Cu alte cuvinte, recurentul cunoștea că fapta unor judecători de a nu-i accepta mandatul de reprezentare nu se circumscrie dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, neputând fi surprins de soluția adoptată în prezenta cauză.
Pe de altă parte, nici în etapa controlului judecătoresc al hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, recurentul-reclamant nu a fost în măsură să demonstreze contrariul.
La acest punct, Înalta Curte consideră că merită amintite cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rekasi contra Ungariei (1996), în care s-a reținut că, și în situația în care s-ar admite că dispozițiile art. 6 sunt aplicabile procedurilor ce au ca obiect „infracțiuni administrative”, un reclamant are dreptul de a „contesta” o decizie definitivă a unei autorități administrative în fața unui tribunal ce oferă toate garanțiile acestei dispoziții, în schimb nu este necesar ca procedurile în fața autorităților administrative să fie conforme prevederilor art. 6 din Convenție.
2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, constatând că nu există motive de modificare ori casare a hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.C. împotriva sentinței nr. 80/2011 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.