Prejudiciu produs ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate. Daune morale.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : faptă ilicită
- prejudiciu
- daune morale
- pedeapsă privativă de libertate
C.civ., art. 998, art. 999
C.proc.pen., art. 22
O.M.J. nr. 433/2010
C.E.D.O., art. 3
Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței.
Existența faptei ilicite prin încălcarea de către administrația penitenciarului a normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul nerespectării condițiilor privind păstrarea bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei, fiind constatată în procedura contestației reglementată de Legea nr. 275/2006, finalizată printr-o sentință penală, definitivă, impune repararea prejudiciului moral produs persoanei aflată în stare de detenție.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.
Secția I civilă, decizia nr. 5119 din 29 iunie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul T.R. a solicitat obligarea pârâtului Penitenciarul Jilava – București la plata sumei de 8 miliarde lei cu titlu de daune morale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că începând cu data de 24.12.2009 se află în executarea unei pedepse privativă de libertate, în condiții inumane, degradante, care generează rele tratamente, tortură fizică și psihică. A susținut că în camerele nr. 309 și 414 nu există mobilier (cuier, noptiere, dulap pentru haine și spațiu pentru depozitarea bagajelor), nu există calorifer și duș în grupul sanitar, fiind nevoit a-și depozita vesela și alimentele într-o cutie de carton, sub pat, iar articolele de îmbrăcăminte, de igienă și uz personal în genți. A mai arătat că datorită lipsei caloriferului în grupul sanitar, pe timpul iernii, a suferit de frig, iar din cauza lipsei dușului în grupul sanitar, nu și-a putut asigura igiena în condiții decente. În final, a învederat că nu i s-au asigurat 4 mp în camera de detenție, așa cum s-a stabilit obligatoriu prin OMJ nr. 433/2010 și prin Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 07.04.2009 în cauza Brândușe contra României.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., OMJ nr. 433/2010 și art. 35 din Constituție.
Prin sentința civilă nr. 489 din 09.03.2011, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la 1.000 lei cu titlu de daune morale către reclamant.
Tribunalul a reținut că, în speță, sunt îndeplinite condițiile cerute de art.998 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
S-a reținut că fapta ilicită privind încălcarea de către pârât a normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul nerespectării condițiilor pentru păstrarea bunurilor și a obiectelor personale la camera 309 și a amenajării grupului sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei la camera 414, a fost constatată prin sentința penală nr. 1000/2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.
S-a reținut că, prin încălcarea drepturilor garantate de lege, reclamantul a suferit un prejudiciu, ce îi dă dreptul la reparație, fiind astfel îndeplinite și celelalte două condiții ale răspunderii civile delictuale, legătura de cauzalitate și vinovăția pârâtului constatată prin sentința penală sus-menționată, ce se impune cu putere de lucru judecat instanței civile.
La stabilirea cuantumului daunelor solicitate, tribunalul a avut în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, durata acțiunilor ori inacțiunilor ilicite, intensitatea acestora, precum și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul.
Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr.625 A din 17 iunie 2011, a confirmat sentința tribunalului prin respingerea ambelor apeluri ca nefondate.
Răspunzând criticii pârâtului vizând greșita reținere de către tribunal a existenței faptei ilicite, instanța de apel a constatat că, dimpotrivă, fapta ilicită există în acest sens reținând că prin încheierile nr. 158/2010 și nr. 213/2010 judecătorul delegat a respins ca nefondate plângerile prin care petentul T.R. reclama faptul că la camera 309 nu există calorifer, este frig, nu există spațiu pentru depozitat alimente și veselă, camera nu este dotată cu noptiere, precum și împrejurarea că la camera 414, unde a fost cazat ulterior și se află și în prezent, nu se asigură un spațiu util de 4 mp pentru condamnat, nu este dotată cu spațiu pentru păstrarea bagajelor, cuiere, noptiere, în grupul sanitar nu există calorifer și este supus la rele tratamente, tremurând de frig de fiecare dată când merge la grupul sanitar.
Contestațiile împotriva acestor încheieri, formulate de petent, în temeiul art. 38 alin.(8) din Legea nr. 275/2006, au fost conexate în dosarul nr. 4xxx/4/2010 al Judecătoriei Sectorului 4 București, care prin sentința penală definitivă nr. 1000/2010 a desființat cele două încheieri și, în rejudecare, a constatat încălcarea de către Administrația Penitenciarului București Jilava, cu privire la petent, a normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul nerespectării condițiilor privind păstrarea bunurilor și a obiectelor personale la camera 309, respectiv a amenajării grupului sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei la camera 414.
Instanța de apel a reținut că dezlegarea dată de Judecătoria Sectorului 4 București în cauza având ca obiect contestație împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate în temeiul Legii nr. 275/2006, asupra existenței faptei ilicite, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se în procesul de față cu puterea prezumției absolute irefragabile a autorității de lucru judecat, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C.civ.
În ceea ce privește critica referitoare la greșita reținere de către prima instanță a existenței și întinderii prejudiciului, instanța de apel a constatat că este neîntemeiată, motivând că nerespectarea de către apelantul-pârât a dispozițiilor legale privind condițiile de cazare, garantate de lege persoanelor private de libertate, a avut repercusiuni asupra stării fizice și psihice a reclamantului, producându-i un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat.
Totodată, instanța de apel a considerat că întrucât întinderea prejudiciului moral este lăsată de lege la aprecierea instanței, neputând fi probată prin probe materiale, în mod corect tribunalul a apelat la criteriile de evaluare anume reținute.
În ceea ce privește apelul reclamantului, care a criticat sentința sub aspectul daunelor morale acordate, susținând că acestea nu acoperă suferințele sale fizice și psihice, interzise de art. 3 din CEDO, instanța de apel, invocând jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea art. 3 din Convenție (cauzele: Petrea c. împotriva României, Măciucă c. României, Dobri c. României, Aharon Schwarz c. României, Brândușe c. României, Bradadireanu c. României), a reținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă, o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.
În al doilea rând, instanța de apel a apreciat că despăgubirile trebuie să fie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudența CEDO, care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparație morală, în aplicarea art. 41 din C.E.D.O.
În consecință, instanța de apel, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, a constatat că în mod corect tribunalul a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 1.000 lei este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă reclamantului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâtul.
Prin recursul formulat, reclamantul susține că decizia recurată este nelegală întrucât cuantumul despăgubirilor este foarte mic în raport de umilințele și suferințele psihice și fizice la care a fost supus, solicitând majorarea cuantumului acestora.
Pârâtul, invocând dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., susține că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.
În motivarea recursului, pârâtul reproșează instanței de apel că nu a ținut cont de diferența de legiferare a Ordinului Ministrului nr. 433/C din 5 februarie 2010, pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate după cum urmează : pentru camerele de cazare din penitenciarele existente la data emiterii ordinului [art.1 alin.(3) din anexa la ordin] ; pentru camerele de cazare din locurile de deținere care urmează să se construiască, precum și cele care urmează a fi supuse unor reparații capitale (art.9 din anexa la ordin).
În sprijinul acestei interpretări, pârâtul invocă prevederile art. 2 din O.M.J. nr. 433/2010, care stabilesc că: "Normele prevăzute în anexă sunt obligatorii la elaborarea documentațiilor pentru obiective noi de investiții, modernizare, transformare și extindere a fondului construit”, în consecință vizând camerele de cazare în locurile de deținere care urmează să se construiască, precum și cele care vor fi supuse unor reparații capitale, fiind evidentă intenția legiuitorului de a prevedea pentru viitor (fără a fi emis un termen expres).
Susține că o astfel de reglementare a avut în vedere că, între momentul emiterii unei dispoziției legislative care prevede anumite măsuri, pentru a căror aducere la îndeplinire este necesară realizarea unor obiective investiționale, legate de infrastructură și momentul realizării concrete a acestora, este necesară o perioadă de timp în care urmează a se întreprinde demersurile, apte să conducă la rezultatele stabilite în reglementare.
Arată că reclamantul repartizat să execute pedeapsa în regim semideschis se găsește în ipoteza A, aceea a cazării într-o cameră de detenție existentă care trebuie să asigure cel puțin 6 mc de aer pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul semideschis sau deschis și nu 4 mp astfel cum susține acesta. Mai arată că la momentul judecării cererii de chemare în judecată, reclamantul era cazat în camera nr. 207- secția a II-a, cu suprafața de 34,78 mp și un volum de 104,34, camera avea instalate 14 paturi și un efectiv, în general sub 14 condamnați. Respectiva cameră, renovată total în 2009, dispune de grup sanitar racordat la apă rece, înăuntrul căruia se află două chiuvete de inox, două vase wc din fontă, cuier pentru prosoape, etajeră și o pubelă cu capac pentru depozitarea resturilor menajere care se ridica de 3 ori pe zi. Grupul sanitar este separat de încăperea destinată cazării printr-un zid de beton prevăzut cu ușa de acces. În ce privește lipsa din grupul sanitar a unui calorifer, pârâtul susține că acest fapt nu este susceptibil a fi considerat un rău tratament. Grupul sanitar este singurul loc unde este permis fumatul de către deținuți, acest fapt atrăgând necesitatea asigurării unei bune aerisiri (prin fereastra instalată acolo), aerisire care nu s-ar realiza în condiții optime în ipoteza instalării unui corp de încălzire.
Mai susține că art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu își găsește incidența în speță întrucât condițiile de detenție nu pot fi receptate și considerate ca tratament inuman și degradant, lipsind nivelul minim de gravitate pentru a face aplicabilitatea articolului menționat.
Recurentul pârât arată că reținerea în sarcina sa a culpei lipsei de dulapuri (noptiere) pentru păstrarea obiectelor și bunurilor personale privind condamnații din regim semideschis este complet eronată, iar existența unor privațiuni inerente stării privative de libertate nu conduce automat la crearea unui prejudiciu susceptibil a fi reparat conform legislației civile (art. 998-999 C.civ.).
Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:
Cu privire la recursul reclamantului :
La termenul din 29 iunie 2021, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 304 și 306 C.proc.civ., pe care o va admite pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 3021 lit. c) C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre cele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.
În cauză, recurentul reclamant nu s-a conformat dispozițiilor înscrise în art. 3021 și 304 C.proc.civ.
Astfel, singura critică formulată de recurentul reclamant a vizat cuantumul despăgubirilor pe care îl consideră prea mic în raport de umilințele și suferințele psihice și fizice la care a fost supus și a solicitat majorarea acestuia.
Așadar, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența obligației ce îi incumba.Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C.proc.civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este nelegal raționamentul instanței de apel.
În consecință, având în vedere că motivul de recurs invocat nu permite încadrarea acestuia în vreuna din ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 304 C.proc.civ. și că nu există nici motive de ordine publică, care să fie examinate de instanță, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a constatat nul recursul declarat de reclamant.
În ceea ce privește recursul pârâtului :
Invocând nelegalitatea deciziei recurate, recurentul pârât pretinde că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a Ordinului Ministrului nr. 433/C din 5 februarie 2010 în ceea ce privește diferența de legiferare, susținând că au fost respectate condițiile legale de cazare în penitenciar în ceea ce-l privește pe reclamant.
Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, încălcarea de către Administrația Penitenciarului București Jilava a normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul nerespectării condițiilor privind păstrarea bunurilor și a obiectelor personale la camera 309, respectiv a amenajării grupului sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei la camera 414, a fost constatată în procedura contestației reglementată de Legea nr. 275/2006, finalizată, prin sentința penală nr. 1000/2010, definitivă, a Judecătoriei sectorului 4 București.
Conform art.22 alin.(1) C.proc.pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Întrucât prezumția de lucru judecat are caracter absolut față de părți, recurentul pârât nu poate să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat cu privire la existența faptei ilicite în procedura contestației reglementată de Legea nr. 275/2006, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinței penale sus-menționate.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune intr-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Este ceea ce, în speță, în mod corect a făcut instanța de apel atunci când a constatat că dezlegarea dată de Judecătoria Sectorului 4 București în cauza având ca obiect – contestație împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate în temeiul Legii nr. 275/2006, asupra existenței faptei ilicite, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se în procesul de față cu puterea prezumției absolute irefragabile a autorității de lucru judecat, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C.civ.
Ca urmare, criticile recurentului pârât pe acest aspect sunt nefondate.
În ceea ce privește critica vizând nedovedirea existenței prejudiciului, se reține că prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoana, ca urmare a faptei ilicite comise de o alta persoană.
Așa cum s-a arătat, existența faptei ilicite, adică nerespectarea condițiilor privind păstrarea bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei, a fost constatată de către Judecătoria sectorului 4 București, prin sentința penală definitivă nr.1000 din 12.05.2010.
Proba legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, dar și a existenței prejudiciului, se poate face inclusiv pe bază de prezumții, ce reprezintă la rândul lor probe în sensul art. 1169 C.civ.
Or, nerespectarea de către pârât a condițiilor de cazare, garantate de lege, a produs în mod indiscutabil un prejudiciu cel puțin moral, reclamantului, care a fost lipsit de posibilitatea păstrării bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei.
Așa fiind, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamantului i s-a produs un prejudiciu moral care se impune a fi reparat.
Cum cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, în mod corect instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a constatat că suma de 1.000 lei este de natură să acopere prejudiciul moral produs reclamantului prin fapta ilicită a pârâtului.
De altfel decizia instanței de apel este în concordanță cu jurisprudența constantă a CEDO în ceea ce privește încălcarea art. 3 din Convenție.
Prin urmare și sub acest aspect decizia instanței de apel este legală.
În consecință, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a constatat nul recursul reclamantului și a respins, ca nefondat, recursul pârâtului