Nelegalitatea respingerii unor înscrisuri ca tardiv depuse, ulterior încuviințării administrării lor în cadrul probatoriului. Susținerea concluziilor în fața instanței de apel de către un mandatar care nu îndeplinește condițiile cerute de lege. Nulitate condiționată de existența unei vătămări.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Dezbateri.
Index alfabetic : probe
- decădere
- mandatar
Vechiul Cod de procedură civilă, art. 129, 287
1. Împrejurarea că nu au fost menținute ca probe alte înscrisuri decât cele existente în dosar, nu
este un motiv suficient pentru a înlătura de la analiză depunerea ulterioară a unor asemenea documente mai ales pe fondul deciziei de casare cu îndrumări exprese pe acest aspect. În acest context, sancțiunea aplică de instanță, este nelegală, fiind făcută cu încălcarea art. 129 alin. (4) C.proc.civ.
Depunerea cu întârziere din culpa părții a documentației nu poate fi sancționată cu înlăturarea probelor, ci eventual cu sancționarea părților prin măsurile procedurale prevăzute în caz de abuz de drept sau obstrucționarea judecății, după analizarea și probarea împrejurărilor care ar conduce la o asemenea concluzie.
2. Acceptând ca mandatarul părții reclamante să pună concluzii orale, deși nu făcea parte din categoria persoanelor limitativ prevăzută de Codul de procedură civilă care înlătură această restricție, instanța de judecată a procedat cu nerespectarea dispozițiilor art. 68 alin. (4)-(5) C.proc.civ. Cu toate acestea, pentru a atrage nulitatea hotărârii sub acest aspect, art. 105 alin. (2) C.proc.civ. impune să se fi pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale, cerință neîndeplinită în situația în care partea pârâtă a fost reprezentată la dezbateri prin avocat ales care a și pus concluzii, răspunzând concluziilor orale puse de mandatarul nelicențiat în drept și care nu reprezenta un soț sau o rudă până la gradul IV inclusiv.
Secția I civilă, decizia nr. 313 din 29 ianuarie 2013
Tribunalul Brăila prin sentința civilă nr. 831 din 25 noiembrie 2008 a admis în parte acțiunile conexe formulate de reclamantul E.V. împotriva pârâtei SC C. SA Brăila, pe care a obligat-o la plata sumei de 476.824,32 lei către reclamant, cu titlu de drepturi bănești indexate pe perioada 2002 - 2008 derivând din calitatea acestuia de inventator. Au fost respinse ca nefondate capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata foloaselor nerealizate. A fost obligată pârâta la 2.755,5 lei, cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluții, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul împreună cu M.P., Z.I. și B.G., angajați ai pârâtei SC C. SA Brăila, sunt autorii invenției cu titlu „placă filtrantă de profunzime pe bază de fibre celulozice și procedeul de obținere al acesteia". Invenția a fost brevetată de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci care a emis brevetul cu numărul 112039 în baza Hotărârii nr. 7/2891 din 31 martie 1997.
Drepturile asupra invenției au fost cesionate pârâtei de cei patru inventatori, printr-un contract de cesiune încheiat între aceștia. Contractul a prevăzut că cedenții vor primi drepturi pecuniare cuvenite stabilite printr-un contract distinct în cazul aplicării invenției în următoarele cote: 50% E.V.; câte 15% M.P. și Z.I. și respectiv 20% B.G.
Tribunalul a reținut din probele administrate - printre acestea și expertiza întocmită de Ț.D. - că pârâta a aplicat soluțiile tehnice și tehnologice din brevetul de invenție, din 1997 până în prezent.
S-au reținut concluziile raportului de expertiză cu privire la drepturile cuvenite reclamantului, din faptul utilizării, în condițiile convenite, de către pârâtă a invenției.
Valoarea drepturilor indexate s-a făcut anual și a avut ca indicatori profitul pe tonă de produs pe anul de calcul, producția de plăci filtrante și profitul minim obținut de pârâtă din vânzarea acestor plăci.
Curtea de Apel Galați prin decizia nr. 220/A din 8 iulie 2009, a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 831/2008 a Tribunalului Brăila precum și apelul declarat de reclamant împotriva sentinței de completare nr. 12 din 12 ianuarie 2009 a aceluiași tribunal. A fost admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 83/2008, care a fost schimbată în ce privește suma datorată de pârâtă reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată au fost stabilite la cuantumul de 32.755,5 lei.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 2857 din 7 mai 2010, a admis recursurile declarate împotriva deciziei nr. 220 A din 2 iulie 2009 a Curții de Apel Galați, de reclamant și de pârâtă, a casat în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
S-a reținut că pe perioada ulterioară aplicării H.G. nr. 152/1992 (1 ianuarie 2002 - 22 mai 2003), când această Hotărâre de Guvern a fost înlocuită cu H.G. nr. 499/2003, instanța nu a intrat în cercetarea fondului, nearătând argumentele pentru care nu se poate primi cererea de cumulare a indexării cu dobânda legală. Ca urmare, s-a dispus ca instanța să analizeze cererea de dobânzi pe întreaga perioadă pusă în discuție de către reclamant, avându-se în vedere apărările formulate de acesta care în apel a făcut trimitere la cele două H.G. precum și la dispozițiile Codului civil în materia executării obligațiilor.
Cu privire la această problemă pusă în discuție de recurentul reclamant, instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a argumentat de ce nemenționarea acordării dobânzilor în contractul de cesiune înlătură analiza aplicării dispozițiilor Codului civil. S-a mai constatat că referirea la o dublă sancționare, ca principiu, nu are suport deoarece inflația acoperă devalorizarea și îl pune pe creditor în situația primirii sumei datorate, întrucât debitul indexat este echivalent debitului datorat, înlăturând în ceea ce-l privește pe acesta pericolul devalorizării monetare.
Creditorul este adus în aceeași situație ca atunci când i s-ar fi făcut plata debitului la termen. Instanța de recurs a constatat însă că o asemenea executare, cu întârziere, este de natură să îl prejudicieze pe creditor, iar întârzierea este sancționată de art. 1088 C.civ. prin plata dobânzii legale - daune interese.
Criticile referitor la onorariul apărătorului și respectiv onorariul experților au fost respinse ca nefondate în raport de soluția dată în recurs și, respectiv, ca lipsite de interes.
Cât privește recursul pârâtei, nu au fost primite criticile referitoare la neconcordanța raportului de expertiză cu alte acte din dosar, ele necircumscriindu-se motivului de recurs prevăzut de art. 304 C.proc.civ.
A fost respinsă critica referitoare la calculul profitului net pe tonă de produs, întrucât pârâta nu a furnizat până la momentul judecării apelului probe din care să rezulte profitul net pe tonă de produs, rezultat din aplicarea invenției iar în recurs au fost reluate criticile din apel fără să se indice motivul de legalitate aferent. S-a apreciat că această critică prezintă relevanță sub aspectul întinderii despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului, astfel că va fi avută în vedere cu ocazia rejudecării.
S-a mai observat că instanța a reținut o cotă de 4% datorată grupului de inventatori, fără a indica la ce se raportează acest procent. S-a dispus să fie verificată și această apărare deoarece drepturile cuvenite reclamantului trebuie calculate în raport de invenția în discuție - fundamentul acțiunii - deci în funcție de partea din profitul total obținut în urma utilizării invenției și nu de profitul total obținut de pârâtă.
S-a constatat, referitor la indicatorii prevăzuți de Regula 79 alin. 4, 5, 6 din H.G. nr. 499/2003, că această critică nu corespunde motivării curții de apel.
Instanța de recurs a mai reținut referitor la procentul de stabilire a drepturilor cuvenite reclamantului că acesta a fost justificat de instanța de apel, prin culpa pârâtei care nu a perfectat un contract distinct de stabilire a drepturilor pecuniare ale acestora, deși și-a asumat o asemenea obligație prin contractul de cesiune, astfel că procentul de participare la realizarea invenției, reținut în contractul de cesiune este singurul criteriu disponibil.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Galați, prin decizia civilă nr. 49 A din 9 mai 2012, a admis apelurile reclamantului și pârâtei împotriva sentinței civile nr. 831/2008 a Tribunalului Brăila.
A fost schimbată în parte sentința în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 435.685,27 lei reprezentând drepturi bănești actualizate cu rata inflației până la data de 31 ianuarie 2012, aferente perioadei 2002 - 2008, rezultând din calitatea de inventator a reclamantului.
A mai fost obligată pârâta la plata sumei de 130.472,76 lei cu titlu de dobândă legală calculată de la data introducerii acțiunii, 13 mai 2005, la data de 31 ianuarie 2012 precum și la suma de 32.755,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond în loc de 2.755,5 lei.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și s-au înlăturat din cuprinsul acesteia dispozițiile contrare deciziei nr. 49 A/2012.
A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de aderare la apel a expertei Ț.D.
A fost obligată apelanta pârâtă la 1.282,8 lei cheltuieli de judecată în rejudecarea apelului, după compensare.
În motivarea acestei soluții, Curtea de apel, având în vedere hotărârea instanței de recurs conform art. 315 al. (1) C.proc.civ., a constatat că problema pe care o are de soluționat ca urmare a casării este stabilirea cuantumului drepturilor bănești cuvenite reclamantului, ținând cont de procentul de 50% de participare a acestuia la realizarea invenției, procent ce urmează a se aprecia la cota de 4% datorată grupului de inventatori din profitul total obținut în urma utilizării invenției.
În cauză a fost efectuată o expertiză de expert P.D., care a stabilit că valoarea totală a drepturilor bănești cuvenite inventatorului E.V., pentru perioada 2002-2008, este de 302.854,14 lei, sumele de bani cuvenite reclamantului fiind detaliate pe ani.
Pentru calcularea acestora, expertul a avut în vedere succesiunea în timp a actelor normative aplicabile speței.
Astfel, pentru perioada 15.04.2002-22.05.2003 au fost avute în vedere prevederile Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 aprobat prin H.G. nr. 152/1992, Regulament care a fost abrogat prin H.G. nr. 499/2003 astfel că, începând cu această dată, în continuare, drepturile bănești ale reclamantului au fost calculate conform Regulii 79 cu rectificarea din Monitorul Oficial nr. 540/2003.
Totodată, au fost avute în vedere probele administrate în cauză, situațiile și punctele de vedere puse la dispoziția expertului de către părți precum și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat în sensul că procentul de 50% de participare a reclamantului la realizarea invenției trebuie aplicat la cota de 4% datorată grupului de inventatori din profitul total obținut de societate în urma utilizării invenției.
Obiecțiunile pârâtei care a contestat raportul de expertiză, apreciind că acesta conține date eronate întrucât nu se bazează pe evidențele contabile ale societății și solicitarea acesteia de a se reface expertiza, au fost respinse.
Curtea de apel a reținut că încă de la momentul convocării părților, la data de 29.04.2011, expertul a solicitat pârâtei lămuriri suplimentare cu privire la calculația de preț de cost al produsului plăci filtrante în fiecare an din perioada 2002-2008, fără ca societatea să dea curs acestei solicitări.
Încă de la judecarea în fond a pricinii expertul V.C. desemnat la acel moment să efectueze o expertiză de specialitate pentru stabilirea drepturilor bănești ce i se cuvin reclamantului, a constatat că în realitate societatea nu deține o evidență analitică cantitativ-valorică care să furnizeze informații privind costurile de producție.
În raport de această situație, s-a concluzionat că, în realitate, înscrisurile de care pârâta a încercat să se prevaleze în cauză la data de 19.09.2011, când a solicitat refacerea expertizei, din care ar rezulta cheltuielile de fabricație și veniturile realizate din producția de plăci filtrante tip M, nu au existat niciodată, ele fiind întocmite pro cauza, astfel încât nu pot sta la baza unui calcul real al despăgubirilor ce formează obiectul judecății în prezenta cauză.
Nu s-a admis solicitarea pârâtei ca la pronunțarea hotărârii să fie avut în vedere punctul de vedere exprimat de consilierul expert A.S., concretizat în raportul de expertiză extrajudiciară. S-a constatat că expertiza A.S. este o probă extrajudiciară, fiind efectuată de un expert care, la momentul la care lucrarea a fost întocmită, nu avea nici o calitate în dosar, calitatea de consilier expert al pârâtei fiindu-i atribuită abia la unul din termenele următoare. Chiar dacă expertul a avut, practic, în vedere același obiectiv pe care instanța 1-a stabilit ulterior pentru expertiza judiciară dispusă în cauză, Curtea a apreciat că lucrarea astfel întocmită nu îi este opozabilă reclamantului și, prin urmare, nu poate sta la baza pronunțării soluției în prezenta cauză.
Nu i s-a putut recunoaște raportului de expertiză invocat de pârâtă nici valoarea unui înscris autentic întrucât, raportat la dispozițiile art. 1171 C.civ., în vigoare la data la care înscrisul a fost întocmit și depus la dosar, Curtea a constatat că înscrisul respectiv nu îndeplinește condițiile obligatorii care să-i confere calitatea de înscris autentic (actul să fie întocmit de un funcționar public, funcționarul public să aibă competența materială și teritorială de a instrumenta acel înscris, întocmirea înscrisului cu respectarea formalităților impuse de lege).
De altfel, în calitate de consilier expert al pârâtei, expertul A.S. a răspuns convocării făcute de expertul P.D. desemnat să efectueze expertiza în specialitatea proprietate industrială în cauză, după care a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de acesta și a formulat și un punct de vedere propriu solicitând, alături de pârâtă, refacerea expertizei, solicitarea fiind respinsă pentru considerentele arătate.
În ceea ce privește sumele de bani pe care pârâta pretinde că le-a plătit reclamantului și care, în opinia acesteia, ar trebui scăzute din totalul drepturilor bănești calculate de expert, Curtea a constatat următoarele:
Prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare s-a stabilit că în eventualitatea în care pârâta a efectuat plăți de drepturi bănești către reclamant, aferente perioadei în discuție, respectiv 2002-2008, acestea urmează a se compensa în măsura în care ele sunt conforme, aspect care urma a fi verificat de instanța de apel în rejudecare.
Expertiza efectuată în cauză de expertul P.D. a stabilit, cu privire la acest aspect, că sumele de 8.500.000 lei ROL aferentă anului 2002 și suma de 5.000.000 lei ROL aferentă anului 2003, nu reprezintă o recompensă pentru utilizarea de către S.C. C. S.A. a soluțiilor din brevetul 112.039, astfel că aceste sume nu se scad din suma drepturilor bănești ce se cuvin reclamantului.
Expertul a precizat că, așa cum rezultă din tabelul privind situația plăților efectuate de pârâtă către reclamant, pus la dispoziție chiar de societatea pârâtă, aceste sume de bani au fost plătite pentru contribuția inventatorilor E.V. și Z.I. pentru realizarea plăcilor Sk destinate exclusiv filtrării berii, or acest tip de plăci nu se încadrează în brevetul nr. 112.039.
Cât privește dobânzile legale la creanțele reclamantului, pe întreaga perioadă pusă în discuție de acesta, respectiv începând cu anul 2002 până la zi, având în vedere dispozițiile H.G. nr. 152/1992, ale H.G. nr. 499/2003 și ale art. 1088 C.civ., s-au reținut următoarele:
Elementul de noutate intervenit în rejudecarea apelului îl constituie poziția pârâtei care, prin precizările depuse în apel, a arătat că este de acord cu plata acestor dobânzi.
S-a constatat poziția pârâtei, în sensul că, întrucât plata datorată reclamantului se face cu întârziere, reclamantul suferind un prejudiciu din nefolosirea sumei în toți acești ani, având în vedere dispozițiile art. 1088 C.civ., acesta este îndreptățit să primească dobânda legală la suma datorată.
Pârâta a mai precizat că, întrucât prin dispozițiile H.G. nr. 499/2003, cumularea indexării cu dobânda, începând cu anul 2003, este permisă, este de acord și cu această solicitare.
A solicitat să se aibă în vedere că pentru anii 2002 și 2003 s-au plătit drepturile cuvenite reclamantului astfel că nu mai poate fi obligată la dobânzi pentru această perioadă, instanța reținând și împrejurarea că pe parcursului procesului reclamantului i-a fost achitată suma de 30.000 lei.
Față de poziția adoptată de pârâtă și în raport de dispozițiile deciziei de casare, Curtea a constatat că pretențiile reclamantului privind acordarea dobânzii legale la sumele ce îi sunt datorate de pârâtă cât și cererea de actualizare a acestora cu rata inflației sunt întemeiate.
În speță, pentru determinarea cuantumului exact al sumelor datorate reclamantului și a dobânzilor pe care acestea le poartă a fost efectuată o expertiză contabilă care a avut la bază expertiza în proprietate industrială efectuată de expert P.D. în cadrul căreia s-a stabilit că valoarea totală a drepturilor bănești cuvenite reclamantului din folosirea de către pârâtă a invenției al cărui autor este acesta, pentru anii 2002-2008 este de 302.854,14 lei.
Având în vedere că pe parcursul soluționării cauzei pârâta a achitat reclamantului suma de 37.500 lei, așa cum rezultă din ordinele de plată, expertul contabil a stabilit, mai întâi, că suma de 302.854,14 lei stabilită cu titlu de drepturi bănești cuvenite reclamantului, se diminuează cu 37.500 lei, astfel că, în final, suma rămasă este de 265.354,14 lei, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație, la aceasta urmând a se calcula și dobânda legală.
Expertul a prezentat două variante de calcul a dobânzii, raportat la dispozițiile art. 1088 din vechiul Cod civil și, respectiv, la dispozițiile art. 1535 din Noul Cod civil.
Curtea a apreciat că în speță, fiind vorba de un litigiu început din anul 2005 sub imperiul vechiului Cod civil, dispozițiile acestuia urmează a se aplica în continuare.
Reținând că, potrivit art. 1088 C.civ., la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, aceasta datorându-se din ziua cererii de chemare în judecată, s-a luat în considerare dobânda legală calculată de expert la suma 265.354,14 lei, pentru perioada 13.04.2005 (data introducerii acțiunii) -31.01.2012, rezultând suma de 130.471,76 lei.
S-a apreciat că trebuie avut în vedere răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de reclamant, răspuns în care calculul este refăcut întrucât în raportul inițial de expertiză intervenise o eroare de calcul, expertul reținând că pârâta ar fi plătit reclamantului pe parcursul procesului suma de 35.500 lei deși, în realitate, așa cum rezultă din acte, această sumă a fost de 37.500 lei.
S-a reținut că rata inflației a fost stabilită la suma de 170.331,13 lei.
Raportul de expertiză a fost semnat alături de expert și de consilierul expert al pârâtei.
Instanța nu a primit solicitarea reclamantului de a se avea în vedere la pronunțarea hotărârii, punctul de vedere exprimat de expertul A.I., pentru considerente de aceeași natură cu cele pentru care nici expertiza A.S. nu a fost primită.
Astfel, Curtea a constatat că expertiza pe care reclamantul o invocă a fost efectuată de un expert care, la momentul la care lucrarea a fost întocmită, nu avea nici o calitate în dosar. Instanța a încuviințat reclamantului un consilier expert I.E. care, ulterior nu a mai participat la efectuarea expertizei, iar cererea reclamantului de înlocuirea consilierului său cu A.I. a fost făcută după efectuarea expertizei contabile și depunerea acesteia la dosar. Or, față de modalitatea în care lucrarea a fost efectuată, opinia expertului A. nu poate fi considerată decât o probă extrajudiciară, ce nu poate lipsi de eficiență expertiza întocmită de expertul desemnat în cauză care a răspuns detaliat și documentat obiectivelor stabilite.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, s-au constatat următoarele:
Prin sentința civilă nr. 831 din 25.11.2008 a Tribunalului Brăila, pârâta a fost obligată către reclamant la plata sumei de 2.755,5 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de avocat, onorarii de expertiză și cheltuieli de transport.
Prin decizia civilă nr. 220 din 08.07.2009 a Curții de Apel Galați, a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței mai sus menționată, sentință ce a fost schimbată în parte, doar în ceea ce privește cheltuielile de judecată, care au fost majorate cu suma de 30.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului pe care reclamantul l-a avut la fond, onorariu ce rezultă din cuprinsul contractului de asistență judiciară din 12.04.2005.
Casând decizia civilă nr. 220/2009 a Curții de Apel Galați .cu trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 2857 din 07.05.2010 a statuat în sensul că modul de soluționare de către instanța de apel a cererii de cheltuieli de judecată rămâne câștigat cauzei, urmând ca instanța să dispună asupra cuantumului acestora în urma rejudecării cauzei.
Față de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare pronunțate de instanța de control judiciar și de dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a constatat că solicitarea reclamantului privind includerea în cheltuielile de judecată, la plata cărora a fost obligată pârâta la fond, a onorariului avocatului care i-a acordat asistență judiciară în acea fază a procesului este întemeiată, astfel că suma de 30.000 lei - reprezentând onorariul avocatului, așa cum rezultă aceasta din contractul de asistență judiciară intervenit între reclamant și avocat - urmează a fi inclusă în cheltuielile de judecată pe care pârâta le datorează reclamantului.
În rejudecarea apelului reclamantul a arătat că sumele de bani datorate apărătorului pe care l-a avut la fond, în baza contractelor de asistență judiciară din 12.04.2005 și din 14.04.2008, au fost achitate acestuia prin executor judecătoresc, ca urmare a executării silite dispuse în dosarele nr. xx6 și xx8/2010, suma finală ajungând la 91.486,50 lei care include și cheltuielile de executare.
Reclamantul a solicitat ca la stabilirea cheltuielilor de judecată pe care pârâta i le datorează pentru judecata în fond a pricinii, să se aibă în vedere această sumă de bani.
Curtea nu a primit această cerere, sumele de bani suplimentare plătite de reclamant avocatului, ca urmare a executării silite a contractului de asistență judiciară, precum și cheltuielile de executare neputând fi considerate în sarcina părții care a pierdut procesul, deoarece aceste cheltuieli nu sunt imputabile părții căzute în pretenții, ele ținând strict doar de raporturile existente între reclamant și avocatul său, avocat care, pentru a-și recupera onorariul pe care clientul i-1 datorează, a apelat la procedura executării silite.
S-a constatat prin urmare că reclamantul a dovedit în plus față de cheltuieli de judecată ce i-au fost acordate de instanța de fond, cheltuieli în valoare de 30.000 lei reprezentând onorariul avocatului, așa cum rezultă din contractul de asistență judiciară din 12.04.2005, sumele de bani suplimentare plătite avocatului și cheltuielile de executare silită fiind lipsite de relevanță din perspectiva art. 274 C.proc.civ.
În ceea ce privește cererea de aderare la apel formulată de dna. expert Ț.D., la data de 13.01.2011, cerere prin care aceasta a solicitat suplimentarea onorariului de expert cu sumele de 1.000 lei și 1.340 lei, s-a constatat că aceasta este inadmisibilă.
Aderarea la apel se poate face numai de către intimat, împrejurare care rezultă în mod neechivoc din textul art. 293 al. (1) C.proc.civ. O altă caracteristică a aderării la apel este aceea că această formă de apel se poate îndrepta numai împotriva apelantului principal, respectiv, în termenii legii, intimatul poate „să adere la apelul făcut de partea potrivnică". În speță, dna. Ț.D. nu a avut calitatea de parte în dosar ci a fost participant la proces, în calitate de expert desemnat de instanța de fond să efectueze expertiza tehnică de specialitate în acea fază procesuală, prin urmare s-a apreciat că ea nu are calitatea de intimat în apel, în sensul art. 293 alin. (1) C.proc.civ. și expertul, în consecință, nu poate formula o cerere de aderare la apel.
Pe de altă parte, cererea de aderare la apel se poate îndrepta numai împotriva apelantului principal, adică intimatul trebuie să adere la apelul făcut de partea potrivnică. Or, dincolo de faptul că dna. T.D. nu a arătat în cererea formulată la apelul cărei părți înțelege să adere, s-a constatat încă o dată că, neavând calitatea de parte în dosar, nu se poate aprecia în sensul că reclamantul sau pârâta din prezenta cauză, care au formulat apel împotriva hotărârii instanței de fond, ar fi „părți potrivnice" în raporturile cu expertul.
Cererea de aderare la apel a fost apreciată ca inadmisibilă și dintr-un alt punct de vedere.
Potrivit art. 293 alin. (1) teza finală, cererea se poate face doar până la prim azi de înfățișare. Or, apelurile se află în rejudecare după casarea cu trimitere dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2857 din 07.05.2010, iar prima zi de înfățișare, la care se referă textul legal citat, este prima zi de înfățișare și nu în cursul procedurii desfășurate inițial la Curtea de Apel Galați și nu în cursul procedurii de rejudecare a apelului.
În apelul declarat de reclamantul E.V. împotriva sentinței civile nr. 831/2008 a Tribunalului Brăila, una din criticile de nelegalitate formulate de acesta se referea la chestiunea onorariului de expert care, în aprecierea apelantului reclamant, trebuia majorat, expertul justificând această solicitare prin munca suplimentară depusă la momentul la care a răspuns obiecțiunilor formulate de părți la raportul de expertiză întocmit în cauză.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare a statuat că reclamantul nu are interes în formularea unei asemenea critici, nejustificând folosul personal, direct, în susținerea acesteia, astfel încât instanța de apel a apreciat că, în rejudecare, nu mai poate analiza acest aspect.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate de părți cu ocazia rejudecării apelului, având în vedere soluția ce se impune în cauză, admiterea ambelor apeluri, și că faptul că pretențiile reclamantului au fost admise doar în parte iar pârâta, în fața instanței de apel, a fost de acord, în principiu, cu aceste pretenții, nu și cu cuantumul solicitat, Curtea a apreciat că pot fi aplicate dispozițiile art. 276 C.proc.civ., privind compensarea.
Împrejurarea că pârâta a recunoscut în această fază a judecății pretențiile reclamantului nu a fost apreciată în sensul că nu înlătură culpa procesuală a acesteia și nu este de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 275 C.proc.civ. întrucât doar pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, condiție ce nu este îndeplinită în speță câtă vreme cauza se află în rejudecarea apelului.
Astfel, având în vedere că reclamantul a efectuat și a dovedit cu ocazia rejudecării apelului cheltuieli în valoare de 4.565,65 lei, din care 3.365,65 lei reprezintă cheltuieli de transport, dovedite cu tichetele de călătorie depuse la dosar și 1.200 lei reprezintă onorarii de expertiză pentru consilierii experți încuviințați de instanță, iar pârâta a dovedit cheltuieli în valoare de 2.000 lei reprezentând onorarii de expert, în urma compensării celor două sume a fost obligată apelanta pârâtă să achite apelantului reclamant suma de 1.282,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei nr. 49 A /2012 a Curții de Apel a declarat recurs pârâta S.C. C. SA.
Recurenta a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II-a, în sensul greșitei aplicări a dispozițiilor Codului de procedură civilă, Legii organizării activității de expertiză contabilă și Legea nr. 64/1999 din textele referitoare la capitolul probe și la reprezentarea părților în proces.
Au mai fost invocate art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Acest motiv de recurs a fost invocat cu referire la nulitățile prevăzute de art. 105 alin. (2) C.proc.civ. pentru încălcarea art. 68 alin. (4) C.proc.civ., prin acceptarea mandatarului fără studii juridice să pună concluzii personal și nu prin avocat. În acest sens s-a criticat îngăduința instanței de a primi pledoaria unui mandatar care a intrat în proces ca expert al reclamantului și a sfârșit ulterior ca „avocat" al acestuia, mandatar aflat evident în conflict de interese.
S-a mai invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., în sensul că motivarea deciziei este contradictorie. S-a susținut în acest sens că deși s-a recunoscut inventatorului un drept la despăgubiri echivalent cu 50% din procentul de 4% obținut prin folosirea invenției, pârâta a fost obligată să plătească o sumă mai mare decât profitul său total înregistrat în acea perioadă.
S-au mai invocat neregularități în modalitatea administrării probelor, în sensul că deși s-a încuviințat proba cu înscrisuri, instanța a refuzat luarea acesteia în considerare, în pofida faptului că și expertul solicitase depunerea înscrisurilor pentru efectuarea unei lucrări obiective, conformă realității.
Motivarea că aceste înscrisuri au fost depuse tardiv în dosar, este nejustificată de regulile procedurii civile și este o expresie a încălcării rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.
S-a mai susținut că în ipoteza în care expertul s-ar fi deplasat la unitatea pârâtă, ar fi găsit în arhivă toate aceste documente și le-ar fi inclus în raport. Împrejurarea că s-au depus actele la dosar a fost determinată de dorința de a înlesni munca expertului care de altfel a și solicitat depunerea acestor acte.
Enunțând aceste motive de recurs, și reiterând acordul de a plăti drepturile cuvenite reclamantului ca urmare a exploatării invenției, recurenta a solicitat casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se lua în considerare în mod obiectiv toate documentele puse la dispoziție de societatea comercială pârâtă.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate și de actele dosarului, s-a constatat că aceasta este nelegală pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.
Prin decizia de casare s-a stabilit că este necesar să se verifice apărarea pârâtei referitoare la întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantului „întrucât drepturile cuvenite reclamantului trebuie să fie calculate în raport de invenția în discuție care constituie fundamentul acțiunii, respectiv în funcție de partea din profitul total obținută în urma utilizării acesteia și nu de profitul total obținut de pârâtă".
Îndrumările date instanței de trimitere sunt obligatorii pentru aceasta, conform art. 315 alin. (1) C.proc.civ.
După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată conform art. 315 alin. (3) C.proc.civ.
Se constată că instanța de apel rejudecând cauza și având drept îndrumare verificarea apărărilor pârâtei sub aspectul precizat a dispus refacerea expertizei cu acest obiectiv și l-a desemnat pe expertul P.D. în acest scop.
În considerentele deciziei se menționează expres că „principala problemă pe care Curtea o are de soluționat în rejudecarea cauzei, ținând cont de 2857/2010 este aceea de a stabili cuantumul drepturilor bănești cuvenite reclamantului" în procentul cuvenit acestuia de 50% din cota de 4% datorată grupului de inventatori „din profitul total obținut în urma utilizării invenției".
Instanța de apel a reținut concluziile expertului în proprietate intelectuală P.D., deși în cuprinsul acestui raport se menționează dificultățile efectuării expertizei în lipsa lămuririlor suplimentare cerute de expert pârâtei care nu a dat curs acestei solicitări cu privire la modul de calcul al prețului de cost al produselor plăci filtrare pe an în perioada 2002 - 2008.
A fost sancționată depunerea ulterior momentului încuviințării probelor a unor documente suplimentare - apreciate a fi noi probe a căror administrare nu s-a impus în cauză conform normelor procedurale - prin respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză cu solicitarea ca expertul să ia în analiză și acele documente.
Sancțiunea aplicată de instanța de apel este nelegală și a fost făcută cu încălcarea art. 129 alin. (4) C.proc.civ. Potrivit acestui text judecătorul este în drept să le ceară pârâților, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocată în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, să prezinte explicații și să le pună în dezbaterea lor, orice împrejurare de fapt sau de drept chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.
În acest context, împrejurarea că nu au fost menținute ca probe alte înscrisuri decât cele existente în dosar, nu este un motiv suficient pentru a înlătura de la analiză depunerea ulterioară în dosar a unor asemenea documente mai ales pe fondul deciziei de casare cu îndrumări exprese și în contextul în care însuși expertul desemnat în cauză a solicitat o atare precizare sau completare, iar pârâta a solicitat expres să se ia în examinare și noile documente.
Pentru lămurirea unei situații expres determinate, judecătorul avea - corespunzător dispozițiilor imperative ale alin. (5) ale art. 129 C.proc.civ. - obligația să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.
Ca urmare, suplimentarea probei cu înscrisuri prin completarea actelor depuse la dosar cu noi înscrisuri - chiar tardiv depuse de pârâte în susținerea apărărilor sale - se impunea în cauză din multiple perspective legale imperative.
În primul rând art. 315 în temeiul căruia instanța de recurs a determinat obiectul cercetării - stabilirea cuantumului având ca punct de plecare invenția în discuție „care constituie fundamentul acțiunii", ceea ce impune analizarea tuturor documentelor existente în cadrul instituției beneficiare de cesionarea invenției.
Eliminarea înscrisurilor încuviințate inițial ca probe pe motivul tardivei lor depuneri la dosar, după încuviințarea și administrarea acestei probe, este nelegală.
Depunerea cu întârziere din culpa pârâtei a documentației nu poate fi sancționată cu înlăturarea probelor ci eventual cu sancționarea părților prin măsurile procedurale prevăzute în caz de abuz de drept sau obstrucționarea judecății după analizarea și probarea împrejurărilor care conduc la o asemenea concluzie.
Instanța în mod nelegal și fără argumente de fapt și de drept a apreciat ca tardive depunerea înscrisurilor, este o prezumție a inexistenței acestora.
O asemenea interpretare - bazată pe un singur element - tardivitatea fără să se analizeze și să se verifice cauzele care au condus la o atare întârziere - este excesivă.
Nu se poate justifica măsura nici prin decăderile prevăzute de art. 287 al. (2) cu referire la pct. 3 și 4 ale alin. (1) care reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de apel și a căror indicare este permisă pentru motivele în fapt și în drept și respectiv dovezile invocate în susținerea apelului sub sancțiunea decăderii, până la prima zi de înfățișare.
Regularitatea cererii de apel - formulată de pârâtă - nu se discută în cauză ci, potrivit deciziei de casare, necesitatea completării probelor în verificarea susținerilor și apărărilor legate de unul din motivele de apel - stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Ca urmare obiectul rejudecării apelurilor impune cu precădere prin prisma dispozițiilor art. 129 alin. (5) examinarea și interpretarea probelor în dosar impusă ca urmare a exercitării prin căile legale de atac a controlului regularității actului de justiție.
Sub aspectele mai sus sesizate s-a constatat a fi întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
S-a constatat întemeiat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. sub aspectul elementelor, contradictorii invocate, referitoare la înlăturarea unor probe. Deși menționează deficiențele în stabilirea elementelor de fapt în lipsa documentelor care să le ilustreze se refuză examinarea acestora.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., nu a putut fi reținut în cauză.
Neregularitatea semnalată - acceptarea concluziei orale puse cu ocazia acordării cuvântului părților în dezbaterea apelurilor - se înscrie în încălcarea dispozițiilor art. 68 C.proc.civ. cu privire la reprezentarea părții prin mandatar.
Potrivit art. 68 alin. (4)-(5)C.proc.civ. „dacă mandatul este dat unei alte persoane decât un avocat, mandatarul nu poate primi concluzii decât prin avocat, cu excepția consilierului juridic care, potrivit legii reprezintă partea. Asistarea de către avocat nu este cerută doctorilor sau licențiaților în drept civil ci sunt mandatari în pricinile statului sau rudelor, până la al patrulea grad inclusiv".
Ca urmare în cazul dedus judecării, instanța de apel a procedat cu nerespectarea dispozițiilor legale incidente, acceptând ca mandatarul reclamantului să pună concluzii orale chiar și pe scurt deși nu făcea parte din categoria persoanelor limitativ prevăzută de Codul de procedură civilă, care înlătură această restricție.
Cu toate acestea pentru a atrage nulitatea hotărârii sub acest aspect, art. 105 alin. (2) C.proc.civ. impune ca în cauză să se fi pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale.
Potrivit celor consemnate în încheierea de judecată din 23 aprilie 2012, în cauză nu s-a propus părții pârâte o asemenea vătămare, partea fiind reprezentată la dezbateri prin avocat ales care a și pus concluzii, răspunzând scurtelor concluzii orale puse de mandatarul nelicențiat în drept și care nu reprezenta un soț sau o rudă până la gradul IV inclusiv.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 al. (1) C.proc.civ. s-a admis recursul, s-a casat decizia, trimițându-se cauza spre rejudecarea aceleiași instanțe.