Revendicarea unor bunuri culturale mobile preluate de Stat. Aprecierea valabilității titlului Statului. Interpretarea dispozițiilor legale speciale în materie.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.
Index alfabetic : revendicare mobiliară
- bunuri mobile
- contract de vânzare cumpărare
Legea nr. 182/2000, art. 99
Art. 80 alin.(2) din Legea nr. 182/2000 a fost concepută ca o normă specială, derogatorie de la prevederile Legii nr. 213/1998, în privința bunurilor din domeniul său de aplicare, astfel cum Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială în materia imobilelor preluate de către stat în aceeași perioadă de referință. Fiind vorba despre o normă de reparație, se pornește de la premisa că se recunoaște crearea unui prejudiciu prin preluarea de către stat a bunului, în caz contrar, neexistând o lege specială și aplicându-se dreptul comun, reprezentat de Legea nr. 213/1998. Deci, voința legiuitorului, concretizată în termenii Legii nr. 182/2000, a fost aceea de restituire în natură a bunurilor culturale mobile preluate de către stat, evident, dacă sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege.
Corelația Legii nr. 182/2000 cu Legea nr. 213/1998 impune atât valorificarea noțiunii de ”titlu” din art. 6 alin. (1) în aplicarea art. 80 alin. (2) din legea specială, cât și posibilitatea aprecierii legalității titlului statului, creat prin preluarea bunului cultural mobil, de către instanța de judecată, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Astfel că, în cadrul unei cererii de restituire în natură a unor astfel de bunuri, în situația în care partea reclamantă a afirmat că actul de vânzare-cumpărare încheiat cu Statul a constituit o preluare abuzivă, prin constrângere, pentru a i se permite plecarea definitivă din țară, instanța trebuie să analizeze, în aplicarea dispozițiilor legale sus menționate, dacă preluarea a operat cu respectarea nu numai a Legii nr. 63/1974, însă și a Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, nefiind suficient să se constate că modalitatea de dobândire a bunurilor era prevăzută de Legea nr. 63/1974.
Secția I civilă, decizia nr. 2145 din 23 martie 2012
Prin sentința civilă nr. 1491 din 18.12.2009, Tribunalul București, Secția a III-a civilă – în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia nr. 2396/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție –, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.E.A., în contradictoriu cu pârâții RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat SA, Muzeul Național de Artă Al României, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
S-a dispus obligarea pârâților Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național la plata către reclamant a sumei de 37.337 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloare lucrare „Coș cu portocale”, autor Theodor Pallady; Muzeul Național de Artă al României la restituirea către reclamant a lucrării „Natură moartă cu vioară și partitură”, autor Theodor Pallady și a pârâtei RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat SA - la restituirea către reclamant a lucrării „Anemone", autor Ștefan Luchian. Totodată, s-a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, admițându-se excepția cu acest obiect. A fost respinsă acțiunea față de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, în ceea ce privește lucrările „Anemone” și „Natură moartă cu vioară și partitură”, admițându-se excepția cu acest obiect.
În prealabil, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active.
În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale active, respectiv pasive, cu referire la pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că, prin încheierea din data de 27.04.2005, pronunțată în dosarul nr. 5xx/2004, instanța s-a pronunțat asupra acestor excepții, soluție ce a intrat în puterea lucrului judecat, având în vedere că aceasta nu a fost criticată prin intermediul căilor de atac.
Excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național privind lucrările „Anemone”, „Natură moartă cu vioară și partitură” a fost admisă, deoarece aceste bunuri nu se află în posesia acestei instituții, cerință esențială prevăzută de art. 80 din Legea nr. 182/2000 coroborat cu art. 480 C.civ.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, prin actele depuse, reclamantul a făcut dovada faptului că este moștenitorul autorului său, P.A. În urma numeroaselor demersuri făcute în anul 1981, autorul reclamantului a obținut viza necesară pentru plecarea în străinătate, plecare ce a fost condiționată de predarea bunurilor aflate în proprietatea sa, aspect ce rezultă din declarația martorei R.A.L.
Susținerile pârâtului Muzeul Național de Artă al României, în sensul că bunurile revendicate au fost vândute de către autorul reclamantului nu au fost reținute de către tribunal, deoarece din adresa nr. 65xx rezultă că în arhiva muzeului nu există niciun document de vânzare-cumpărare din perioada 1980-1981 pe numele colecționarului A.P. Faptul că pe declarația depusă la dosarul cauzei s-a menționat „vândut”, nu are relevanță, atâta timp cât acest aspect nu a fost dovedit cu alte probe din care să rezulte voința liber exprimată a autorului reclamantului, privind operațiunea de înstrăinare a bunurilor respective.
Preluarea bunurilor revendicate s-a făcut în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 63/1974, act pe care tribunalul l-a apreciat ca fiind abuziv, deoarece încălca în mod abuziv și nepermis dreptul de proprietate, drept consacrat atât prin dispozițiile art. 480 C.civ., cât și prin Constituția României în vigoare la data preluării abuzive a bunurilor revendicate. Actul normativ care a constituit temeiul preluării bunurilor de către stat era în contradicție și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România a aderat în anul 1955, autorul reclamantului fiind deposedat în mod abuziv de bunurile mobile revendicate de moștenitorul său în prezenta cauză.
Referitor la lucrarea „Coș cu portocale”, autor Theodor Pallady, tribunalul a reținut că această lucrare nu a putut fi localizată până în prezent, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 182/2000, a obligat pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor și Patrimoniul Național, în calitate de reprezentant al Statului Român, la plata contravalorii acesteia, în sumă de 37.337 Euro, în echivalent lei la data efectuării plății.
Pentru lucrarea „Natură moartă cu vioară și partitură”, autor Theodor Pallady, pârâtul Muzeul Național de Artă al României a fost obligat să restituie reclamantului această lucrare, obligație ce rezultă din art. 80 alin.(2) din Legea 182/2000, instituție deținătoare a lucrării respective.
Aceeași obligație a fost dispusă și în sarcina pârâtei RAPPS pentru lucrarea „Anemone”, autor Ștefan Luchian, instituție deținătoare a lucrării respective.
Prin decizia civilă nr. 184 din 22.02.2011, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Muzeul Național de Artă al României și RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata contravalorii lucrării „Coș cu portocale” și a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național în raport cu același capăt de cerere; a respins cererea privind plata contravalorii lucrării „Coș cu portocale”, formulată în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Totodată, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamant și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Instanța de apel a apreciat că, pe capătul de cerere privind contravaloarea tabloului „Coș cu portocale”, calitatea procesuală pasivă aparține Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 182/2000 care să confere acestui minister calitate procesuală pasivă.
Legea nr. 182/2000 nu prevede decât posibilitatea restituirii în natură de către deținător a bunurilor respective, iar această prevedere legală trebuie interpretată restrictiv, având în vedere caracterul acesteia de normă specială; or, în situația constatării imposibilității restituirii în natură, obligația de restituire se transformă în obligație de desdăunare în echivalent, care revine Statului, în patrimoniul căruia au intrat bunurile.
Pentru o asemenea situație, legea specială nu stabilește titularul obligației de restituire prin echivalent, dispozițiile art. 6 alin.(3) care prevăd că Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil, aplicându-se altor situații decât litigiile decurgând din aplicarea art. 99 alin.(2) al Legii nr. 182/2000.
Prin urmare, în privința reprezentării statului în vederea stabilirii obligației de restituire în echivalent, sunt aplicabile dispozițiile de drept comun prevăzute de art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, potrivit cărora statul participă în raporturile juridice, prin Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce privește criticile apelantului pârât Muzeul Național de Artă al României referitoare la modul de soluționare a excepțiilor și a cererii de chemare în garanție, Curtea a constatat că tribunalul nu putea să reanalizeze excepția prescripției dreptului la acțiune și să dea o soluție în sensul solicitat de apelantul pârât, deoarece excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de dispozițiile Legii nr. 182/2000, ale Decretului nr. 167/1958 și ale art. 1909 alin.(2) C.civ. a fost soluționată în mod irevocabil prin decizia de casare nr. 2396/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanța de rejudecare, potrivit art. 315 alin. (1) C.proc.civ.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă al României, Curtea a considerat că aceasta nu este întemeiată, deoarece pârâtul are calitatea de deținător al tabloului „Natură moartă cu vioară și partitură”, și în consecință, are calitate procesuală pasivă în virtutea prevederilor art. 99 alin.(2) din Legea nr. 182/2000.
Sub aspectul cererii de chemare în garanție, formulată de pârâtul Muzeului Național de Artă al României în contradictoriu cu Comisia de lichidare a patrimoniului fostului PCR, Curtea a reținut că, în urma verificărilor efectuate de prima instanță, prin adresa nr. 15CA/1146/2005, Secretariatul General al Guvernului a comunicat că o asemenea comisie nu a funcționat și nu funcționează la nivelul Secretariatul General al Guvernului, iar comisiile constituite în baza Decretului-lege nr. 30/1990 au funcționat până la 30.04.1990 (comisiile județene), respectiv 15.05.1990 (comisiile Municipiului București). În raport de conținutul acestei adrese și având în vedere precizarea făcută de apărătorul pârâtului, în sensul că înțelege să formuleze o cerere de chemare în garanție împotriva Primăriei Municipiului București, prin încheierea din 27.04.2005, tribunalul a dispus scoaterea din cauză a Comisiei de lichidare a patrimoniului fostului PCR.
Această soluție nu a format obiectul căilor de atac în primul ciclu procesual. În rejudecare după casare, această comisie nu a mai fost citată, iar pârâtul nu a mai susținut, cu ocazia acordării cuvântului pe fond, cererea de chemare în garanție.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că instanța de rejudecare ar fi trebuit să dea o soluție cererii de chemare în garanție (în lipsa unei renunțări exprese din partea pârâtului), Curtea constată că această soluție nu putea fi alta decât respingerea cererii pentru lipsa capacității procesuale a chematei în garanție, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că această comisie ar mai exista.
Însă, în raport de poziția pârâtului la termenul de judecată din 27.04.2005, de împrejurarea că pârâtul nu a atacat soluția de scoatere din cauză a chematei în garanție și față de faptul că nu a mai susținut această cerere în faza rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, Curtea a apreciat că, în mod corect, tribunalul nu s-a mai pronunțat pe această cerere.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel, examinând succesiunea actelor normative prin care s-a modificat Legea nr. 182/2000, Curtea a constatat că dispozițiile art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000 au fost modificate prin Legea nr. 314/2004, lege publicată în M.Of. nr. 577 din 29 iunie 2004 și care a intrat în vigoare la data de 2 iulie 2004, ulterior datei la care s-a înregistrat acțiunea reclamantului pe rolul primei instanțe. Ca atare, susținerea reclamantului privind aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 80 alin.(2) teza I din Legea nr. 182/2000, în forma nemodificată, sunt corecte, întrucât dispozițiile modificatoare sunt ulterioare sesizării instanței și nu pot fi aplicate raportului juridic aflat în curs de judecată, fără a se încălca prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție.
În ceea ce privește sfera de aplicare a prevederilor art. 80 alin.(2) teza I din Legea nr. 182/2000, în forma nemodificată, Curtea a apreciat că sintagma „preluarea în orice mod” nu poate include și situațiile în care bunurile culturale mobile au fost dobândite de instituțiile statului în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare, cum este cazul în speță.
Conținutul dispozițiilor art. 18 din Legea ocrotirii patrimoniului cultural național al Republicii Socialiste România nr. 63 din 30 octombrie 1974 relevă împrejurarea că bunurile incluse în patrimoniul cultural național, care erau deținute de persoane fizice, puteau fi vândute statului, fie direct, fie ca urmare a exercitării dreptului de preemțiune. Aceste reguli erau aplicabile vânzărilor de bunuri culturale de patrimoniu independent de situația vânzătorului. Ca atare, statul putea cumpăra astfel de bunuri și de la persoane care nu se găseau neapărat în situația de a dori să părăsească țara.
Or, dacă s-ar interpreta dispozițiile art. 80 alin.(2) teza I din Legea nr. 182/2000 în sensul că acest text legal permite revendicarea bunurilor preluate inclusiv pe calea operațiunii de vânzare-cumpărare intervenită între deținătorul bunului și stat, ar însemna că statul ar trebui să restituie toate bunurile culturale mobile cumpărate după instaurarea regimului comunist, independent de circumstanțele în care s-a realizat vânzarea.
Or, o astfel de concluzie nu poate fi acceptată, deoarece este contrară voinței legiuitorului postdecembrist (care, în toate situațiile, indiferent de natura bunurilor, a înțeles să restituie exclusiv bunurile preluate de stat abuziv, nu și cele care au format obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare), iar pe de altă parte, s-ar perturba în mod grav circuitul civil, ca urmare a desființării implicite a efectelor produse de contractele de vânzare-cumpărare neanulate.
Împrejurarea că ceea ce l-a determinat să vândă pe autorul reclamantului a fost dorința acestuia de a pleca din țară, condiționată, la acea vreme, de înstrăinarea bunurilor de patrimoniu (fie către alte persoane, fie în favoarea statului, la un preț stabilit potrivit legii în vigoare la data respectivă), putea fi invocată de către reclamant eventual ca motiv de nevalabilitate a vânzării, sub aspectul cauzei actului juridic.
Curtea a amintit că, în mod similar, Legea nr. 10/2001, la art. 2 alin.(1) lit. c), a prevăzut posibilitatea restituirii imobilelor donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în formă autentică, dar numai în situația în care s-a admis acțiunea pentru anularea sau constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Atâta vreme cât vânzarea, în schimbul unui preț, nu a fost contestată, ba chiar a fost recunoscută indirect în motivarea acțiunii introductive și în mod expres prin concluziile scrise depuse în dosarul de apel, iar operațiunea juridică de vânzare-cumpărare, intervenită între autorul reclamantului și statul român, prin oficiul care se ocupa de patrimoniul cultural național, nu a fost desființată și nici nu s-a solicitat acest lucru în prezentul litigiu, Curtea a apreciat că o acțiune în revendicare nu poate fi admisă, deoarece se prezumă că bunurile au ieșit din patrimoniul autorului reclamantului în mod legal, acesta neputând să mai transmită dreptul de proprietate asupra acestor bunuri moștenitorului său.
S-a remarcat și aspectul că temeiul preluării bunurilor revendicate în prezenta cauză nu este, în mod direct, Legea nr. 63/1974, ci convențiile de vânzare-cumpărare încheiate între autorul reclamantului și statul român, este adevărat, sub imperiul dispozițiilor acestei legi speciale. În consecință, aprecierile referitoare la contrarietatea dispozițiilor Legii nr. 63/1974 în raport de Constituția vremii și actele internaționale la care România devenise parte, nu sunt de natură să conducă la admiterea acțiunii în revendicare, în condițiile în care titlul care constituie izvorul direct al dreptului de proprietate al statului nu a fost supus de către reclamant cenzurii instanței de judecată.
Aspectul reținut în considerentele sentinței, referitor la inexistența vânzării și neplata prețului, vin în contradicție cu însăși recunoașterea de către reclamant a faptului că autorul său a vândut lucrările. Problema plății prețului de vânzare se rezolvă pe temeiul principiilor răspunderii contractuale, nicidecum nu dă dreptul vânzătorului sau moștenitorului său să revendice bunul de la cumpărător.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ. și susținând următoarele:
Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că autorul reclamantului, pentru a-și vizita fiul stabilit în Canada, a fost obligat de autorități să plece definitiv din țară și, implicit, să-și înstrăineze colecția de arta moștenită de la avocatul E.P. și celelalte obiecte deținute în proprietate, fiind supus prevederilor abuzive ale Legii nr. 63/1974.
Acest fapt a fost confirmat prin adeverința nr. 14xx/1981 eliberată de Muzeul de Istorie a Municipiului București - Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național al Municipiului București, prin care se confirmă că autorul recurentului-reclamant „și-a reglementat situația bunurilor declarate la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național al Municipiului București”, bunurile fiind preluate de Oficiul Carpați.
Având în vedere această situație de fapt, nu poate fi vorba despre o lăsare în custodie a bunurilor culturale mobile, iar singura posibilitate a recurentului-reclamant o constituie revendicarea bunurilor sale, în temeiul art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000.
Cu toate că instanța de apel a reținut, în mod corect, că aceste dispoziții sunt aplicabile în cauză în forma nemodificată, în raport de momentul sesizării instanței, a interpretat în mod greșit sintagma „preluare în orice mod” din conținutul normei, ignorând că se referă inclusiv la vânzare-cumpărare, acte încheiate în regimul comunist.
Dacă s-ar accepta motivarea instanței de judecată referitoare la dispozițiile art. 18 din Legea nr. 63/1974, nu ar fi fost necesară o motivare în fapt (dovedită) a perioadei de preluare și a condițiilor preluării, a constrângerii autorului recurentului-reclamant pentru a-și da întreaga avere Statului Român.
Instanța de judecată nu a făcut vorbire de motivarea în fapt a recurentului-reclamant, eliminând în tot apărările acestuia.
Recurentul - reclamant a dovedit că vânzarea tablourilor nu poate fi reținută ca o modalitate de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 63/1974, atâta vreme cât din motivele invocate și din probele administrate rezultă că una din condițiile acceptării vizei autorului recurentului-reclamant a fost renunțarea la toată averea imobiliară și mobiliară.
Nu se poate reține nici motivarea potrivit căreia ne aflăm în situația unei îmbogățiri fără justă cauză, în condițiile în care prețul obținut nu oglindea valoarea tablourilor.
Așadar, termenul „preluare în orice mod” reflectă toate modalitățile de intrare în patrimoniul Statului Român, inclusiv vânzările determinate de o cauză antisocială, neconstituțională practicată de sistemul comunist; acest termen reprezintă, de fapt, o constatare a nulității unui act de orice natură, inclusiv de vânzare-cumpărare, s-a mai arătat în motivarea căii de atac.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revendicarea a trei tablouri ce au aparținut autorului reclamantului, A.P., în temeiul dispozițiilor art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului național cultural mobil.
Instanța de apel a considerat că sunt aplicabile prevederile art. 80 alin. (2) din acest act normativ, în forma de la data formulării cererii de chemare în judecată – 26.05.2004, și nu cea de la data soluționării apelului. Potrivit textului inițial, „Bunurile culturale mobile, preluate în orice mod de autorități ale statului, revendicate de proprietarii de drept, vor fi restituite acestora de către instituțiile care le-au preluat, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.”
Aplicarea acestei norme nu a fost contestată prin motivele de recurs, astfel încât va reprezenta premisa analizei realizate de către această instanță de control judiciar.
În aplicarea acestei norme, instanța de apel a interpretat sintagma „preluate în orice mod” ca excluzând actele de vânzare-cumpărare prin care instituții ale statului au dobândit bunuri mobile din patrimoniul cultural național, argumentând că vânzarea-cumpărarea de asemenea bunuri era permisă de legea în vigoare, respectiv art. 18 din Legea nr. 63/1974 – a ocrotirii patrimoniului cultural național al R.S.R. și că o interpretare extensivă a sintagmei în discuție ar conduce la concluzia inacceptabilă că statul ar trebui să restituie toate bunurile mobile cumpărate în perioada comunistă, perturbându-se, astfel, în mod grav circuitul civil, ca urmare a desființării implicite a efectelor produse de contractele de vânzare-cumpărare neanulate.
Prin motivele de recurs, reclamantul a criticat interpretarea dată de către instanța de apel dispozițiilor art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, susținând că acestea vizează orice fel de preluare, inclusiv prin acte de vânzare-cumpărare încheiate în regimul comunist, reflectând toate modalitățile de intrare în patrimoniul statului.
Criticile cu acest obiect sunt fondate.
Art. 80 alin. (2) din legea specială privind patrimoniul cultural național mobil – în forma în care a fost aplicat, necontestat, de către instanța de apel – prevede posibilitatea revendicării de către proprietari a bunurilor incluse în acest patrimoniu și preluate „în orice mod” de către instituții ale statului.
În cauză, nu s-a contestat că cele trei tablouri revendicate erau înscrise, la data preluării, în patrimoniul cultural național al României.
Această interpretare logică a normei este confirmată de interpretarea sa în context, dar și teleologică, inclusiv istorico – teleologică, din perspectiva modificării aduse legii în timp.
În primul rând, se observă că art. 80 alin. (2), citat anterior, corespunde, în prezent, art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, care are următorul conținut: ”...bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive”.
Excluzând, din conținutul sintagmei ”preluate în orice mod” din forma inițială a legii, formele de preluare permise de legea în vigoare la momentul preluării, respectiv vânzarea către stat, în conformitate cu art. 18 din Legea nr. 63/1974, instanța de apel nu a mai făcut, practic, nicio diferență între fostul art. 80 alin. (2) și actualul art. 99 alin. (2), considerând că restituirea în natură este admisibilă, în toate cazurile, doar dacă preluarea a operat prin încălcarea legii.
Or, dacă nu ar fi existat nicio diferență de substanță, ar fi fost inutile considerentele instanței de apel referitoare la aplicarea legii în timp, or, prin acestea, o atare deosebire a fost subliniată implicit.
De altfel, deosebirea de formulare a normelor este evidentă, preluarea ”în orice mod” neputând fi asimilată cu preluarea ”ilegală”, ceea ce conturează un conținut mai larg al primei sintagme, care o include pe cea de-a doua, dar fără a fi redusă la aceasta.
Modificarea prevederii ce reprezintă temeiul restituirii în natură, prin înlocuirea sintagmei ”preluare în orice mod” cu aceea de ”preluare ilegală”, naște întrebarea dacă prima dintre acestea se referă la modul efectiv de dobândire a dreptului de proprietate de către stat a bunului (vânzare, schimb, donație etc.) ori la respectarea ori nerespectarea legii în vigoare la momentul preluării, indiferent de modul în care statul a intrat în posesia bunului.
Instanța de apel a considerat că interesează raportarea la prevederile legale în vigoare, dar restituirea este posibilă numai în cazul unei preluări nelegale, constatare ce nu permite, după cum s-a arătat, nicio diferență din perspectiva modificării aduse legii în timp și, în plus, nici aprecierea respectării ori a nerespectării legii în vigoare la momentul preluării în acest cadru procesual, instanța considerând că prezumția de legalitate a actului juridic de dobândire a dreptului putând fi combătută doar în cadrul unei cereri în constatarea nulității acestuia (se va reveni asupra acestui aspect).
Această instanță de recurs apreciază că legiuitorul a vizat, într-adevăr, modul de respectare a legii, dar a avut în vedere atât preluările operate cu respectarea acesteia, dar și cu încălcarea sa, din moment ce nu a făcut nicio distincție, astfel cum a procedat ulterior, prin transformarea art. 80 alin. (2) în actualul art. 99 alin. (2).
Atare interpretare relevă distincția ”cu titlu” și ”fără titlu” aplicată preluărilor operate de stat anterior anului 1989, astfel cum a fost consacrată prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Această normă prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în anumite condiții – respectiv, în cazurile de preluare fără titlu -, dacă nu există o lege specială de reparație.
Art. 80 alin.(2) din Legea nr. 182/2000 a fost concepută ca o normă specială, derogatorie de la prevederile Legii nr. 213/1998, în privința bunurilor din domeniul său de aplicare, astfel cum Legea nr. 10/2001 reprezintă lege specială în materia imobilelor preluate de către stat în aceeași perioadă de referință.
Fiind vorba despre o normă de reparație, se pornește de la premisa că se recunoaște crearea unui prejudiciu prin preluarea de către stat a bunului, în caz contrar, neexistând o lege specială și aplicându-se dreptul comun, reprezentat de Legea nr. 213/1998.
În virtutea caracterului reparator al legii, interpretarea sintagmei ”preluare în orice mod” nu poate face abstracție de contextul în care a fost edictată, respectiv art. 6 alin.(2) din Legea nr. 213/1998. Astfel, în absența unei definiri explicite în chiar cuprinsul legii speciale, legiuitorul a avut în vedere termenii legii generale: ”cu titlu” – ”fără titlu”, derogarea rezidând în posibilitatea restituirii în natură, în cazul bunurilor culturale mobile, nu numai în cazul de preluare fără titlu.
O asemenea interpretare nu este excesivă, fiind în spiritul actelor normative cu caracter reparator elaborate în acea perioadă. Astfel, cu toate că Legea nr. 213/1998 permitea revendicarea doar a bunurilor preluate de stat fără titlu, este de menționat că Legea nr. 10/2001 prevede, ca regulă, restituirea în natură chiar și în cazurile de preluare cu respectarea legii în vigoare, considerând că toate actele normative pe baza cărora statul a deposedat pe proprietari de imobile, în perioada de referință, sunt abuzive, chiar dacă dispozițiile lor au fost respectate in terminis la momentul deposedării efective, utilizând sintagma generalizatoare de „preluare abuzivă”.
Așadar, dacă în privința imobilelor s-a intenționat restituirea în natură, dacă aceasta este posibilă, în condițiile legii, se poate considera că voința legiuitorului, concretizată în termenii Legii nr. 182/2000, a fost aceea de restituire în natură a bunurilor culturale mobile preluate de către stat, evident, dacă sunt întrunite toate condițiile prevăzute de legiuitor.
Corelația Legii nr. 182/2000 cu Legea nr. 213/1998, evidențiată anterior, impune atât valorificarea noțiunii de ”titlu” din art. 6 alin. (1) în aplicarea art. 80 alin. (2) din legea specială, cât și posibilitatea aprecierii legalității titlului statului, creat prin preluarea bunului cultural mobil, de către instanța de judecată, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Acesta este, în fapt, modul de soluționare a cauzei preconizat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată și reiterat prin susținerile formulate în cursul judecății, inclusiv prin motivele de recurs, reclamantul afirmând că a fost vorba despre o preluare abuzivă, prin constrângere, pentru a i se permite plecarea definitivă din țară.
Aceste constatări conduc la concluzia că, în mod greșit, instanța de apel, respingând solicitarea de restituire în natură a bunurilor culturale mobile în discuție, a considerat că este suficient că modalitatea de dobândire a bunului era prevăzută de Legea nr. 63/1974, legalitatea sa excedând cadrului procesual al revendicării.
Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze, în aplicarea art. 80 alin. (2) și în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, dacă preluarea a operat cu respectarea nu numai a Legii nr. 63/1974, însă și a Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Întrucât instanța de judecată este competentă să analizeze valabilitatea titlului chiar în cadrul cererii în revendicare, această cerere nu poate fi respinsă pentru motivul că ar fi trebuit promovată o acțiune în anularea vânzării.
Analogia cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care impun, în cazul donațiilor de imobile către stat efectuate în perioada de referință a legii, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile de anulare a donației, nu poate fi reținută, astfel cum a procedat instanța de apel.
Regula fiind aceea a admisibilității analizării valabilității titlului statului chiar în cadrul acțiunii în revendicare, situația de excepție, de strictă interpretare și aplicare, trebuie prevăzută expres. Or, Legea nr. 182/2000 nu prevede vreo interdicție în acest sens, iar art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi extins, pe cale de interpretare, și în privința altor legi speciale reparatorii, precum cea în discuție.
Constatându-se că instanța de apel nu a cercetat valabilitatea titlului creat prin preluarea tablourilor de la autorul reclamantului, se reține incidența cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Cu toate acestea, nu se va proceda la modificarea deciziei recurate, deoarece analiza ce trebuie efectuată implică, în același timp, clarificarea situației de fapt, în sensul determinării certe a titlului de preluare a fiecăruia dintre tablouri și stabilirii valabilității sale, din perspectiva enunțată anterior, respectiv a respectării Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, inclusiv a Legii nr. 63/1974.
Urmează, totodată, ca instanța de apel să cerceteze și celelalte condiții prevăzute de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, stabilind, odată cu titlul de preluare, și persoana care a preluat bunurile în discuție, acordând atenție cerinței legale ca restituirea bunurilor culturale mobile să se realizeze de către ”instituțiile care le-au preluat”, cu observarea, însă, a autorității de lucru judecat a dispoziției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României, în aplicarea art. 99 alin. (2) din lege, în absența unui recurs al acestui pârât împotriva deciziei de apel.
De asemenea, se va ține cont de faptul că a intrat în puterea lucrului judecat dispoziția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național în ceea ce privește tabloul ”Coș cu portocale” al lui Theodor Pallady, deoarece recursul reclamantului nu a vizat și acest aspect, astfel încât analiza în sarcina instanței de rejudecare, în cadrul enunțat prin prezentele considerente, va avea în vedere doar tablourile ”Natură moartă cu vioară și partitură” al lui Theodor Pallady (aflat în posesia MNAR) și ”Anemone” al lui Ștefan Luchian (aflat în posesia RAAPPS).
Este de precizat că menținerea dispoziției intrate în puterea lucrului judecat echivalează cu menținerea soluției asupra apelului Ministerului Culturii, care a vizat exclusiv lipsa calității procesuale pasive, însă pentru soluționarea unitară a cauzei, se impune casarea în întregime a deciziei, urmând ca, în cadrul rejudecării, să se țină cont de aspectele dezlegate prin prezenta decizie și de cele pentru care a operat autoritatea de lucru judecat.
Față de cele expuse, Înalta Curte a admis recursul reclamantului și, în temeiul art. 314 C.proc.civ., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.