Prejudiciu creat prin republicarea unui articol preluat dintr-o altă publicație. Consecințe atrase în planul răspunderii juridice.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : prejudiciu
- despăgubiri
- răspundere civilă delictuală
C.civ., art. 998-999
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8, art. 10
Notă : au fost avute în vedere dispozițiile vechiului Cod civil, astfel cum erau în vigoare la data introducerii acțiunii.
Faptul că un articol, prin care este încălcat dreptul la viața intimă și privată a unei persoane, a fost preluat dintr-o altă publicație, nu exonerează ziarul care l-a republicat, de îndatoririle și responsabilitățile prevăzute de art. 10 din Convenție, printre care și acelea de a respecta dreptul la o bună reputație, garantat de art. 8 din Convenție, existând în sarcina sa obligația unei minime verificări cu privire la realitatea celor afirmate.
Secția I civilă, decizia nr. 4519 din 15 iunie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuți la data de 28 mai 2008, reclamanta L.L., prin reprezentantul său legal, L.V. a chemat în judecată ziarul „S.", produs de S.C. N.M. S.R.L. pentru a fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciul creat prin articolul publicat în paginile acestui ziar.
Prin sentința civilă nr. 3039 din 27 iunie 2008, Judecătoria Rădăuți a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Judecătoria a constatat că obiectul cererii are o valoare mai mare de 5 miliarde lei, motiv pentru care, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., competența materială aparține tribunalului.
Prin sentința nr. 154 din 2 februarie 2009, Tribunalul Suceava, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prematurității acțiunii și a respins-o ca atare.
Tribunalul a constatat că, în virtutea art. 56 din Codul comercial, litigiul este comercial chiar dacă reclamanta nu are calitatea de comerciant. În aceste condiții, cauza este guvernată de dispozițiile art. 7201 și urm. C.proc.civ., iar reclamanta nu a făcut dovada că a convocat pârâta la conciliere directă ori că a comunicat acesteia pretențiile sale.
Prin decizia nr. 52 din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel Suceava, Secția comercială, contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Instanța de apel a constatat că, în cauză, fapta ilicită imputată are legătură cu actele și operațiunile legate de activitatea exercitată de pârâtă, ca întreprindere comercială, ceea ce face să fie aplicabilă prezumția de comercialitate instituită de art. 4 din Codul comercial.
Cum reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 720 C.proc.civ., în mod temeinic și legal prima instanță a respins acțiunea ca prematură.
Prin decizia nr. 2871 din 12 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație si Justiție, Secția comercială a admis recursul declarat de reclamantă. A casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Suceava, Secția civilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că litigiul nu are natură comercială, deoarece prezumția de comercialitate instituită de art. 4 din Codul comercial nu este aplicabilă dacă obligația comerciantului este de natură civilă, adică, prin structură și funcție nu are nimic comun cu activitatea de comerț. Prin urmare, art. 720 C.proc.civ. nu este incident.
După rejudecare, prin sentința civilă nr.1722 din 2 noiembrie 2010, Tribunalul Suceava a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca nefondată. A admis în parte acțiunea completată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 15.000 lei despăgubiri pentru daune morale. A obligat pârâta să publice sentința, după rămânerea definitivă în două numere consecutive ale editorialului publicat de pârâtă pe prima pagină, pe cheltuiala sa, sub sancțiunea acordării de daune cominatorii în valoare de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, daune ce urmează a se calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Tribunalul a reținut că apariția articolului încriminat în ziarul „S." a prejudiciat clar imaginea reclamantei în comunitate, fiind pusă sub semnul îndoielii moralitatea sa.
Reclamanta provine dintr-o comunitate relativ restrânsă, unde impactul unor astfel de apariții jurnalistice este mare, mai ales că a avut o mediatizare națională.
Chiar dacă fapta de incest a fost pusă sub semnul întrebării, nefiind dată ca o certitudine, prejudiciul de imagine este clar, suspiciunea de incest punând-o pe reclamantă într-o lumină profund defavorabilă.
În cauză, pârâta a încălcat și Codul deontologic al jurnalistului, deoarece nu s-a justificat deconspirarea identității minorei, indicarea acesteia nefiind cerută de interesul public, în lipsa unei soluții din partea organelor judiciare de trimitere în judecată sau condamnare și, cu atât mai puțin de interesul minorei.
Nu poate fi primită susținerea că pârâta a preluat articolul din ziarul „I.", care și-a asumat consecințele publicării în momentul în care a decis redarea articolului. Pentru acest motiv, pârâta are calitate procesuală pasivă.
A mai reținut tribunalul, că eventualul acord al reclamantei și tatălui său nu privea publicarea în ziarul „S.", ci articolul inițial din ziarul „I." și nici faptul că subiectul a fost dezbătut în mai multe ziare și la televiziuni nu justifică publicarea articolului în litigiu.
În aceste condiții, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 - 999 C.civ.
Prin decizia nr. 64 din 5 iulie 2011, Curtea de Apel Suceava, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. N.M. S.R.L. Rădăuți. A admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 20.000 lei despăgubiri morale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
În ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, instanța de apel a reținut că la data promovării acțiunii, reclamanta era minoră, dar după ce a devenit majoră și-a însușit cererea de chemare în judecată și l-a mandatat pe tatăl său să o reprezinte în proces.
De aceea, excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată.
Instanța de apel a mai reținut că prin încheierea din 15 decembrie 2008, s-a încuviințat cererea de ajutor public judiciar, care viza atât scutirea de plata taxei de timbru cât și acordarea asistenței juridice gratuite de către un avocat. Această încheiere nu a fost desființată, iar stabilirea competenței unei alte secții a aceleiași instanțe nu atrage obligativitatea stabilirii unei alte taxe judiciare de timbru.
A mai arătat instanța de apel, că prima instanță a stabilit corect calitatea procesuală pasivă a pârâtei și că cererea de completare a acțiunii ar fi fost inadmisibilă numai dacă partea adversă ar fi invocat tardivitatea, în raport de dispozițiile art. 132 C.proc.civ.
Și criticile referitoare la fondul cauzei au fost respinse, instanța de apel reținând că articolul publicat încalcă dreptul reclamantei la viața intimă și privată, aducând atingere imaginii sale în comunitatea relativ restrânsă din care face parte.
Martorii audiați au arătat că, în urma publicării acestui articol, reclamantei i-a fost afectată imaginea prin comentariile vecinilor și jignirile oamenilor de pe stradă. Mai mult, reclamanta a fost afectată și pe plan psihic, având tendințe de sinucidere.
Faptul că evenimentele petrecute în familia reclamantei au fost mediatizate în alte publicații sau prin televiziune nu are relevanță și nici soluția asupra plângerii penale formulate împotriva autoarei articolului preluat din ziarul „I.".
Chiar dacă Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează libertatea de exprimare, caracterul jignitor al articolului și atingerea adusă onoarei reclamantei, minoră la acea dată, se situează în afara protecției oferită de art. 10 din Convenție.
Cât privește acordul reclamantei pentru a fi fotografiată, instanța de apel a reținut că aceasta nu avea cunoștință despre publicarea în ziar a fotografiei, iar în ceea ce privește conținutul articolului, avea convingerea că îl privea pe tatăl său.
Instanța de apel a admis, însă, apelul declarat de reclamantă, constatând că suma stabilită de prima instanță este prea mică pentru a repara prejudiciul produs, suma de 20.000 lei fiind rezonabilă și în măsură să acopere suferința cauzată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și pârâta.
Reclamanta nu a invocat nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C.proc.civ. și a arătat că prejudiciul moral este netemeinic și mult sub o estimare reală a valorilor morale și sociale afectate de fapta ilicită a pârâtei.
Acordarea prejudiciului în cuantumul solicitat nu ar fi de natură a evidenția vreo intenție de îmbogățire fără just temei și ar fi în concordanță cu despăgubirile acordate în alte cauze similare.
Pârâta S.C. N.M. S.R.L. Rădăuți a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.proc.civ. și a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală.
Astfel, instanța nu a cercetat și motivat primul motiv de apel, care privea calitatea lui L.V. în formularea cererii de chemare în judecată și de reprezentant al reclamantei.
Instanța de apel a respins în mod greșit critica privitoare la faptul că cererea de ajutor public judiciar într-un prim ciclu procesual este valabilă și după casarea cu trimitere.
Recurenta a mai arătat că excepția lipsei calității procesuale pasive nu a fost analizată de prima instanță, iar instanța de apel a respins în mod greșit acest motiv de apel.
De asemenea, instanța de apel a soluționat greșit motivul de apel prin care a arătat că prima instanță face trimitere la un cod deontologic al ziaristului, care nu este publicat în Monitorul Oficial, în condițiile în care există legea presei, nr. 3/1974.
A mai arătat recurenta, că soluția instanței de apel este greșită și pentru faptul că s-au nesocotit dispozițiile art. 132 C.proc.civ., în situația în care se rejudecă fondul după casarea cu trimitere.
În cauză, spre deosebire de cele reținute de instanță, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, deoarece preluarea unui articol din alt ziar nu reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, cu atât mai mult cu cât nu există o poziție clară a reclamantei cu privire la existența și natura prejudiciului moral.
Instanța de apel nici nu motivează în ce a constat încălcarea dreptului la viață intimă și privată, motivând în termeni generali hotărârea.
Consimțământul victimei este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, iar probele administrate în cauză au demonstrat că reclamanta și tatăl acesteia au fost de acord să dea un interviu și să fie fotografiați știind că, ulterior, va apărea un articol însoțit de fotografiile lor.
Recurenta a mai susținut că instanța de apel a apreciat greșit cuantumul prejudiciului și nu a precizat în ce constă acesta și a respins în mod nejustificat probele solicitate, care duceau la o justă soluționare a cauzei.
S-a mai arătat și faptul că acordarea cheltuielilor de judecată trebuia făcută proporțional cu suma admisă cu titlu de daune morale.
Analizând recursurile declarate, Înalta Curte a constatat următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 3021 alin.(1) lit. c) C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 306 alin. (1) C.proc.civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care există motive de ordine publică care să poată fi invocate din oficiu de către instanță.
Motivarea unui recurs, înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.
În cauză, susținerile recurentei nu constituie critici de nelegalitate ale argumentelor prezentate de instanță în susținerea soluției pronunțate, ci aprecieri generale, care se referă la faptul că prejudiciul moral este netemeinic și mult sub o estimare reală a valorilor morale și sociale afectate de fapta ilicită a pârâtei.
Singura afirmație a reclamantei care ar putea constitui o critică se referă la faptul că
acordarea prejudiciului în cuantumul solicitat nu ar fi de natură a evidenția vreo intenție de îmbogățire fără just temei, dar această critică este străină de cauză, deoarece instanța de apel nu a făcut aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză, ci, dimpotrivă, a majorat cuantumul despăgubirilor acordate.
Față de cele arătate și constatând că nu există vreun motiv de ordine publică invocat de recurentă pe parcursul judecății recursului sau care să poată fi invocat din oficiu de instanța de recurs, s-a constatat nul recursul declarat de aceasta.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă, criticile formulate permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.proc.civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Sub un prim aspect, recurenta a arătat că instanța nu a cercetat și motivat primul motiv de apel, care privea calitatea lui L.V. în formularea cererii de chemare în judecată și de reprezentant al reclamantei.
Critica nu poate fi primită, deoarece acest aspect a fost amplu analizat de instanța de apel, atât în ceea ce privește formularea cererii de chemare în judecată, cât și prezența în proces a lui L.V. în calitate de mandatar al fiicei sale, după ce aceasta a împlinit vârsta de 18 ani.
De altfel, cererea de chemare în judecată, formulată la Judecătoria Rădăuți, poartă două semnături, iar până la termenul din 23 martie 2010 stabilit de Tribunalul Suceava după casare, pârâții nu s-au prevalat de lipsa de semnăturii reclamantei de pe cererea de chemare în judecată, nici măcar după ce L.V. a declarat în fata instanței că a semnat cererea de chemare în judecată, pentru că fiica sa era minoră.
Recurenta pretinde că lipsa de semnătură a minorei de pe cererea de chemare în judecată ar atrage nulitatea absolută, dar această susținere nu poate fi primită, în condițiile în care cererea de chemare în judecată nu fost formulată în numele lui L.V., ci în numele minorei L.L., tatăl declarându-și calitatea de reprezentant legal.
În această situație nu se pune problema unei cereri făcute de o persoană fără calitate, ci aceea a unei cereri nesemnate conform legii.
Or, lipsa semnăturii cererii de chemare în judecată nu este sancționată cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea relativă, urmând regimul juridic al acesteia. Aceasta înseamnă că însușirea și semnarea cererii de către reclamantă a fost de natură a înlătura efectele nulității relative.
Recurenta mai susține că în mod greșit instanțele au reținut că acordarea ajutorului public judiciar într-un prim ciclu procesual ar profita reclamantei și în procedura de rejudecare.
Această critică este rămasă fără obiect, deoarece, Înalta Curte a constatat că cererea reclamantei este scutită de plata taxei judiciare de timbru, potrivit dispozițiilor art. 15 lit. f) din Legea nr. 146/1997.
Recurenta a mai arătat că excepția lipsei calității procesuale pasive nu a fost analizată de prima instanță, iar instanța de apel a respins în mod greșit acest motiv de apel.
Nici această susținere nu poate fi primită, deoarece prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte și a prezentat motivele pe care se sprijină soluția pronunțată.
Astfel, tribunalul a arătat că se impune respingerea excepției, deoarece în momentul în care a preluat articolul din dosarul „I." publicându-l în ziarul „S." și-a asumat practic consecințele redării articolului (...), neputând fi pusă în sarcina ziarului din Iași această a doua publicare, pe care pârâta a decis-o. "
Prin urmare, în mod corect instanța de apel a constatat că prima instanță a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive reținând că preluarea articolului atrage consecințe pentru pârâtă și atrage răspunderea acesteia chiar în condițiile în care mențiunea preluării a apărut la sfârșitul articolului.
Cât privește criticile referitoare la faptul că instanța de apel a soluționat greșit motivul de apel prin care pârâta a arătat că prima instanță face trimitere la un cod deontologic al ziaristului, care nu este publicat în Monitorul Oficial, în condițiile în care există legea presei, nr. 3/1974, se constată că instanța de apel a reținut că respectarea dreptului la apărare și principiului contradictorialității nu presupunea punerea în discuție a acestor aspecte, referirile din hotărâre cu privire la acestea reprezentând motive de drept, pe care hotărârea trebuie să le cuprindă, potrivit art. 261 alin. (5) C.proc.civ.
Susținerea este corectă, cu atât mai mult cu cât reglementările Codului deontologic au constituit obiect de dezbateri între părți, deoarece reclamanta a invocat încălcarea Codului, iar pârâta și-a construit apărări în sensul că nu trebuia să respecte deontologia jurnalistului, care îl privește doar pe jurnalist.
A mai arătat recurenta, că soluția instanței de apel este greșită și pentru faptul că s-au nesocotit dispozițiile art. 132 C.proc.civ., în situația în care se rejudecă fondul după casarea cu trimitere în ceea ce privește cererea completatoare.
Sub acest aspect, se constată că dispozițiile art. 132 C.proc.civ. nu au caracter imperativ, motiv pentru care, cu acordul părților, cererea completatoare care nu a fost formulată în termenul prevăzut de lege, poate fi soluționată în cadrul aceluiași dosar.
În cauză, cererea completatoare a fost formulată de reclamantă la data de 4 iunie 2010 și a fost discutată în instanță la termenul din 22 iunie 2010, când o copie a cererii completatoare a fost înmânată apărătorului pârâtei, care nu a arătat că se opune acestei cereri, deși în acea ședință de judecată au existat discuții contradictorii între părți cu privire la alte chestiuni.
Nici la termenele ulterioare pârâta, personal sau prin reprezentat, nu s-a opus cererii formulate de reclamantă, iar prin concluziile scrise depuse la dosar nu a criticat acest aspect.
Prin urmare, susținerile recurentei - pârâte privind încălcarea dispozițiilor art. 132 C.proc.civ., nu pot fi primite.
În ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății, recurenta a arătat, sub un prim aspect, că instanța de apel nu a motivat în ce a constat încălcarea dreptului la viață intimă și privată, motivând în termeni generali hotărârea.
Spre deosebire de cele susținute de recurentă, se constată, însă, că instanța de apel a reținut în termeni lipsiți de echivoc că articolul publicat în ziarul local „S." încalcă dreptul reclamantei la viața intimă și privată și aduce atingere imaginii sale în comunitatea relativ restrânsă din care face parte.
Cât privește faptul că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de recurs reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat despăgubiri reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin publicarea articolului în nr. x din 4 - 10 mai 2007 al ziarului S.".
Articolul, deși îl viza pe L.V., cuprindea afirmații, în sensul că fiica din a doua căsătorie a acestuia, ar fi una din „femeile" lui L.V., despre care „se spune că fetița ei, care are un an și șapte luni, ar fi conceput-o cu propriul tată".
Potrivit dispozițiilor art. 998 și 999 C.civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi îndeplinite cumulativ anumite condiții, respectiv: existența unei faptei ilicite săvârșite cu vinovăție, a unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Recurenta, contestă doar caracterul ilicit al faptei și susține că reclamanta nu a precizat în ce anume ar consta prejudiciul produs.
Cât privește existența faptei ilicite, trebuie subliniat faptul că aceasta, potrivit jurisprudenței și doctrinei, reprezintă orice faptă prin care, în urma încălcării normelor dreptului obiectiv, se cauzează un prejudiciu dreptului subiectiv al altei persoane.
În cauză, în condițiile în care pretinsa faptă ilicită a fost săvârșită prin presă, se ridică în mod firesc întrebarea în ce măsură publicarea articolului incriminat reprezintă o încălcare a normelor dreptului obiectiv.
Recurenta pretinde că instanțele au reținut că norma de drept încălcată este Codul Deontologic al Jurnalistului, care, nefiind publicat în Monitorul Oficial nu reprezintă o normă juridică.
Se constată, însă, că instanța de apel a analizat limitele libertății de exprimare în cazul de față prin raportare la dispozițiile art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 30 alin. (1) și (6) din Constituția României și a subliniat că existența unui Cod deontologic, chiar în condițiile în care încălcarea acestuia nu atrage sancțiuni în presa scrisă, presupune respectarea principiilor de etică și deontologie profesională.
Această analiză a instanței de judecată este corectă, pentru că prevederile Codului deontologic cuprind în fapt, printre altele, și preluări ale limitelor libertății de exprimare, astfel cum au fost stabilite de Constituția României, de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Or, atât Constituția României cât și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale au statuat că libertatea de exprimare nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limite care constituie măsuri necesare într-o societate democratică.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu că art. 10 alin. 2 din Convenție presupune îndatoriri și responsabilități, aplicabile deopotrivă jurnaliștilor, chiar și atunci când este vorba de chestiuni de un interes general semnificativ. Aceste îndatoriri și responsabilități pot avea o importanță specială dacă există riscul atingerii reputației unor persoane, punând astfel în pericol drepturile altuia (cauza Tănăsoaica împotriva României, hotărârea din 19 iunie 2012, cauza Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2001).
De asemenea, Curtea Europeană a constatat că ziariștii sunt ținuți de același îndatoriri și responsabilități și atunci când redau conținutul unor articole apărute în alte publicații (cauza Radio France și alții împotriva Franței, hotărârea din 30 martie 2004).
Prin urmare, faptul că articolul incriminat a fost preluat dintr-o altă publicație, nu o exonerează pe pârâtă de îndatoririle și responsabilitățile prevăzute de art. 10 din Convenție, printre care și acelea de a respecta dreptul la o bună reputație, garantat de art. 8 din Convenție.
Pentru aceasta este necesar a se analiza în ce măsură se păstrează echilibrul în protecția celor două valori garantate de Convenție, aflate în conflict, Curtea stabilind șase criterii ce vor fi avute în vedere, și anume: contribuția la o dezbatere de interes general, gradul de notorietate al persoanei vizate și obiectul articolului, comportamentul anterior al persoanei vizate, modul prin care a fost obținută informația și gradul acesteia de veridicitate, forma și repercusiunile articolului și sancțiunea aplicată (cauza Axei Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7 februarie 2012).
Aplicând aceste criterii la cauza de față, se constată că, deși articolul se referea la o informație care ar fi putut prezenta interes pentru public - dispariția unor persoane, el cuprinde și afirmații cu privire la reclamantă, afirmații care nu au legătură cu chestiunea de interes public în discuție.
Astfel, reclamanta, minoră la acea dată, nu a fost implicată în dispariția celor trei persoane și nu avea vreun grad de notorietate publică, fiind o persoană privată obișnuită, astfel încât afirmațiile privind relația incestuoasă nu au fost justificate de demersul jurnalistic urmărit.
Chiar dacă articolul a fost preluat dintr-o altă publicație, pârâta avea obligația unei minime verificări cu privire la realitatea celor afirmate, cu atât mai mult cu cât pretinsa relație incestuoasă a făcut obiectul unor cercetări penale anterioare, în cadrul cărora a fost efectuată și o expertiză de specialitate care 1-a exclus pe L.V. de la paternitatea copilului fiicei sale.
Prin urmare, nu a existat un echilibru în dreptul la informare și libertatea de expresie, garantate de art. 10 din Convenție și dreptul la reputație, garantat de art. 8 din Convenție, motiv pentru care pârâta, prin publicarea articolului, s-a situat în afara limitelor protecției oferite de art. 10 în discuție.
Nici pretinsul consimțământ al victimei încălcării nu poate înlătura caracterul ilicit al faptei, cu atât mai mult cu cât el a fost dat unei alte publicații și provenea de la o persoană minoră.
Cât privește criticile referitoare la prejudiciu, se observă că instanța de apel a constatat că prejudiciul a fost cauzat prin atingerea adusă onoarei reclamantei, minoră la acea dată și a statuat în echitate cu privire la cuantumul sumei datorate cu titlu de despăgubiri morale.
Este nereală susținerea recurentei că reclamanta nu ar fi precizat în ce constă prejudiciul suferit, pentru că aceasta, încă prin cererea de chemare în judecată a arătat faptul că acesta constă în lezarea onoarei. Chiar dacă cererea a fost inform concepută, formularea „râd colegii de mine și profesorii mă privesc cu suspiciune" sunt specifice încălcărilor aduse onoarei, imaginii și bunei reputații, cererea fiind, de altfel, precizată în acest sens la 25 mai 2010).
Recurenta a mai arătat și faptul că acordarea cheltuielilor de judecată trebuia făcută proporțional cu suma admisă cu titlu de daune morale, dar nici această critică nu poate fi primită, deoarece instanța nu a acordat în totalitate cheltuielile de judecată, ci doar în parte, „față de căderea parțială în pretenții".
Pentru toate argumentele expuse, recursul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ.